În doar câteva decenii, cuvântul ,,cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent utilizate în discuţiile comunităţilor din cadrul societăţii. Acest cuvânt ne vine în ajutor când ne formulăm reacţia de răspuns la ceea ce uneori numim criza texturii sociale sau a coeziunii sociale. Conceptul de cetăţenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea şi redirecţionarea anumitor practici în care sunt implicate şcolile şi, în sens mai general, educaţia şi formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul confortabil şi vag care reiese din utilizarea permanentă a acestor formulări generale şi să ne implicăm în dezbaterile încinse care se desfăşoară pe marginea problemei cetăţeniei.

       Un termen cu o semnificaţie istorică şi socială de o asemenea intensitate nu poate fi folosit în mod indiferent şi nu trebuie redus la o serie de vagi rugăminţi menite să calmeze atmosfera din cartierele cu probleme sau să restabilească ordinea în şcolile scăpate de sub control. Respectarea legii şi simţul responsabilităţii, condiţiile de bază pentru orice societate democratică, nu pot fi reduse la obedienţa pasivă în faţa unei ordini sociale echitabile şi stabile în mod intrinsec. Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa şi aparentul consens cu privire la cetăţenie într-o societate democratică nu au condus la dispariţia dezbaterilor, divergenţelor şi nici a conflictelor între diferitele state, grupuri şi indivizi.

         În această lucrare vom încerca să facem o analiză a problemelor cu care sa confruntă cetăţenia din punct de vedere juridic, dar şi din perspectiva ştiinţelor politice şi sociale, atât sub raport teoretic, cât şi în concretizarea ei românească, dar şi europeană. 

      Vorbind despre cetăţenie, ne aflăm în faţa primei probleme a raportului dintre individ şi societate, în faţa unei instituţii prin excelenţă necesară, complexă, interdisciplinară şi continuă, a cărei cunoaştere se cere la nivelul popularităţii pe care o impune.

      Referitor la importanţa studierii cetăţeniei şi a consecinţelor pe care le generează, găsesc relevant un citat dintr-o lucrare apărută la Institutul de drept comparat din Paris, intitulată La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, citat care are următorul conţinut: „Dintre toate problemele juridice, niciuna nu este mai importantă ca aceea a cetăţeniei: pentru stat, deoarece de numărul şi ataşamentul cetăţenilor săi depind forţa şi puterea sa; pentru individ, deoarece de legăturile lui cu statul depind condiţiile, private şi publice, ale existenţei sale […] întreaga viaţă se află implicată în această legătură”. (Institut de Droit Compare de L’Universite de Paris, La nationalite dans la Science sociale et dans le Droit contemporain, 1939, p. 209).

        În legislaţia românească nu s-a dat o definiţie a cetăţeniei, decât, întâmplător, prin Legea 24/1971, art.1, în care instituţia era privită dintr-un orizont mai larg, ca „expresie a relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi stat”, deci o definiţie sociologică, şi în care calitatea de cetăţean era privită ca pe „un atribut de onoare, de mare responsabilitate”, exprimând o poziţie etico-juridică – apartenenţa spirituală a cetăţeanului faţă de stat şi obligaţiile cetăţeanului faţă de acesta, dar fără referire le obligaţiile Statului, deci unilaterală.

         În primul capitol lucrarea de faţă îşi propune să extragă esenţa cetăţeniei şi, prin selectarea unor situaţii revelatoare, variantele în care s-a concretizat ori s-ar putea concretiza această instituţie. Sublinierea diferenţei dintre abordarea generală a instituţiei şi concretizarea ei într-un stat la un moment dat va ajuta să se evite falsele generalizări şi falsele individualizări, individualizări generate de diferenţele dintre suveranităţi, dintre nivelele economic, social şi cultural ale societăţilor. Este problema istoriei dreptului, este problema dreptului comparat, cum este şi problema sociologiei şi a ştiinţelor politice. De la început, vom avea a ne fixa între conceperea cetăţeniei ca o instituţie formală, cu conţinuturi diferite, tinzând cu uşurinţă către universalizare, şi conceperea cetăţeniei ca instituţie democratică, incluzând participarea cetăţeanului la exerciţiul puterii de stat. Am atins totodată problemele legate de reglementarea cetăţeniei în dreptul internaţional, precum şi unele aspecte legate de evoluţia istorică acestui termen.

