Obiectul dreptului penal il constituie relatiile de aparare sociala, relatii ce se nasc intre membrii societatii pentru respectarea de catre acestia a unor valori cum sunt persoana cu drepturile sale, linistea si ordinea publica, insasi societatea in intregul ei.

        Dupa aparitia statului si dreptului, relatiile de aparare sociala constituie obiect de reglementare pentru dreptul penal care prin normele sale arata fapte periculoase pentru valorile sociale – infractiunile – si sanctiunile penale aplicabile persoanelor care savarsesc astfel de fapte.

       Intr-o opinie, se sustine ca obiectul dreptului penal il constituie relatiile sociale de represiune penala, relatii ce se stabilesc dupa savarsirea infractiunii, intre stat si infractor, prin care statul are dreptul si obligatia sa suporte pedeapsa.

         In cea de a doua opinie, obiectul dreptului penal are o sfera mai intinsa cuprinzand nu numai relatiile de conflict ci si cele de cooperare, de conformitate, stabilite prin norme penale.

        Dreptul penal are ca scop apararea impotriva infractiunilor, a valorilor sociale esentiale ale societatii. Asa cum se arata in art. 1 din actualul Cod penal, prin legea penala, se apara impotriva infractiunilor Romania , suveranitatatea, independenta si unitatea statului, persoana si drepturile acesteia, propietatea   precum si intreaga ordine de drept.

        Enumerarea valorilor sociale ce sunt aparate prin legea penala impotriva infractiunilor fiind exemplificativa, permite sa fie cuprinse si alte valori sociale,ce au fost consacrate prin Constitutia Romaniei din 1991.

       Scopul dreptului penal este pus in evidenta de politica penala cu care aceasta se afla intr-o legatura indisolubila, dreptul penal fiind principalul instrument de realizare a politicii penale.

          In general prin izvor al dreptului  se intelege forma juridica pe care o imbraca o norma pentru sa deveni obligatorie.

      Avand in vedere ca prin normele de drept penal trebuie combatut fenomenul periculos al infractionalitatii, pentru pararea valorilor sociale esentiale, prin prevederea celei mai grele raspunderi juridice – raspunderea penala-pentru infractiuni comise, izvoarele dreptului penal sub raportul formei prezinta particularitatea ca pot fi exprimate numai prin legi. Sensul notiunii de lege ca izvor al dreptului penal este acela, de act cu caracter normativ adoptat de Parlamentul Romaniei, dupa o procedura specifica - care cuprinde norme prin care sunt reglementate cu o forta juridica superioara relatiile sociale din diferite domenii.

        Normele de drept penal pot fi cuprinse numai in legi. Opinii privind gruparea tuturor dispozitiilor cu caracter penal intr-un singur cod au existat  mai cu seama in perioada de pregatire a codului penal actual. Argumente in favoarea gruparii tuturor normelor de drept penal intr-un singur cod aveau in vedere scopul si functiile dreptului penal, posibilitatea de cunoastere a tuturor dispozitiilor penale de catre toti destinatarii legii penale, o usurare a aplicarii acestuia.

        Solutia gruparii tuturor dispozitiilor penale intr-o lege unica –cod - nu a fost acceptata de legiuitorul penal roman din 1968 si se pare ca nici nu va putea fi adoptata caci avantajele aduse sunt prea mici fata de neajunsurile ce le creaza.

        Consideram totodata ca includerea tuturor dispozitiilor de drept penal in odul penal ar fi presupus si introducerea unor texte interpretative cu privire la termenii ori expresiile folosite la incriminarea faptelor din domenii specifice ale vietii sociale si drept consecinta invadarea codului penal  de texte interpretative.

       Fata de aceste incovienente solutia legiuitorului roman a fost de a lasa ca o parte din incriminari sa figureze in legile care reglementeaza  realtiile sociale din acel domeniu specific  al vietii sociale.

       In codul penal au fost incriminate fapte periculoase care au o evolutie lpermanenta, iar normele se adreseaza tuturor indivizilor sau aproape tuturor.

