Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 constituie un moment de referinţă în istoria naţiunii. Este un moment la realizarea căruia a fost mobilizată întreaga societate românească timp de mai bine de un deceniu. Calitatea de membru al Uniunii Europene va avea implicaţii majore aproape pentru toate  segmentele societăţii româneşti (invers: „implicaţii pentru aproape toate segmentele”), motiv pentru care este de dorit ca fiecare dintre acestea să îşi elaboreze un document strategic privind implicaţiile şi organizarea de după momentul aderării (nefiind definit ce înseamnă „segment al societăţii civile”, concluzia raţionamentului e viciată. I.e. Asociaţia Stomatologilor din România, constituind un segment al societăţii (civile), ar trebui să îşi elaboreze o strategie post-aderare?! Poate chiar i-ar fi utilă, dar e necesară ideea în acest document?)

     Documentul elaborat în continuare (aş recomanda „Documentul de faţă” sau „Prezentul document”, altminteri sună a referat studenţesc) este necesar pentru a aduce un plus de coerenţă în politica externă, pentru a stabili orientările de bază ale acesteia şi pentru a genera o perspectivă strategică la nivelul factorilor de decizie în domeniu. O strategie post-2007 este de asemenea necesară pentru identificarea rolului şi a poziţiei României într-o Uniune aflată la răscruce şi pentru identificarea şi valorificare oportunităţilor ce se deschis României. 

       Elaborarea strategiei de post-aderare este un exerciţiu (poate „demers”(?), altfel, pentru o strategie post-aderare sună un pic şcolăreşte) de auto-definire care va arată atât partenerilor europeni cât şi cetăţenilor României profilul, aşteptările, valoarea adăugată a ţării noastre in interiorul UE, dar şi obiectivele urmărite în procesul de integrare. Îndeplinirea obligaţiilor în cadrul Uniunii Europene, promovarea intereselor naţionale şi identificarea priorităţilor actuale sunt esenţiale în perspectiva unei imagini a României de partener activ şi de încredere în UE. 

     Strategia externă post-aderare (lipseşte, credem, „nu este”/”nu reprezintă”) un program de guvernare şi nici nu înlocuieşte strategiile sectoriale existente (de securitate, Marea Neagră, Balcani, Orientul Mijlociu) (noi chiar avem o strategie pentru Orientul Mijlociu??!), ci vine să le completeze şi să le angreneze într-o logică integrată. Ea defineşte un concept asupra (al / de) politicii externe a României ca stat membru UE, al rolului diplomaţiei ca vector de promovare a intereselor politice, de securitate şi economice, plecând (pornind) de la realităţile prezentului şi asigurând suficientă flexibilitate pentru acţiunea externă în viitor. Documentul invită factorii de decizie să reflecteze asupra unor opţiuni şi priorităţi în materie de acţiune externă.   

        Pe un plan mai amplu, această strategie atrage atenţia asupra necesităţii mobilizării tuturor resurselor (ideea pare uşor liric-mobilizatoare), inclusiv a celor din afara spectrului diplomatic tradiţional. În lumea contemporană există instrumente şi factori care influenţează politica externă şi de aceea, orice evaluare strategică a politicii externe trebuie să ţină cont şi de aceşti factori (platitudine). 

      În această logică, strategia externă post-aderare trebuie să prezinte, în afara aspectelor cunoscute ale politicii externe, şi o prezentare a contextului european în care are loc aderarea României la UE şi o evaluare de tip SWOT a situaţiei României la momentul aderării (Dacă următorul e al 3-lea, probabil că acesta ar fi al doilea capitol, suucesiv celui introductiv? Plus, în canoanele şi rigorile scrierii academice, aş prefera termenul „parte”, generic şi cu sonoritate mai distinsă şi neşcolărească, celui de „capitol”, cu iz didactic). Al treilea capitol enunţă şi descrie obiectivele României ca membru al UE, cu un accent mai mare pe politica externă, urmat de un capitol concentrat mai mult (pleonasm. Eventual „focalizat asupra”) pe diversele paliere ale politicii externe, care, în funcţie de oportunitate, poate fi ulterior dezvoltat în planuri de acţiune specifice. Orizontul de timp avut în vedere în această strategie este 2013-2015.