        Apoi, în capitolul al doilea am încercat să prezentăm cetăţenia ca sistem în vigoare în dreptul românesc, dar fără a face abstracţie de evoluţia ei şi nici de perspectivele ei. Este vorba aici de sistemul generat de Legea cetăţeniei române (Legea nr.21 din 1 martie 1991), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anul III, nr. 44 din 6 martie 1991, intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare. Bineînţeles, această lege a suferit modificări şi completări ulterioare din necesitatea adaptării legislaţiei la schimbările ce au avut loc în societatea noastră din primii ani de după Revoluţia din decembrie 1989 şi până în anul 2007, când istoria a consemnat reîntoarcerea oficială a României în marea familie a statelor democratice, care azi se numeşte Uniunea Europeană. 

        Capitolul al treilea prezintă evoluţiile de natură recentă ale cetăţenie, de la cetăţenia clasică la cetăţenia multiculturală şi chiar la cea supranaţională. Exprimarea cea mai concludentă a cetăţeniei supranaţionale se face prin cetăţenia Uniunii Europene, cunoscută şi ca cetăţenie europeană. În acest capitol vom încerca să găsim răspuns la problemele sau mai bine zis la o parte din problemele pe care le ridică această nouă interpretare a cetăţeniei, răspunzând la următoarele întrebări : ce înseamnă să fii cetăţean al Europei?; care sunt drepturile şi responsabilităţile care definesc cetăţenia europeană?; este oare suficientă deţinerea actelor civile ale naţionalităţii unui stat membru al Uniunii Europene?; care este spaţiul public în care se exercită această formă de civitate?; ce fel de identitate colectivă este cetăţenia U.E.?; cum se poate transforma cetăţenia naţională într-o cetăţenie supranaţională şi care sunt mijloacele acestei construcţii identitare?

       În ultimele decenii, conceptul de democraţie reprezentativă a început să piardă teren în faţa celui de democraţie participativă. Astfel, în ţările Uniunii Europene şi nu numai, gradul de dezvoltare a unei democraţii dintr-o ţară sau alta este apreciat şi pe baza unor indicatori cum ar fi modul în care este reglementată participarea cetăţenilor în procesul legislativ care se desfăşoară în parlamentul ţării respective şi nivelul real de participare a cetăţenilor şi a diferitelor forme de structuri asociative în acest proces, precum şi participarea activă a cetăţenilor la rezolvarea problemelor comunităţilor în cadrul unor asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, implicarea cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor în administraţia publică. Ultimul capitol al lucrării tratează problematica cetăţeniei active şi a participării la guvernare a cetăţenilor. Acest studiu de caz prezintă problematica participării publice în România, problemele cu care se confruntă societatea civilă în România, precum şi o analiză comparativă privind participarea publică în parlamentele ţărilor europene.

Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un teritoriu, care să îi fixeze limitele spaţiale (obiective). Conceptul de populaţie este analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma noţiunii de cetăţenie şi a celei de drepturi şi libertăţi fundamentale .

Întrucât unul din elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificată analiza raporturilor existente între aceasta şi stat, mai precis între fiecare individ, ca membru component al populaţiei şi al statului respectiv.

       Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru al ei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă. Din acest punct de vedere, populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi, după caz, apatrizii .

       Este un adevăr evident că între stat şi populaţie se încheagă o multitudine de raporturi de natură diversă. Dintre acestea, ne interesează în special acele raporturi care definesc legătura intimă, obiectiv necesară între stat şi populaţia acestuia.