       In legile penale spciale si legile nepenale cu dispozitiuni penale au fost incriminate fapte care savarsesc in domeniile vietii sociale unde evolutia este mai rapida, schimbarile sunt mai frecvente. Exemplu: circulatia pe drumurile publice, fondul silvic s.a.m.d., ca si faptele ce privesc o sfera restransa de indivizi, de exemplu in domeniul viei si vinului, pomiculturii, pisciculturii si pescuitului, economia vanatului si vanatoarea s.a.m.d.

       In stabilirea faptelor ce vor fi incriminate in codul penal ori in legile nepenale cu dispozitiuni penale legiuitorul poate folosi si alte criterii.

       Izvoarele dreptului penal in special Codul penal este structurat pe doua parti: partea generala si partea speciala. Partea generala cuprinde opt titluri: legea penala si limitele ei de aplicare; infractiunea; pedepsele; inlocuirea raspunderii penale; minoritatea; masurile de siguranta; cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii; intelesul unor termeni sau expresii.

         Se poate afirma ca in partea generala sunt cuprinse toate normele cu caracter general.

infractiuni contra statului; infractiuni contra persoanei; infractiuni contra avutului personal sau particular; infractiuni contra avutului public; infractiuni contra autoritatii; infractiuni care aduc atingere organizatiilor obstesti sau altor activitati reglementate de lege; infractiuni de fals; infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice; infractiuni care aduc atinfgere unor relatii privind convietuirea sociala; infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei; infractiuni contra pacii si omenirii.

        Conceptul de infractiune si constiinta dreptului penal este folosit sub mai multe acceptiuni.

Intr-o acceptiune – infractiunea este o fapta a omului prin care se infrange o norma imperativa, se aduce atingere (se vatama ori se pericliteaza) unei anumite valori sociale si pentru care cel ce a avarsit o astfel de fa[ta urmeaza sa suport o pedeapsa. Inaceasta acceptiune infractiunea imbraca forme concrete de: tradare comisa de x, ucidere comisa de y, furt comis de z etc.

       Intr-o alta acceptiune, conceptul de infractiune, desemneaza fapta descrisa prevazuta de legea penala cu elementele sale componente si care defineste o anumita infractiune. Este acceptiunea ce o are in vedere legiuitorul care observamd faptele periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii le interzice sub sanctiuni specifice pentru a preveni infaptuirea lor in viitor.

        In sfarsit, conceptul de infractiune este examinat ca institutie fundamentala a dreptului penal care alaturi de alte doua institutii tot fundamentale - raspunderea penala si sanctiunile de drept penal – formeaza structura dreptului penal “pilonii” dreptului penal. Institutia infractiunii, in aceasta acceptiune a fost considerata in doctrina penala pe buna dreptate ca “piatra de temelie” a oricaruio sistem de drept penal.

        Intre acceptiunile conceptului de infractiune nu se poate pune semnul egalitatii ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrans ori mai intins de generalizare.

       Potrivit art. 7 c.p. “infractiunea este fapta care reprezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”.

      Prin definirea notiunii generale de infractiune, legiuitorul nostru pune in evidenta aspectele: material, uman, social, moral-politic si juridic ale acesteia, confera cu alte cuvinte complectului general de infractiune un caracter realist, stiintific.

• material in sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a individului;

• uman pentru ca reprezinta o activitate omeneasca;

• social caci priveste, se indreapta impotriva relatiilor sociale;

• moral-politic, caci reprezinta atitudine morala si politica a faptuitorului fata de valorile sociale;

• juridic, caci reprezinta o incalcare a unei norme juridice penale.

        In notiunea de infractiune se retine ceea ce este esential pentru fapta: pericolul social, vinovatia si prevederea in lege.

        Fapta – este o manifestare a individului in sfera realitatii, in cadrul relatiilor sociale. Fapta reprezinta o activitate a unui membru al societatii in cadrul relatiilor sociale, in cadrul relatiilor cu semenii lui.

      Fapta care prezinta pericol social. Pericol social prezinta orice activitate contrara normelor in vigoare caci impiedica normala desfasurare a relatiilor sociale. Dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social - infractiunea.

