Contractul reprezintă suportul juridic al oricărei tranzacţii comerciale.
Contractul de vânzare – cumpărare bunuri şi servicii (numit în literatură şi contract de vânzare –comercială) este acordul de voinţă dintre doi parteneri, în care una dintre părţi (vânzătorul) se obligă să transfere asupra celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui bun al său ( marfa care face obiectul contractului) sau dreptul de utilizare a unui serviciu, contra plăţii unui preţ.
Pe parcursul negocierilor un important obiectiv este acela de a obţine dreptul de a formula primul proiectul de contract, fapt care duce de fapt la un control asupra clauzelor ce vor fi în redactarea finală a contractului. În procesul negocierii contractului pe plan naţional sau internaţional se parcurg mai multe faze, aferente diferitelor clauze ale contractului, partenerii încercând să-şi apropie cât mai mult punctele de vedere în scopul realizării acordului de voinţă şi al protejării intereselor care îi animă în afacerea negociată.
Părţile în contracte pot fi consumatorii finali ai produselor turistice, respectiv turiştii, prestatorii de servicii turistice, respectiv hotelierii, restauratorii, transportorii, societăţile de agrement sau intermediarii din turism, respectiv agenţiile de turism detailiste şi organizatoare.
Clauzele contractelor dintre prestatori şi intermediari sunt rezultatul negocierilor dintre părţi, deşi în timp s-a ajuns la realizarea unor contracte standard în diferite domenii rezultate din practica îndelungată sau ca acord general între asociaţii şi grupări ale prestatorilor şi intermediarilor.
Contractele sau relaţiile dintre consumatorii finali, în general persoane fizice, şi prestatori sau intermediari, sunt reglementate de prevederi legale la nivel internaţional sau naţional precum şi de prevederi legale sau norme la nivel naţional sau departamental.
La prezentarea raporturilor între turişti şi prestatori / intermediari trebuie menţionate principalele reglementări care vizează aceste raporturi.
În contractele internaţionale apare ca o particularitate elementul de extraneitate, fapt pentru care, contractul nu poate fi supus în exclusivitate prevederilor legislaţiilor naţionale.
Neexistând o lege universală, aplicabilă tuturor contractelor cu tentă de internaţionalitate, obligaţiile vânzătorului şi cele ale cumpărătorului pot fi conduse în virtutea lui lex voluntatis, aceasta fiind legea pe care cele două părţi o convin.
Aceasta poate fi legea din ţara cumpărătorului, din ţara vânzătorului sau dintr-o ţară terţă sau una dintre acestea completată cu prevederi ce decurg din norme internaţionale, precum şi cu reguli şI uzanţe de interpretare uniformă a unor practici internaţionale.
