Integrarea României în Uniunea Europeană înseamnă pe lângă armonizarea legislativă şi o preluare a valorilor şi mentalităţilor europene. În acest fel în sfera administraţiei publice trebuie să existe o armonizare a valorilor, atitudinilor şi comportamentului specialistului în administraţie publică cu cele existente în Uniunea Europeană, astfel încât interesul public să primeze şi cetăţeanul să fie satisfăcut de serviciile administraţiei publice. Două sunt direcţiile principale pe care reforma în administraţia publică trebuie sa le aibă în vedere pe lângă modificările care trebuie operate în propria să structură pentru promovarea profesionalismului în primul rând, a cinstei, corectitudinii, obiectivităţii, responsabilităţii, recunoaşterii erorilor; administraţia publică trebuie să reconsidere relaţia pe care o are cetăţeanul, să nu uite că menirea ei este de a se afla în slujba acestuia.

        Lucrarea de faţă aduce în atenţia cititorilor modul în care se formează specialiştii, care sunt metodele şi programele aferente, factorii care influenţează formarea, instituţii implicate în aceste procese. Am considerat că specialiştii în administraţie sunt, fără echivoc, funcţionarii publici.

       Literatura de specialitate oferă o mare diversitate de definiţii ale activităţii de  formare şi pregătire profesională. Totuşi, majoritatea scot în evidenţă componentele procesului de pregătire profesională: formarea şi perfecţionarea profesională. Noţiunea de formare profesională include, după unii autori, calificarea profesională, perfecţionarea, specializarea, formarea prin experienţă şi informarea profesională. Perfecţionarea poate fi considerată şi ca stadiu al formării, care constă în acumularea cunoştinţelor referitoare la profesia de bază. Formarea şi perfecţionarea profesională se întrepătrund, uneori fiind dificil de apreciat dacă anumite activităţi sunt de formare sau de perfecţionare.

       Problematica formării şi pregătirii pentru funcţionarii publici nu poate fi tratată unitar şi nediferenţiat, ci ea presupune o abordare concretă şi diferenţiată pe categorii de funcţii. Statutul funcţionarilor publici nu a reglementat însă profilul pentru pregătirea pentru funcţiile publice, indiferent de felul acestora, ci numai nivelul sau categoria de pregătire. 

       Funcţionarul public în România este acea persoană investită cu atribuţii de autoritate publică din administraţie. Funcţionarul public trebuie să parcurgă nişte proceduri, şi cu cât reuşim să ducem la simplificare administrativa, la descentralizare, adică să ajungă multe dintre decizii cât mai aproape de cei vizaţi de acestea, cu atât eficienţa administraţiei va creşte, pentru că va avea de parcurs proceduri mai puţin birocratice. Trebuie să nu uităm un fapt: administraţia este un sistem destul de conservator. Aici lucrurile nu se pot schimba peste noapte, ci pas cu pas, pe baza unei strategii bine fundamentate. 

         Statul investeşte şi în formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici, astfel, avem, în 2007, o medie de zece milioane de lei pentru un funcţionar. Pregătirea profesional este foarte importantă. Cerinţele de bază sunt stabilite de lege. După aceea, funcţionarul public are dreptul şi obligaţia ca în fiecare an să parcurgă cursuri de perfecţionare. Iniţial s-a dorit ca  fiecare instituţie să aibă 5% din buget prevăzut pentru aceste studii, însă nu s-a putut. Acum însă, fiecare instituţie este obligată să întocmească un plan de pregătire profesională pentru funcţionarii publici şi necesarul individual de perfecţionare să reiasă din evaluarea activităţii anuale ce se face de ani de zile, unde se văd şi rezultatele, şi lacunele funcţionarilor publici sau acele părţi din pregătire care trebuie să fie întărite. Pe baza acestora se face planul de pregătire. 