       Legătura intimă între stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său – indiferent de naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor faţă de stat .

      Precizăm că, în opinia noastră, cetăţenia nu are doar un conţinut juridic, sinteză, constituită prin integrarea caracteristicilor pe care i le imprimă, după caz, dreptul internaţional, dreptul constituţional, dreptul administrativ sau dreptul familiei, ci şi un puternic conţinut politic şi social, dat de însuşirile şi caracteristicile care îi sunt atribuite de ştiinţele politice şi sociale. 

       Cetăţenia este un raport juridic indisolubil legat  de persoana titularului ei; el apare odată cu omul şi dispare în principiu, odată cu dispariţia lui; este permanent în timp şi nelimitat în spaţiu. Chiar atunci când se află în afara graniţelor statului, cetăţenii îşi menţin drepturi şi obligaţii faţă de acesta; la rândul său statul are obligaţii, dar şi drepturi faţă de cetăţenii săi . Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în articolul 15, consacră dreptul la cetăţenie în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”.

     Cetăţenia („citizenship”) este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei popularităţi. Cercetători din diferite domenii ale ştiinţelor umane şi  juridice au formulat o serie de definiţii ale cetăţeniei . 

          O definiţie pe care o consider satisfăcătoare şi pragmatică ar fi următoarea: „Cetăţenia este o legătură juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă de interese şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii reciproce” . Din definiţia de mai sus rezultă că cetăţenia este în acelaşi timp un statut politic şi juridic, un tip de cultură organizaţională, o identitate şi un set de practici sociale.

          Majoritatea definiţiilor date cetăţeniei oscilează în jurul a două ipostaze ale cetăţeniei. Astfel, pe de o parte, cetăţenia reprezintă un statut legal şi politic, sens în care cetăţenia constă în ansamblul drepturilor şi responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi, iar pe de altă parte cetăţenia este o identitate şi un rol social, o latură informală a cetăţeniei, o formă de apartenenţă culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă să fie recunoscut.

       Termenul de „cetăţenie” este specific limbilor latine şi limbii engleze, care încorporează rădăcina comună „civitas” („civis” = cetate). Aceasta, la rândul său, este o traducere a cuvântului „polis”, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate” (burg), iar în limba germană apar trei referinţe diferite: una denumeşte naţionalitatea („Staatsangehörigkeit”), alta care desemnează statutul de deţinător de drepturi („Staatsbürgerschaft”) şi alta care subînţelege participarea politică („Staatsbürgerstatus”). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetăţenie trimite la „obscia”, care înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare politică, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferenţe se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, cetăţenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba arabă ea evocă apartenenţa la un anumit teritoriu („wand” = patrie, teritoriu). În sfârşit, în limba chineză se pune accentul pe obligaţii şi îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependenţei părţii faţă de ansamblu şi a loialităţii individului faţă de stat.

O privire rapidă în cinci dicţionare  ale unor limbi diferite poate astfel scoate în evidenţă nuanţele şi chiar diferenţele dintre numeroase culturi legislative şi politice diferite. 

        În ciuda diferenţelor din cadrul fiecărei definiţii şi dintre limbi, există câteva puncte comune care conferă astfel o bază solidă pentru explorarea cetăţeniei. Întotdeauna se pune problema apartenenţei la o comunitate, ceea ce presupune politică şi drepturi, în special drepturi politice. În acest sens, cetăţeanul este întotdeauna co-cetăţean, cineva care trăieşte împreună cu ceilalţi. Această comunitate se defineşte în principal la două niveluri: pe de o parte, nivelul local, oraşul, adeseori în sensul urban, în care persoana locuieşte, căruia îi aparţine, şi pe de altă parte, statul, care are legătură cu calitatea de cetăţean care conferă drepturi depline acordate membrilor statului respectiv. Aceasta apartenenţă se referă întotdeauna la un nivel de organizare politică, la un nivel de autoritate şi la drepturi; cu alte cuvinte, cetăţean şi cetăţenie presupun întotdeauna delimitarea unui teritoriu sau a unui grup, un teritoriu unde se aplică drepturile, un grup format din toate persoanele cărora li se aplică aceste drepturi; drepturile sunt legate mai întâi de toate de politic şi juridic. În cele din urmă, în funcţie de tradiţie, accentul poate fi pe nivelul local, ca prim nivel de apartenenţă, şi un spaţiu suficient de limitat astfel încât să-i fie mai uşor persoanei să fie activă şi să participe, sau pe nivelul statului naţional, ca nivel principal, unde se stabileşte legea şi se construieşte identitatea publică colectivă .