        Sfârşitul războiului rece (majuscule cel puţin la primul termen) şi dispariţia sistemului bipolar (aş sugera „destrămarea”/ „transformarea”. Sistemul internaţional este o realitate perenă, configuraţia sa, fie aceasta uni-, bi- sau multipolară reprezintă imagini, faţete, radiografii ale sale. Ca atare, sistemul se transformă din bipolar în altceva, fără a dispărea. Unul dintre poli a dispărut, atât) au marcat începutul unei perioade de ample şi rapide transformări pe scena internaţională. Actualul sistem internaţional trebuie să răspundă unor noi şi complexe provocări (Reificarea „sistemului internaţional”. Nu SI trebuie să răspundă, ci statele, sau, eventual, comunitatea internaţională, ceea ce e cu totul altceva decât SI) generate de accelerarea (plus lărgire plus adâncire a interconectării, ca să citez o definiţie de referinţă) fenomenului de globalizare, atât a oportunităţilor cât şi a riscurilor, intensificarea şi multiplicarea ameninţărilor asimetrice, dar şi amplificarea posibilităţilor de promovare a valorilor democratice şi a modelului economiei de piaţă în spaţii până nu demult impenetrabile.

      În acelaşi timp, procesele de integrare regională afectează şi modelează relaţiile internaţionale, creând un sistem internaţional complex şi interdependent (Cam simplist. SI actual e rezultatul manifestării opuse, simultane şi intercondiţionate a două procese – globalizare pe de o parte, ca vector centripet, integrator şi localizare/fragmentare ca vector centrifug, entropic). Astfel, viziunea unipolară a lumii se confruntă (1. nu viziunea este cea care se confruntă, 2. Există eventual o viziune asupra unipolarităţii SI, nu una unipolară în sine) cu dezvoltarea unui univers multilateral (adică?) şi multipolar care îşi are originea in formarea diferitelor grupări regionale (în vocabularul academic „multipolar” înseamnă ceva mai mult. Oricum, multipolarismul incipient din SI actual este generat de ascensiunea deopotrivă a unor actori statali – Rusia, China şi supra-statali – UE, şi nu doar de cei din urmă, cum s-ar înţelege din text), pentru care Uniunea Europeană serveşte drept punct de referinţă. 

        În acest context („În contextul în care” e de preferat, căci securitatea internă şi cea externă sunt indisolubil legate dintotdeauna, nu doar în acest context), în care aspectele interne şi externe ale securităţii sunt legate indisolubil, vechea ordine a relaţiilor internaţionale şi principiile care o guvernau se transformă în mod accelerat, fiind necesare abordări şi instrumente novatoare, adaptate conjuncturii actuale.

      PLUS pentru a evita introducerea ex abrupto a ideii legate de securitate, am recomanda inserarea un paragraf explicativ al transformării post Război rece a coceptului si practiciilor de securitate – multisectorial (politico-militar, economic, societal, ecologic), ca regionalizare (a crescut semnificativ preocuparea pentru factorii şi elementele regionale de securitate în detrimentul celor internaţionale), etc., sugerând astfel implicit şi o abordare a aderării al UE din perspectiva securităţii în sens actual.

        Totodată, emergenţa unor noi puteri economice determină nu numai creşterea accentuată a competiţiei pentru accesul la resurse şi la pieţe, ci şi schimbarea echilibrului de forţe în sistemul politic mondial (Tautologie; una înseamnă cealaltă).

      Rezultat al unui complex proces de armonizare şi integrare, Uniunea Europeană este, în prezent, unul dintre principalii actori ai scenei internaţionale (extrem de debatabil – i.e. agregat sau sectorial?, dar presupun că aserţiunea e mai degrabă programatică şi impusă de subiectul documentului de faţă).