      În România avem o problemă: nu avem un sistem structurat de formare şi pregătire profesională. Momentan, avem unul sau mai multe institute ale statului, ale diferitelor ministere care se ocupă de aceste lucruri, însă între acestea nu este stabilită o corespondenţă. De exemplu, Institutul Naţional de Administraţie din subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative se ocupă doar de coordonarea centrelor naţionale de pregătire care nu îi sunt subordonate. Avem, de asemenea, o serie de entităţi private, ONG-uri care oferă aceste tipuri de pregătire şi care au dus la dezvoltarea unei pieţe foarte bune a furnizorilor de servicii de pregătire, dar o piaţă nereglementată, de altfel. Aşadar, trebuie să existe şi o autoritate de reglementare a acestor instituţii. 

        

-formarea propriu-zisă, care se realizează în instituţii de învăţământ cu diferite specializării aferente administraţiei publice: administraţie publică, economie, drept, urbanism, etc.;

-formarea continuă sau perfecţionarea profesională, ce se realizează în centrele regionale, diferite instituţii care îşi cunosc necesarul de personal în vederea bunei desfăşurări a activităţilor specifice.

     Lucrarea de faţă am structurat-o pe trei capitole. Primul capitol aduce în vederea cititorului concepte precum: profesionist, profesionalism, formare profesională, competenţă profesională, aptitudini profesionale, atitudini profesionale, ideal profesional, etc.. Prin abordarea acestora am urmărit crearea unei imagini a ceea ce ar însemna un tip ideal al profesionistului care să se plieze pe orice domeniu, inclusiv în administraţie publică. Am încercat să arătăm cum poate fi privită profesia ca şi un mod de viaţă; un mod de exprimare; un mod de valorizare prin toate aceste perspective nu se doreşte decât a se evidenţia faptul că acest proces de însuşire a unei profesiuni se desfăşoară pe etape de familiarizare, iniţiere, dobândire a competenţelor teoretice şi practice de bază în şcoli de nivel mediu şi superior, prin ucenicia la locul de muncă, prin instituţii extraşcolare (universităţii cultural-ştiinţifice) departamente de profesionalizare la distanţă. Diplomele şi certificatele confirmă profilul meseriei şi specializarea, tipul de instituţie formatoare şi nivelul performanţei la absolvire (note, calificative).

      Capitolul II începe printr-un scurt istoric al studiilor în domeniul administraţiei publice, aduce în prim-plan concepte precum serviciu public, funcţie publică, funcţionar public, interes public, etc.. Cea de-a doua parte a capitolului constă în descrierea principiilor, obiectivelor, metodelor, programelor, etapelor cuprinse în procesul formării  profesionale. În acest capitol sunt descrise instituţiile implicate în desfăşurarea activităţilor de pregătire şi perfecţionare a pregătirii funcţionarilor publici şi instituţii publice implicate în susţinerea şi promovarea carierei funcţionarilor publici.

       Partea terminală a capitolului este dedicată formării specialiştilor din administraţia militară (parte a administraţiei publice). Pe parcursul acestui subcapitol am analizat cum se construieşte acest specialist, cum se formează se instruieşte şi se perfecţionează, ce instituţii sunt implicate şi ce tendinţe există în evoluţia sa în carieră.  Tot aici există o argumentare  în ceea ce priveşte apartenenţa ofiţerului la categoria funcţionarilor publici.

        În Capitolul III  ne-am propus  crearea unui chestionar prin care am urmărit evaluarea modului cum s-a desfăşurat programul de formare sau perfecţionare a procesului de îmbunătăţire continuă a abilităţilor şi pregătirii profesionale a funcţionarilor publici din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în vederea dezvoltării unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală.

        Din primii ani de viaţă, copiii îşi exprimă preferinţe profesionale pentru când ,,vor fi mari", după modele oferite de părinţii, rude, literatură, TV. Exprimarea opţiunii profesionale şi luarea deciziei pentru a începe construirea de sine prin exercitarea activităţii utile comunităţii se produc, la unii brusc, din intuiţie, din întâmplare, la alţii, prin reflecţii, analize. Copiii şi tinerii se proiectează într-un viitor profesional care să le aducă satisfacţii materiale şi spirituale, să-şi câştige un prestigiu social.