        Din tabloul de mai sus rezultă că majoritatea definiţiilor date cetăţeniei oscilează în jurul a două ipostaze ale cetăţeniei astfel, pe de o parte, cetăţenia reprezintă un statut legal şi politic, sens în care cetăţenia constă în ansamblul drepturilor şi responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi, iar pe de altă parte cetăţenia este o identitate şi un rol social, o latură informală a cetăţeniei, o formă de apartenenţă culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă să fie recunoscut.

      În acest sens (care predomină, fiind mai bine structurat, mai precis şi mai uşor de codificat), cetăţenia constă în ansamblul drepturilor şi responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi. Este statutul legal al cetăţenilor ca subiecţi ai dreptului, care defineşte regulile şi limitele apartenenţei la o comunitate politică (de exemplu, cetăţenia recunoscută de statul naţional). Acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituţionale: pe de o parte, statul acordă, recunoaşte şi garantează drepturile şi responsabilităţile care decurg din statutul de cetăţean; pe de alta, în schimbul acestora, cetăţenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere şi să o promoveze.

      Forma cea mai concretă a acestei relaţii este naţionalitatea (apartenenţa oficială la statul naţional), recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naştere şi de deces, paşapoarte, cărţi de identitate.

     Această dimensiune juridică a cetăţeniei formale este însă limitativă. Între altele, ea condiţionează accesul la drepturile omului de statutul de cetăţean. Din acest motiv, unii autori au recomandat ca drepturile omului să fie aplicate persoanelor fizice, nu cetăţenilor. Aceasta ar împiedica, de exemplu, să se ajungă la situaţiile de excludere civică oficializate prin acordarea statutului bizar de „non-cetăţean” (de exemplu, în Letonia, Estonia şi Slovenia) care, de fapt, înseamnă lipsa de acces deplin la drepturi pentru imigranţi, minorităţi sau persoane dislocate în urma conflictelor militare.

      În acest sens, cetăţenia este una din identităţile individuale. Fără să se restrângă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede spaţiul legal de apartenenţă. De exemplu, în acest sens identitar şi cultural, cetăţenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spaţiu cultural şi istoric. Fără să presupună o constrângere juridică sau politică propriu-zisă, cetăţenia informală este o formă de apartenenţă culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă să fie recunoscut. Poate exista astfel un cetăţean al regiunii, al naţiunii, dar şi un cetăţean european şi chiar un cetăţean al lumii. Dacă statutul de cetăţean este strict şi gestionat printr-o legislaţie precisă, cetăţenia identitară este supusă unor mari variaţii culturale: ea disociază apartenenţa de teritorialitate, este contextuală (un individ poate avea simultan mai multe identităţi civice) şi fluctuantă.

      Cetăţenia şi naţionalitatea (resortisanţa ) sunt două noţiuni des folosite în limbajul juridic şi al ştiinţelor socio-umane şi cu privire la care se ridică întrebări în legătură cu înţelesul acestor noţiuni, asemănările sau deosebirile dintre ele şi totodată, care sunt acestea. Dacă până în secolul trecut se vorbea despre popor şi despre naţionalitate, secolul al XX-lea a adus cu sine o nouă noţiune, aceea de cetăţenie. Este oare această noţiune sinonimă cu cea de naţionalitate sau desemnează o altă categorie juridică?