      UE parcurge in acest moment un proces de redefinire a identităţii şi a coeziunii sale interne (coeziunea este prin definiţie internă), in contextul necesităţii de a se afirma ca actor competitiv şi dinamic intr-o lume in globalizare, dar şi pe fondul „digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început in 2004, cu aderarea primilor 10, şi  in curs de finalizare, prin aderarea României şi Bulgariei, la 1 ianuarie 2007.  Uniunea se află, de asemenea (ideea introdusă aici nu e chiar atât de diferită faţă de cea precedentă), intr-un plin proces de reconectare cu proprii cetăţeni şi de reaşezare a susţinerii acestora pentru proiectul politic european pe baze care să corespundă preocupărilor europenilor, la începutul secolului XXI,  percepute diferit de cele de la jumătatea secolului trecut. In egală măsură, Uniunea caută răspunsuri credibile şi eficiente in vederea întăririi rolului său extern,  pe fondul unei situaţii dihotomice de competiţie şi parteneriat (simultane? Sau ce semnifică aici „dihotomic”?) cu SUA şi Asia de Est (ceilalţi poli majori ai momentului) (îmi pare mai degrabă că e vorba de China pe de o parte şi Asia de Sud-Est (tigrii) pe de altă parte).  Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor generate de o serie de factori, atât endogeni (adâncirea integrării, in paralel cu extinderea – asta e mai degrabă o problemă tocmai de alegere, şi nu atât un dat, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei – una o implică pe cealaltă etc., necesitatea adaptării instituţiilor Uniunii, eficienţa, transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel comunitar, comunicarea cu proprii cetăţeni), cât şi exogeni (criza mondială a resurselor naturale şi de materii prime, competiţia venind din partea celorlalţi poli de putere, dar nu numai, ameninţarea teroristă, ameninţări care ţin de mediul înconjurător, cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale, pandemii etc. – poate că aici s-ar impune adoptarea liniei European Security Strategy şi subsecvent adăugarea ca factori a importului de criminalitate organizată, statele eşuate, regiunile instabile, etc.).

        În cele ce urmează se prezintă o radiografie de moment şi o evaluare a evoluţiei contextului european din perspectiva României, care să ajute poziţionarea României ca viitor stat membru UE, ţinând cont de interesele naţionale şi obiectivele pe are ţara noastră doreşte să le atingă.

        Uniunea Europeană a devenit un sistem dezvoltat de guvernare, bazat pe interferenţe reciproce la diferite niveluri (?), atât in ceea ce priveşte (pentru concordanţa celor două conjuncţii aş elimina construcţia) afacerile interne, cât şi in cele externe ale statelor membre si care operează pe baza unor principii de baza: statul de drept şi supremaţia legii, democraţie, respectarea drepturilor omului, precum şi o securitate cooperativă (Chiar dacă termenul este corect, securitatea cooperativă este un principiu de bază al UE?).

        La baza Europei unite stau idei şi valori fundamentale la care statele membre au subscris de la iniţierea procesului de integrare, transpunându-le in realitate cu ajutorul instituţiilor comunitare. Aceste valori recunoscute (împărtăşite /comune) includ garantarea păcii, unitate, egalitate, libertate (inclusiv cele patru libertăţi - de enumerat), securitate şi solidaritate. Obiectivele declarate ale Uniunii sunt menite să garanteze (nu obiectivele în sine garantează) principiile libertăţii, democraţiei şi al statului de drept.  Pe lângă  (cum adică „pe lângă”? Eventual „împreună cu”, deşi sunt parţial subsumate) protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aceste principii au fost ancorate (consfinţite/consacrate, nu este totuşi beletristică) în Tratatul UE. 

      Istoria ultimilor cincizeci de ani a demonstrat că nu a existat o motivaţie mai puternică pentru unificarea europeană decât dorinţa pentru pace. Astfel (non sequitur) procesul de integrare a creat un cadru solid pentru garantarea păcii pe continentul european.

       Unitatea este una din temele recurente ale Uniunii. Multe probleme actuale au încetat să fie doar probleme naţionale şi de aceea doar prin eforturi conjugate ale statelor membre şi prin acţiunile Uniunii (repetiţie parţială: Uniunea înseamnă (şi) eforturi conjugate ale statelor membre) se poate asigura performanţa economiei europene aducând, în acelaşi timp, o contribuţie la securitatea socială a cetăţenilor. Unitatea este în strânsă legătură cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor, dar şi a statelor membre (Aş renunţa la această ultimă frază). 

       Un alt principiu de bază al Uniunii este acela al solidarităţii statelor membre, care asigură ca statele membre nu doar să beneficieze de avantajele integrării, dar să îşi asume responsabilitatea de stat membru, contribuind activ la coeziunea internă a Uniunii Solidaritatea nu este percepută doar ca un principiu călăuzitor al procesului de integrare, ci este principiul care diferenţiază UE şi statele membre de alte organizaţii internaţionale. În contextul unei Uniuni extinse, ponderea solidarităţii şi implicit a coeziunii interne dobândeşte valenţe majore în vederea aprofundării proiectului politic european.