         Abordarea acestui subiect impune o definire prealabilă a termenului de profesie . Demersul nu este facil, atâta timp cât în literatură este oferită o varietate de opinii legate de acest subiect. În majoritatea definiţiilor profesia este prezentată drept o activitate socială, dar şi un ansamblu de interese, competenţe sau capacităţi care se exprimă prin exercitarea unei meserii. Punctele comune ale acestor definiţii sunt reprezentate de o specializare a cunoaşterii, ce poate provoca o determinare precisă şi autonomă a regulilor în cadrul acestui tip de activitate  socială, apoi se vorbeşte tot mai des de o tendinţă de pregătire intelectuală de nivel superior. Nu în ultimul, rând al treilea punct îl reprezintă existenţa unui ideal profesional, care a impus apariţia deontologiilor profesionale. Toate aceste puncte comune ne conduc la ideea existenţei unei culturi profesionale, specifică domeniului de activitate la care facem referire.

        Devenirea socială a individului are ca ipostază principală pe aceea de producător de servicii utile comunităţii şi sieşi, exprimată prin profesiune, ocupaţie, meserie, carieră. Dicţionarul limbii române moderne explică profesia sau profesie (din limba latină - professio, onis = mărturisire în public, specialitate) ca o ocupaţie cu caracter permanent pe care o exercită o persoană în baza unei calificări . Paul Popescu-Neveanu a definit profesie  ca o formă de activitate specializată pusă la dispoziţie persoanei de către societate, în vederea satisfacerii necesitaţilor acesteia şi a valorificării capacităţilor individuale ca sursă de venit şi mijloc de existenţă individuală, grupală, socială, ca ansamblu de solicitări, pe plan tehnic şi social în care persoană trebuie să se poată integra în totalitate, cu prevederea înlăturării de risc, supraefort, de neplăcut sau inadecvat.

         Pojogeanu Iustin a definit profesie ca un fel de muncă, ocupaţie, îndeletnicire, meserie pe care o exercită permanent o persoană,  pentru care posedă o calificare, o pregătire de specialitate corespunzătoare, o cultură profesională şi care îi asigură mijlocul de existenţa . Dumitru Salade precizează că profesie este calea de schimb între ceea ce primim şi ceea ce dăm societăţii, calea aleasă liber şi potrivit aptitudinilor noastre, cu condiţiile sociale. Prin profesiune individul se leagă de societate, prin ea îşi exercită o parte din drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti şi tot prin ea apreciază contribuţia semenilor săi la mersul înainte al societăţii. Pentru individ profesie reprezintă principala cale de valorificare a înclinaţiilor şi aptitudinilor, de manifestare a spiritului de iniţiativă şi independentă, a ataşamentului fată de patrie şi fapte de colectivitate .

        Profesie este activitatea desfăşurată pe baza calificării obţinute prin studiu. O profesiune se practică sau nu, poate coincide sau nu cu ocupaţia. Un grup de profesii au elemente comune, un trunchi comun de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, ele constituie familii de profesiuni (medicale, inginereşti, profesorale). Trecerea de la o profesiune la alta se face mai uşor în cadrul aceleiaşi familii prin transferurile posibile la nivelul cunoştinţelor şi abilităţilor. De-a lungul vieţii, un individ poate practică mai multe profesii, poate avea mai multe ocupaţii şi funcţii.

         În cele prezentate anterior, profesie include, total sau parţial, noţiunile de ocupaţie,  meserie, calificare, şi se identifică sau nu cu cariera. 

      Ocupaţia este activitatea utilă, sursă a veniturilor. Ea poate coincide sau nu cu profesie, dobândită prin studiu şi dovedită de documente oficiale (diplome, certificate). Pentru definirea corectă a noţiunii de ocupaţie şi evitarea confuziei, este necesar să se definească şi noţiunea de profesie, care, în unele cazuri, poate fi şi ocupaţie, iar în altele nu.  Deci, profesia este specialitatea (calificarea) obţinută prin studii, iar ocupaţia este specialitatea (calificarea) exercitata efectiv la locul de muncă.

