Până în anul 1917, votul în România era exercitat doar de o categorie
redusă a populaţiei. Acesta se numea votul cenzitar și reprezenta sistemul
electoral practicat pe scară largă înainte de instituirea votului universal. Votul
cenzitar constă în recunoașterea calitatea de alegător doar a cetăţenilor care
aveau un anumit venit anual. Mai puteau vota, indiferent de impozitul plătit,
alegătorii care aveau calitatea de preoţi ai parohiilor, profesorii academiilor şi ai
colegiilor, doctorii şi licenţiaţii diferitelor facultăţi, inginerii şi arhitecţii. În acea
epocă, averile importante și cu precădere proprietățile funciare erau concentrate
la o parte relativ restrânsă a populației, care avea rol determinant în procesul de
conducere socială și era sursa principală de venituri a statului.
În 1918 a fost pus în aplicare printr-un Decret-lege principiul votului
universal (numai pentru bărbaţi cu vârsta de 21 de ani împliniți), egal, direct,
secret, obligatoriu. Aceata a fost stabilit de Parlament în 1917 la Iaşi.
Dezbaterile parlamentare privind revizuirea Constituţiei în vederea realizării
celor două reforme esenţiale, cu implicaţii atât de însemnate după realizarea
Marii Uniri de la 1918, prin revizuirea constituției. Prin legiferarea reformei
electorale au fost deschise porţile vieţii publice active pentru milioane de
cetăţeni. Alegerile parlamentare de după Marele Război, prin votul direct și
secret (chiar și obligatoriu) al tuturor bărbaților majori ai României Mari, au
arătat amplitudinea fenomenului sufragiului universal.