Posibilitatea limitată a înţelegerii universului, ca urmare a nivelului redus de cunoştinţe, şi dificultăţile rezolvării pragmatice a problemelor stringente legate de transformarea şi stăpânirea mediului ostil în care trebuia să îşi desfăşoare existenţa au determinat umanitatea să recurgă la o reprezentare subiectivă a realităţii, populată imaginar de fiinţe fabuloase, spirite bune şi rele, forţe supranaturale, întâmplări fantastice, miracole, farmece, vrăji, semne prevestitoare şi numere fatidice. 

        Forţele supranaturale invocate în cadrul ritualurilor magice de către vraci, vrăjitori şi şamani, care foloseau pentru aceste ceremonii substanţe cunoscute iniţial doar de ei, au permis, pe lângă transmiterea nealterată a informaţiilor utile, şi sacralizarea şi idolatrizarea unor obiecte sau animale.

          Atestată ca practică religioasă în Siberia, Asia centrală, cele două Americi, Indonezia, Oceania şi – nu în ultimul rând – în spaţiul carpato–danubiano–pontic, iniţierea de tip şamanic implica parcurgerea mai multor etape: dezintegrarea corpului, regenerarea viscerală, moartea şi învierea – văzută ca o călătorie pe tărâmul celor morţi, urmată uneori de înălţarea sufletului la cer.

        Experienţele extatice ale şamanilor necesitau gesturile rituale preparatorii ale îmbrăcării costumului specific şi ale cântatului la un anumit instrument, de obicei toba, şi aveau ca scop pătrunderea în lumea celestă a zeităţilor, căutarea şi readucerea în corp a sufletului bolnavului rătăcit sau capturat de demoni, precum şi călăuzirea spiritului celui decedat spre lumea morţilor.

          Maladiile erau considerate a avea doar cauze magice: pătrunderea unui agent extern (demon, vrajă) în organismul ce a intrat în contact cu o zonă nefastă sau care a atins un obiect impur ori de o altă structură decât cea a corpului uman, intervenţia destinului astral şi stricarea armoniei prin acţiunea forţelor „necorespondente”, care pot fi expulzate prin mijloace pur magice, cu ajutorul unor substanţe încărcate cu latenţe benigne, deci „corespondente”.

         Odată cu devenirea sa ca fiinţă raţională, încercând să găsească soluţiile înţelegerii lumii înconjurătoare, omul a început să cunoască proprietăţile şi efectele curative, farmaco-dinamice şi toxice ale drogurilor extrase din diferite plante şi minerale.

        Una dintre cele mai frecvent folosite plante în obţinerea drogurilor şi indisolubil legată de practicarea ritualurilor specifice magiei este mătrăguna (Atropa belladonna), plantă erbacee medicinală, otrăvitoare, din familia solanaceelor, înaltă de 0.5–1.5 m, cu flori brune-violete şi cu fructe bace negre, lucioase, conţinând alcaloizi (atropina, hiosciamina, scopolamina) al căror extract are, în doze mici, o acţiune antispastică, sedativă (provocând o stare letargică sau somnul când este aplicat pe rană şi diminuând circulaţia sanguină) sau, în doze mari, un efect cardioaccelerator, cu stări de delir şi spasme ce pot culmina cu decesul. Acelaşi extract picurat în ochi provoacă dublarea imaginilor.

          Popular denumită şi Doamna pădurii, Împărăteasa ierburilor, floarea pădurii, cireaşa lupului, iarba pădurii, mătrăguna creşte în România în pădurile întunecate ale munţilor şi înfloreşte în lunile de vară.