         Funcţia este activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie de conducere sau execuţie. Ea concordă sau nu cu profesie.

         Meseria este tipul de activitate reală său potenţial desfăşurata pentru executarea unor operaţii însuşite într-un proces de calificare. În virtutea acesteia se prestează anumite servicii pentru obţinerea veniturilor. Reprezentanţi ai unor profesiuni pot practică diferite meserii.

        Ansamblul activităţilor social-utile desfăşurate de individ pe parcursul vieţii constituie cariera. Traseele carierei pot fi continuu ascendente, uniforme, plate, sinuoase (ascensiuni, platouri, degradări), ratate. Reuşită şi succesul în carieră depind de mai mulţi factori, printre care: nivelul de pregătire iniţială, pregătirile succesive (specializări, reconversii, perfecţionări), promovări în diferite funcţii, perspective de dinamică profesională favorabilă, şanse sociale, obligaţii ale vieţii de familie, interes şi pasiune, aspiraţii, aptitudini, voinţa, vocaţie. Cariera este supusă schimbărilor fie din cauză cadrului economic-organizatoric, a dinamicii profesionale, din cauza modificării nivelului de calificare (cerinţe crescute), fie din cauza evenimentelor vieţii personale (schimbarea domiciliului, căsătoria, decesul unei persoane, boală, accident). 

        Profesia reprezintă un tip de activitate socială ce se exercită pe baza unei pregătiri profesionale, a unei calificări. Ea desemnează complexul de cunoştinţe teoretice şi deprinderi dobândite de către o persoană prin pregătire şi se exprimă prin meseria sau specialitatea însuşită. Cantitativ şi calitativ, nivelul cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor persoanei respective trebuie să se situeze peste un prag minim, socotit că norma necesară şi suficienţă pentru definirea unei profesii. În plus, orice profesie se cere recunoscută social şi trecută în nomenclatorul oficial de profesii (meserii). Totodată, activitatea desfăşurată de cel căruia i se atribuie o profesie trebuie să aibă caracter permanent. Semnificaţia termenului „permanent" rezidă în asigurarea continuităţii în practicarea profesiei o perioadă de timp dată, de mărime variabilă, dar strict delimitată ca durată. Altfel spus, profesia nu include ocupaţiile sezoniere, întâmplătoare din activitatea unei persoane sau a alteia.

•un mod de viaţă;

•un mod de exprimare;

•un mod de valorizare.

        Profesie poate fi o carte de vizită a unei persoane sau a unu grup. Este o obiectivare a capacităţilor fizice, intelectuale, afective şi volitive investite într-o muncă utilă comunităţii.  Pentru a fi posibilă exprimarea acestora, individul trebuie să dobândească un set structurat de competenţe teoretice şi practice în concordanţă cu exigenţele tipului de activitate în care se va exercita profesie. Profesie este un cadru de afirmare a individului. Se pun în valoare capacităţile, se aduc dovezi de competenţă-element al prestigiului social, recunoaşterea acestuia fiind o recompensă aşteptată şi dorită. Profesia este o modalitate de împlinire a individului. Trăirea satisfacţiilor generate de propriile performanţe constituie un element de sprijin pentru echilibrul interior. Profesie constituie cadrul de exprimare a trebuinţelor de activitate şi performanţă, de încredere în sine, trebuinţă de competiţie cu sine şi cu alţii.

      Exercitarea profesiunii este un mod de viaţă prin obligaţiile asumate pentru o activitate utilă, recunoscută şi recompensată, prin datoriile individului/ grupului faţă de investiţiile făcute de comunitate în formarea şi devenirea lor profesională. Exercitarea profesiunii se face nu numai din obligaţii financiare şi morale dar şi pentru exprimarea trebuinţelor de activitate, de prestigiu social.