       Fapta care prezinta pericolul social al unei infractiuni este fapta prin care se pericliteaza ori se vatama valorile sociale aratate in art. 1 c.p., si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.

       Cu alte cuvinte, trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce prezinta pericol social se materializeaza asa cum se prevede in art. 18 c.p., prin doua aspecte:

prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante, aratate generic in art. 1 c.p.

pentru sanctionarea unei astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse.

     Pericolul social al infractiunii este aplicat de legiuitor in functie de valoarea sociala careia I se aduce atingere; de dinamica faptelor oferita de statistica penala; de imprejurarile in care se savarsesc faptele; de persoana infractorului etc. pericolul social nu este acelasi pentru toate infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul ocrotirii intr-un moment ori altul al dezvoltarii sociale.

In doctrina penala pericolul social ca trasatura a infractiunii este cunoscut sub doua forme: generic sau abstract si concret.

       Pericol social generic sau abstract este apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective ca: insemnatatea valorii sociale care trebuie ocrotita; gravitatea vatamarii ce I se poate aduce valorii sociale, frecventa faptelor ce se pot savarsi, persoana faptuitorului, imprejurarile in care se pot savarsi astfel de fapte s.a.

       Pericol social concret, este pericolul ce-l prezinta o fapta concreta savarsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei – el se reflecta in sanctiunea penala aplicata.

        Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.

     Ca atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile acesteia – vinovatia – este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa. In adevar, vinovatia presupune o atitudine constienta in sensul ca faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos si savarseste cu vointa aceste actiuni sau inactiuni antrenend energia sa fizica spre realizarea rezultatelor urmarite. 

     Ca trasatura esentiala a infractiunii, vinovatia imbraca doua forme principale: intentia si culpa. La acestea se mai adauga si o forma mixta – praeterintentia sau intentia depasita specifica unor infractiuni.

Intentia. Este o forma principala de vinovatie definita in art. 19 pct. 1 c.p. si reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.

        Intentia este cunoscuta in doctrina si in legislatie sub doua modalitati: directa si indirecta

Intentia directa se (prevazuta in art. 19 pct. 1 lit. a, c.p.)caracterizeaza prin prevederea rezultatului faptei si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei.

       Intentia indirecta (art. 19, pct. 1, lit. b, c.p.) se caracterizeaza prin prevederea rezultatului de catre faptuitor, rezultat care nu mai este urmarit ci acceptata eventualitatea producerii lui.

      Culpa. Ca forma de vinovatie culpa este definita prin dispozitiile art. 19 pc. 2 c.p. si consta in atitudinea psihica a faptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, socotind fara temei ca acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale desi putea si trebuia sa-l prevada.

        Culpa este cunoscuta in doctrina si in legislatie sub doua modalitati: culpa cu prevedere si culpa simpla.

      Culpa cu prevedere. Se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmareste, nu-l accepta si considera fara temei ca acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumita in doctrina penala, culpa cu previziune, sau usurinta ori temeritate.

     Culpa simpla sau culpa fara prevedere, ori neglijenta sau greseala cum mai este denumita in doctrina penala, se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

      Intentia depasita (praeterintentia) este o forma mixta de vinovatie, ce cuprinde intentia si culpa reunite. Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi trebuia si putea sa-l  prevada.

        Pentru existenta oricarei infractiuni sunt necesare cele trei trasaturi esentiale: fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vonovatie si prevazuta de lege, intrunite cumulativ. Lipsa oricareia dintre aceste trei trasaturi esentiale conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei. Mai mult, putem observa ca in considerarea unei fapte ca infractiune se cerceteaza mai intai daca fapta este prevazuta de legea penala si daca raspunsul este pozitiv, adica fapta este prevazuta de legea penala se vor cerceta si celelalte trasaturi esentiale pentru a observa implinirea lor cumulativa si considerarea faptei ca infractiune.

        Prin prevederea penala, a faptei periculoase – ce se savarseste cu vinovatie se realizeaza diferentierea infractiunii de celelalte form de ilicit juridic.