        Mircea Eliade afirma, în capitolul VII al lucrării „De la Zalmoxis la Gengis-Han”, că, în România, cultul mătrăgunei propovăduieşte virtuţile magice ale acestei plante a cărei rădăcină influenţează nemijlocit forţele vitale ale naturii şi cursul evenimentelor majore ale vieţii umane: măritişul fetelor, fecunditatea în căsnicie, cantitatea de lapte a vacilor, norocul în dragoste, în carieră şi în afaceri, pedepsirea adversarilor (puterile magice ale mătrăgunei puteau fi întoarse împotriva duşmanilor, îmbolnăvindu-i sau făcându-i să înnebunească, ori împotriva unei fete pentru ca aceasta să nu mai fie chemată la joc de flăcăii satului). Ritualul culesului mătrăgunei implică o serie de gesturi şi precauţiuni magice: sunt obligatorii puritatea sexuală, curăţenia, depărtarea şi tăcerea (păduri unde nu se aud cântatul cocoşului sau lătratul câinelui), solitudinea şi secretul (să nu întâlneşti pe nimeni pe drum şi nimeni să nu cunoască intenţia de a culege planta). Planta trebuie culeasă pe lună plină, cu dinţii şi nu cu mâna, şi doar după ce va fi plătită cu sare, vin, pâine, zahăr, etc. Nerespectarea acestor condiţii atrage întoarcerea puterilor ei magice împotriva celui ce a cules-o, dovedindu-i renumele de „iarbă a vieţii şi a morţii”.

         Alte plante folosite în paralel cu mătrăguna pentru extragerea drogurilor în cadrul ritualurilor şamanice erau : 

- Cucuta (Conium Maculatum) – plantă erbacee otrăvitoare din familia umbeliferelor din care se extrag alcaloizi folosiţi în medicină; era folosită la prepararea băuturilor narcotice şi a celor cu efect letal.

-  Cucuta-de-apă (Cicuta Virosa) – plantă erbacee perenă, foarte otrăvitoare, din familia umbeliferelor.

- Mandragora (Mandragoras) - plantă erbacee din familia solanaceelor; fiertura din rădăcinile ei provoacă apatie, somnolenţă, halucinaţii.

- Măselariţa (Hyoscyamus Niger) – plantă medicinală toxică din familia solanaceelor, din care se extrage atropina; picurată în mâncare sau în băutură provoacă furii îngrozitoare, stări vecine cu nebunia, râs sardonic.

- Laptele-câinelui (laptele-cucului sau alior) – plantă din genul Euphorbia, conţinând în organele vegetative un suc lăptos, caustic şi otrăvitor, folosit la obţinerea prin fierbere a unor otrăvuri cu efect lent, decesul nelăsând urme de otrăvire.

- Gălbenelele (Ranunculus Polyanthemos) – plantă erbacee perenă din familia ranunculaceelor; ingerarea fierturii duce la stări asemănătoare nebuniei, râs demenţial şi frecvent la moarte.

- Laurul (Ilex Aquifolium) – specie atlantică de arbust din ale cărui frunze se obţine o pudră care, amestecată în vin sau aplicată în cataplasme pe rană, provoacă în funcţie de doza folosită delir, letargie, euforie sau somn.

- Ciumăfaia (Datura Stramonium) – plantă medicinală foarte toxică, din familia solanaceelor.

        Astăzi, principiile active ale plantelor prelucrate în mod tradiţional şi folosite încă de la începuturile omenirii în scop terapeutic ori în ritualuri magice, în ceremoniile religioase sau doar pentru starea de satisfacţie organică indusă pot fi obţinute prin sinteză chimică şi cu efecte mult mai puternice şi mai periculoase decât cele ale plantelor din care au fost extrase sau pornind de la care a fost realizat un compus chimic.

        Perioada antică a fost marcată de continuarea în formă prelucrată a ritualurilor mitico-magice primitive şi de ridicarea acestora la rang de religie.

     Utilizarea practicilor magice specifice societăţilor tradiţionale arhaice de către casta sacerdotală se justifică prin necesitatea apărării intereselor proprii de a-şi impune şi consolida dominaţia asupra maselor populare.În Egiptul antic preoţimea recurgea, sub aparenţa cultivării celui mai evoluat tip de amalgam religie-magie, împrumutat de la vechii indieni, la subterfugiul eliminării faraonilor a căror putere trebuia diminuată, prin folosirea unor otrăvuri ale căror administrare şi efecte creau poporului convingerea intervenţiei voinţei de neînlăturat a zeilor.