        Profesie constituie un mod de viată, în primul rând, pentru că este unul dintre mijloacele de dobândire a veniturilor sau singurul mijloc necesar confortului vieţii materiale şi cheltuielilor pentru trebuinţele culturale şi de educate. În al doilea rând, profesie este un mod de viaţă pentru că reprezintă un izvor de satisfacţie, al bucuriei de a dovedi altora şi sieşi utilitatea. Performanţele activităţii profesionale constituie temeiul încrederii în sine, siguranţei de sine, satisfacţii de a-şi demonstra capacitatea.

      Performanţele creatoare aduc împlinirea deplină când comunitatea le recunoaşte şi le recompensează, ele justifică prestigiul social. Mobilizarea forţelor pentru reuşită şi succesul profesional are ca efect atenuarea trăirii eşecurilor pe alte planuri (ale vieţii intime, familiale), compensează dezamăgirile şi decepţiile, oferă un punct de sprijin echilibrului interior În al doilea rând, profesie este un mod de viaţă pentru că reprezintă un izvor de satisfacţie pentru a-şi dovedi utilitatea. Activităţii profesionale constituie temeiul încrederii în sine, siguranţei de sine, satisfacţiei de a-şi demonstra capacitatea. Întrucât câştigarea unui mod de existenţă este imperativul, este necesar antrenamentul pentru a face faţă schimbărilor, pentru a profita chiar de ele în favoarea avantajelor materiale şi a celor sufleteşti-spirituale. Profesie este o modalitate de împlinire a individului. Trăirea satisfacţiilor generate de propriile performante constituie un element de sprijin pentru echilibrul interior. Profesie constituie cadrul de exprimare a trebuinţelor de activitate şi performanţă, de încredere în sine, trebuinţă de competiţie cu sine şi cu alţii.

       Exercitarea profesiunii este exprimarea modului specific de a contribui la bunăstarea comunităţi şi, prin create, la progresul social. 

• voinţa-motivata de aspiraţii, interese, dorinţe; 

• capacităţi fizice, intelectuale, deprinderi, aptitudini; 

• cerinţe, exigenţe sau solicitări sociale.

       Triada –ce vrei, ce poţi, ce trebuie să faci (în funcţie de solicitări), cu corelaţiile de rigoare dintre modelul spre care se aspiră, propriile capacităţii intelectuale, afective, volitive, aptitudinale şi solicitări constituie temeiul integrării în profesiune. Integrarea socioprofesională este un obiectiv al exprimării şi afirmării , un proiect de intenţii, dorinţă, aspiraţie, este un proces desfăşurat în timp cu sinuozităţile de intenţii, dorinţă, aspiraţie, este proces desfăşurat în timp cu sinuozităţile, cu obstacolele, cu reuşitele şi execuţiile parţiale şi performanţe. Integrarea se realizează fie prin asimilare datorită identităţii dintre solicitări şi oferte, datorită ajustării lor, fie prin restructurare ce presupune schimbări în registrul competenţelor şi atitudinilor după modelul sistemului integrator, sau schimbări ale sistemului integrator pentru a face faţă, spre exemplu, ofertelor creatoare, inovatoare ale individului/grupului. Se tinde spre un nou echilibru dinamic între cerere şi ofertă.

        Integrarea socioprofesională are în mod ideal ca obiectiv valorificarea maximă a competenţelor individului/grupului. Acest deziderat depinde de condiţii ce ţin de individul/grupul ce se integrează şi de sistemul integrator. Individul/grupul care se integrează trebuie să posede o corectă percepţie a cerinţelor, să-şi conştientizeze propriile capacităţi, să posede flexibilitate, intuiţie, mod rapid de a reacţiona, inteligenţa socială, să-şi depăşească starea comodă de suficientă, să persevereze în luptă cu obstacolele, să reziste stresului, să transforme stresul negativ în stres pozitiv. Sistemul integrator, de obicei rigid şi conservator, ar trebui să creeze mediul favorabil afirmării şi exprimării, mediul favorabil coparticipării, mediul managerial optim de valorificare a resurselor umane şi materiale, să ofere şanse de afirmare şi exprimare, să le recunoască şi să le recompenseze.