        Orice infractiune trebuie sa fie prevazuta de legea penala ca atare, dar nu orice fapta prevazuta de legea penala este si infractiune caci prevederea in lege este doar o trasatura a acesteia pe langa celelalte de a prezenta pericol social si de a fi comisa cu vinovatie.

        Legitima aparare este o cauza care exclude caracterul penal al faptei datorita lipsei de vinovatie in conditiile in care aceasta este savarsita.

       Potrivit art. 44 c.p. “Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un act material, direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes public si care pune in pericol grav persoana si drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

       Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprjurarile in care s-a produs atacul”

        Legitima aparare apare ca o riposta pe care o da o persoana impotriva unui atac ce pune in pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, riposta determinata de necesitatea apararii valorilor sociale periclitate.

       Atacul sau agresiunea este o comportare violenta a omului, o atitudine ofensiva ce se materializeaza de regula intr-o actiune indreptata impotriva valorilor sociale ocrotite.

        Pentru a da nastere unei aparari legitime atacul trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

• atacul trebuie sa fie material, direct, imediat si injust;

• atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau impotriva unui interes obstesc;

• atacul sa puna in pericol grav valorile sociale ocrotite.

a) Atacul sa fie material. Un atac este material cand se obiectivizeaza prin actiuni fizice, menite sa pericliteze in substanta sa fizica valorile sociale octorite. Si actiunea poate reprezenta un atac material, caci permite altor forte sa pericliteze fizic valorile sociale ocrotite.

b) Atacul sa fie direct. Atacul este direct cand se indreapta si creeza un pericol nemijlocit pentru valoarea sociala ocrotita. Atacul este direct, s-a sustinut in literatura juridica, si atunci cand vizeaza una din valorile sociale aparate chiar daca nu are un contact nemijlocit cu acea valoare.

        Atacul nu este direct daca intre agresor si victima se afla un obstacol (poarta inchisa, usa inchisa, zid, gard etc.), care face ca atacul sa nu creeze un pericol pentru valoarea sociala ocrotita.

        Atacul nu este direct daca intre agresor si valoarea ocrotita exista o distanta mai mare de spatiu. Spre ex.: nu este un atac direct un atac deslantuit de la o distanta de 100 m cu o secure.

c) Atacul sa fie imediat. Atacul este imediat cand pericolul pe care-l reprezinta pentru valoarea sociala s-a ivit, este actual sau este pe cale sa se iveasca (pericol iminent). Deci atacul este imediat atunci cand este dezlantuit sau este pe cale sa se dezlantuie. Caracterul imediat al atacului vizeaza raportul in timp intre atac si obiectul vizat.

     Caracterul imediat al atacul este reliefat in intervalul scurs intre inceputul atacul si momentul ivirii pericolului. Cand intervalul este mare exista posibilitatea inlaturarii pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai este imediat si nu se justifica savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.

      Caracterul imediat al atacului presupune deci iminenta lui (cand este pe cale sa se dezlantuie) cat si declansarea lui. Atacul iminent trebuie sa fie real, obiectiv si nu presupune ca acesta este pe cale sa se dezlantuie.

Atacul imediat este atacul din momentul declansarii si pana in momentul consumarii acestuia, perioada in care apararea este legitima.

d) Atacul sa fie injust, adica sa nu aiba temei legal in baza caruia se efectueaza.

      Atacul este just si nu poate da nastere unei aparari legitime daca consta dintr-o activitate prevazuta sau permisa de lege: spre ex.: nu reprezinta un atac injust impotriva libertatii, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare.

      Atacul permis sau ordonat de lege isi pastreaza caracterul just atata timp cat este efectuat in limitele prevazute de lege.

Impotriva unui atac dezlantuit de un iresponsabil se va riposta in stare de necesitate, daca cel ce riposteaza cunoaste starea de iresponsabilitate a agresorului si deci va trebui sa comita fapta prevazuta de legea penala numai daca nu putea inlatura altfel pericolul.

      Daca cel ce face apararea nu cunoaste starea de iresponsabil a agresorulu el va riposta in legitima aparare inlaturand pericolul prin mijloacele pe care le considera eficiente, nefiind obligat sa caute o solutie mai putin periculoasa. In acest caz legitima aparare va veni in concurs cu eroarea de fapt.