     Astfel de produse toxice erau cunoscute şi de către vrăjitorii meskhafini din Babilonul aflat sub domnia lui Nabucodonosor al II-lea (605 – 582 î.e.n.). Aceştia preparau droguri veninoase prin amestecarea diferitelor extracte vegetale cu sânge şi cu alte substanţe, în timp ce la vechii evrei doar anumite familii deţineau secretul reţetelor de otrăvuri, erijându-se în protejaţi ai lui Moise, care le oferise acest drept exclusiv.

        Vracii din Mesopotamia – de unde provin, datând de peste 6000 de ani, primele informaţii scrise despre macul din care se extrage opiul – preparau o băutură cu acţiune sedativă şi halucinogenă. Cunoştinţele despre efectele curative ale macului se răspândiseră şi în Egipt, Persia, lumea arabă şi Grecia, prin intermediul babilonienilor.

        Gândirea europeană antică realiza disocierea între vrăjitorie şi religie, conferind calitatea de depozitari ai misterelor magiei unor figuri proeminente ale lumii greceşti, în special. Hermes – mesagerul zeilor, zeu al comerţului şi călătorilor, protector al păstorilor dar şi al hoţilor, patron al muzicii şi al meşteşugurilor –, care  l-a ajutat pe Ulise să învingă vrăjile Circei, era considerat fondatorul magiei; Orfeu, care coboară în Infern pentru a aduce sufletul Euridicei şi îmblânzeşte animalele sălbatice cu cântecul lirei sale, este cunoscut pentru experienţele sale extatice, ca şi Parmenide, Empedocle sau Pitagora.

         Vechii greci vor duce la apogeu arta preparării otrăvurilor destinate suprimării adversarilor. Potrivit lui Theofrastus (372 – 287 î.e.n.), vracii şi vrăjitorii ajunseseră la performanţele obţinerii din cucută şi suc de mac a unor substanţe toxice care ucideau rapid şi fără dureri doar prin răspândirea în apa de baie, în aer, pe pereţii încăperilor sau pe îmbrăcăminte. Marele filozof Socrate a fost silit să bea cucută după ce fusese condamnat pentru coruperea tineretului atenian.

         Dezvoltarea schimburilor comerciale şi culturale prin cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre a determinat lărgirea sferei de cunoaştere a geto-dacilor în domeniul drogurilor deja existente în spaţiul carpato–danubiano–pontic şi utilizate tradiţional în ceremoniile religioase ori în scop terapeutic, precum şi penetrarea unor noi stupefiante, amintite de Ovidius, exilat la Tomis, ca  „filtre veştejitoare” care „dăunează sufletelor şi au puteri înnebunitoare”. Filtrele se obţineau din suc de mandragora, laptele-câinelui şi substanţe toxice de tipul ambrei, moscului şi boraxului, îmbrăcând forma pomezilor, unguentelor, lichidelor, prafurilor, afrodisiacelor şi a parfumurilor.

          Cunoştinţele strămoşilor noştri despre proprietăţile medicinale şi halucinogene ale unor plante ca mătrăguna, cânepa sălbatică (varietate a cannabisului), macul „bun” şi „buretele şerpilor” (ciupercă a cărei ingerare induce o stare de transă sau de nervozitate maximă, urmată de un somn profund) sunt atestate de istoricii vremii, precum Herodot, care scria că daco-geţii „luau sămânţă de cânepă pe care o aruncă pe pietrele fierbinţi, scoase din foc; îndată ce ea atinge pietrele, răspândeşte un fum şi nişte aburi atât de denşi, încât întrece cu mult efectele unei căldări elineşti. Excitaţi prin aceasta baie, ei strigă de bucurie.”

        Strabon şi Pomponius Mela vorbesc despre kapnobatai, „cei care umblă prin fum”, referindu-se la dansatorii şi şamanii misieni şi geţi care foloseau fumul de cânepă pentru a produce transele extatice. Anestezicele frecvent folosite  în operaţiile chirurgicale arheologic atestate pe teritoriul ţării noastre erau fumul de cânepă şi substanţa obţinută din amestecul sucului de mandragora cu vin; acesta provoca un somn profund de câteva ore, timp suficient pentru desfăşurarea operaţiei.