Referitor la această problemă, Paul Negulescu afirma în cursul său de drept constituţional din 1924 că: „Acea grupare omenească, formată din reuniunea mai multor familii, locuind în teritoriu determinat şi fiind supusă aceloraşi autorităţi, constituind poporul. Dar, dacă această grupare de oameni, trăind sub aceeaşi autoritate, are o conştiinţă comună prin faptul că membrii ei şi urmaşii lor au trăit împreună un timp îndelungat pe acelaşi teritoriu, suferind diverse influenţe şi fiind animaţi de acelaşi ideal, nu mai avem un simplu popor, ci o naţiune. Dacă la o naţiune constatăm unitate de rasă, de limbă, de religie, o numim naţionalitate” .

      Cetăţenia trebuie deosebită de naţionalitate, sub diferitele ei înţelesuri. Termenul de naţionalitate diferă ca înţeles, în primul rând, după cum termenul naţiune (lat. natus) de cel de teritoriu („cei născuţi pe un anumit teritoriu”) sau cel de ascendenţă („urmaşii unei anumite persoane”).

Dacă naţionalitatea este un atribut al persoanei în sensul că orice persoană aparţine unui grup ce se delimitează de altele prin unitate de limbă, cultură, obiceiuri, religie, etnie etc., naţiunea reprezintă un element de bază al statului alături de suveranitate şi teritoriu.

        Naţionalitate înseamnă aşadar „apartenenţa la o ţară”, de aici „apartenenţa la un stat”, ceea ce – aplicată persoanelor fizice – înseamnă fie „resortisanţă” (opus astfel termenului de străin), fie „cetăţenie”; mai mult, corespondentul termenului din celelalte limbi neolatine (fr. nationalite, it. nazionalita, port. nacionalidade şi sp. nacionalidad) e folosit cu precădere pentru înţelesul „cetăţenie”, în timp ce corespondentul termenului cetăţenie (fr. citoyennete, it. cittadinanza, port. cidadania şi sp. ciudadania) e folosit pentru înţelesul „cetăţenie activă”. Evoluţia istorică a apartenenţei a cunoscut în timpurile moderne trei momente: servitutea („subjecthood”), naţionalitatea şi cetăţenia. Primul se referă la situaţia supuşilor faţă de autoritatea feudală având la vârf monarhul absolut . Cealaltă marchează trecerea de la statul teritorial la statul naţional după modelul Franţei secolului XVIII. Liantul social era asigurat de naţiune, o comunitate culturală (unitate de limbă, origine etnică, tradiţie şi identitate) care a devenit mai târziu o comunitate politică. O dată cu Revoluţia Franceză, statul naţional a căpătat dreptul la autodeterminare politică. Apartenenţa la acelaşi stat se suprapune cu apartenenţa naţională iar discursul lor comun de legitimare este naţionalismul. Naţiunea devine în acelaşi timp o comunitate etnică  şi una politică iar statul naţional consfinţeşte această simbioză. Din acest moment, construcţia naţională se diferenţiază în vestul şi estul Europei. Pe de o parte, Europa occidentală este mai mult conectată ideii de naţiune politică (modelul Renan) care presupune că naţiunea este mai întâi o comunitate de cetăţeni, nu una etnică. Pe de alta, sub influenţa „spiritului naţional” („Volksgeist”), Europa centrală şi orientală rămâne ataşată naţiunii etnice. Această formă de afiliere se explică prin carenţa istorică a statului şi prin nevoia unei identităţi naţionale care să contracareze dominaţiile imperiale. Dacă, în primul caz, statul naţional s-a transformat într-o comunitate politică, în celălalt caz naţionalismul etnic a rămas principala sursă a identităţii şi suveranităţii (vezi în acest sens „principiul naţionalităţilor” promovat de Preşedintele S.U.A. din timpul Primului Război Mondial, W. Wilson).