2. Atacul sa fie indreptat impotriva persoanei care se apara, ori impotriva alteia sau impotriva unui interes public. Atacul se indreapta impotriva persoanei, a drepturilor acesteia susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat si injust. Aceste drepturi ale persoanei pot privi: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, onoarea, averea.

Atacul indreptat impotriva unui interes, public justifica o aparare legitima. Interesul public poate consta intr-o stare, situatie, relatie, activitate ce intereseaza o organizatie publica.

3. Atacul sa puna in pericol grav persoana celui atacat ori interesul public.Caracterul grav al pericolului care ar ameninta valorile ocrotite se apreciaza in funtie de intensitatea acestuia, de urmarile ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce in cazul in care nu s-ar interveni. (Spre ex.: pierderea vietii, cauzarea unei vatamari corporale, distrugerea unor bunuri importante etc.).

        Pentru a fi legitima, apararea trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

• sa se realizeze printr-o fapta prevazuta de legea penala;

• sa fie precedata de atac;

• sa fie indreptata impotriva agresorului,

• sa fie necesara pentru inlaturarea atacului,

• sa fie proportionala cu atacul.

1. Apararea se realizeaza printr-o fapta prevazuta de legea penala. Daca s-a savarsit o fapta prevazuta de legea penala se cerceteaza conditiile in care aceasta a avut loc, daca sunt indeplinite conditiile cu privire la atac pentru a putea decide daca a fost savarsita in legitima aparare. 

2. Apararea sa fie precedata de atac. Aceasta conditie are in vedere desfasurarea apararii dupa inceputul atacului cand acesta devine actual. Simpla presupunere ca agresorul va deslantui un atac nu da dreptul la o aparare legitima.

3. Apararea sa se indrepte impotriva agresorului pentru a inceta atacul si a salva valorile periclitate. Apararea se poate indrepta impotriva vietii, sanatatii, libertatii agresorului, dar nu impotriva bunurilor sale.

Apararea indreptata din eroare impotriva altei persoane decat a agresorului va duce la inlaturarea caracterului penal al faptei si pe cauza erorii de fapt coroborata cu legitima aparare cu care vine in concurs.

4. Apararea sa fie necesara pentru inlaturarea atacului.Necesitatea apararii se apreciaza atat sub raportul intinderii in care aceasta poate fi facuta cat si sub raportul intensitatii.

Apararea este necesara si atunci cand infractiunea s-a consumat, dar exista posibilitatea inlaturarii ori diminuarii efectelor

5. Apararea sa fie proportionala cu gravitatea atacului. Aceasta conditie ce priveste proportionalitatea dintre atac si aparare se degaja din dispozitiile art. 44 al c.p. Proportionalitatea dintre aparare si atac nu este de ordin matematic si nu presupune echivalenta mijloacelor. Proportionalitatea apararii cu gravitatea atacului respectarea unei echivalente intre actul de aparare si cel de atac, astfel ca la un atac indreptat impotriva integritatii corporale se poate riposta cu o fapta de aparare ce priveste integritatea corporala a agresorului.

        Depasirea limitelor legitimei aparari poate constitui tot legitima aparare cand se intemeiaza pe tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul in momentul comiterii faptei. Este asa numitul exces justificat.

        Pentru existenta excesului justificat se cer indeplinite conditiile cu privire la atac, conditiile cu privire la aparare pentru existenta legitimei aparari cu deosebirea ca fapta in aparare a depasit marginile unei aparari proportionale cu intensitatea si gravitatea atacului, depasire intemeiata pe tulburarea sau temerea in care se gasea faptuitorul.

        Determinarea starii de tulburare sau temere implica cercetarea tuturor imprejurarilor de fapt in care s-a produs atacul, conditia psiho-fizica a celui ce face apararea.

      Daca depasirea limitelor legitimei aparari nu se intemeiaza pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerata savarsita in legitima aparare ci este infractiune savarsita in circumstanta atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a c.p. Excesul de data aceasta este scuzabil.