           Cânepa indiană (Cannabis Sativa L.) era sacralizată în cultura triburilor mahomedane din nordul Indiei, iar haşişul – produsul acestei plante – era folosit ca euforizant în ceremoniile religioase.

Împăratul Chinei Shen Nung menţiona, în urmă cu aproape 5000 de ani, efectele benefice ale marihuanei în tratamentul malariei, constipaţiei  şi reumatismului; între anii 1000 î.e.n. – 500 e.n. acest drog se va răspândi  şi în India, lumea arabă  şi Persia.

         Perioadă a marilor descoperiri geografice  şi a înfloririi comerţului pe fondul expansiunii teritoriale ca rezultat al creării  şi dezvoltării marilor flote ale puterilor economice europene, Evul Mediu s-a caracterizat prin perpetuarea consumului de droguri şi prin diversificarea gamei de substanţe stupefiante folosite în scop terapeutic sau doar pentru delectarea înstăriţilor vremii.

        Intensificarea relaţiilor comerciale dintre China dinastiei Ming  şi portughezii ce acostaseră în portul Canton a determinat, la sfârşitul secolului al XV-lea, creşterea spectaculoasă a consumului de opiu, folosit în medicina chineză încă din timpul dinastiei Tang (618 - 906),  şi care va sta la baza izbucnirii, în 1838, a conflictului armat între Anglia – protectoare a comerţului cu droguri –  şi China ce lupta împotriva acestui stupefiant. Desfăşurarea  şi soldarea „războiului opiului” cu înfrângerea Chinei nu vor provoca decât o mică parte a numărului victimelor opiului de-a lungul istoriei.

          Într-o Italie fărâmiţată de luptele pentru putere, Rodrigo Lenzuoli Borgia, devenit papă în 1492, sub numele Alexandru al VI-lea, îi  avea drept complici la asasinarea rivalilor politici pe doi dintre cei cinci copii ai săi. Lucreţia  şi Cesare Borgia (vinovat de uciderea fratelui său, Francesco,  şi de moartea prin otrăvire accidentală a tatălui său) se foloseau în săvârşirea crimelor de un praf alb, cu gust de zahăr, imposibil de detectat în mâncare sau în băutură  şi care ucidea fulgerător sau lent, fără să lase vreo urmă. „Cesare Borgia purta un inel cu două capete de leu pe care le întorcea cu gurile în afară când voia să strângă mâna cuiva care nu-i era pe plac. Atunci dinţii leului deveneau mai periculoşi decât dinţii unei vipere  şi omul murea blestemându-l pe Borgia” scrie Alexandre Dumas în „Les Borgia”. Chiar  şi succesorul lui Alexandru al VI-lea în scaunul papal, Pius al III-lea, va fi răpus de opiul ce-i fusese aplicat pe rana unui picior, înscriindu-se, alături de Papa Clement al II-lea, în rândul personalităţilor marcante jertfite pe altarul faimosului drog.

       Precursor al iatrochimiei – care îşi propunea, în cadrul combaterii bolilor prin administrarea de substanţe medicamentoase preparate, obţinerea elixirului vieţii ce vindecă orice maladie -, alchimistul  şi magicianul elveţian Paracelsus recomanda, în secolul al XVI-lea, utilizarea tincturii thebaice (tinctură simplă de opiu, laudanum) în tratamentul diferitelor afecţiuni care, în opinia sa, puteau fi explicate din punct de vedere chimic. Mai târziu, în farmacopeea europeană va pătrunde  şi tinctura de opiu compusă, cunoscută  şi sub numele de „laudanum Sydenham”.

Însuşi Ştefan cel Mare, bolnav în ultima parte a domniei sale, a fost îngrijit de buni cunoscători ai macului opiaceu  şi ai cannabisului.