România a aderat la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană, parcurgând tranziţia de la o planificare centralizată, spre economia de piaţă şi convergenţă cu practicile şi standardele Uniunii Europene. Administraţia publică românească a cunoscut în ultimii 15 ani un proces de transformare radicală, de la o administraţie publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic. 

        Noi instituţii şi reglementări au fost promovate, inclusiv cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale Uniunii Europene şi ale altor donori, în scopul de a restructura administraţia şi de a o eficientiza. Instituţiile statului au înregistrat progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative şi administrative ale funcţionării sectorului public, acesta fiind pregătit să-şi asume obligaţiile de stat membru al Uniunii Europene. 

      În anul 2004, Guvernul român a elaborat “Strategia actualizată de accelerare a reformei administraţiei publice”, document agreat şi de Comisia Europeană. Totuşi, aceste progrese nu sunt suficiente, Comisia Europeană solicitând punerea unui accent sporit pe întărirea capacităţii administrative pentru aderare. Nevoia investiţiilor în capacitatea administrativă este recunoscută prin “Orientările strategice comunitare pentru coeziune”, în care capacitatea administrativă şi buna guvernare („good governance”) constituie una dintre principalele priorităţi ale perioadei 2007-2013.

        In procesul de reformă, administraţia publică suferă schimbări importante, restructurări, reduceri sau suplimentări de personal. Apar noi reglementări care au drept scop creşterea transparenţei administraţiei publice şi alinierea la standarde europene a calităţii seviciilor oferite cetăţeanului. 

         Adoptarea legilor nu asigură automat şi rezolvarea problemelor la care acestea încearcă să răspundă. Pe traseul care începe cu apariţia legii şi care se termină cu obţinerea efectelor scontate se interpune o variabilă relativ independentă, de mare importanţă, cu legităţi şi mecanisme proprii şi specifice de funcţionare: administraţia publică. În consecinţă, funcţionarea administraţiei publice poate asigura şi potenţa efectele pozitive ale implementării unei politici guvernamentale sau ale aplicării unei legi sau, dimpotrivă, le poate bloca. 

        Premisa de la care porneşte acestă lucrare este una foarte simplă : modernizarea administraţiei publice poate fi interpretată drept o reuşită numai în măsura în care succesul modernizării este resimiţit şi la zona de interfaţă a administraţiei cu cetăţeanul. 

       Analiza temei alese, “Modernizarea administraţiei publice. Îmbunătăţirea serviciilor publice” răspunde la o serie de întrebări: ce este administraţia publică, care este rolul şi compunerea acesteia, care este impactul integrării în Uniunea Europeană asupra administraţiei  publice, precum şi în ce constă modernizarea administraţiei, cine sunt beneficiarii, care sunt carenţele apărute pe parcursul şi în urma procesului de evaluare a modernizării etc. 

• primul capitol tratează necesitatea apariţiei administraţiei publice, cadrul legislativ şi instituţional care o reglementează şi câteva aspecte legate de principalul element prin care aceasta îşi exercită atribuţiile faţă de cetăţean, şi anume serviciul public;

• în al doilea capitol sunt prezentate principalele instituţii prestatoare de servicii publice, atât locale cât şi centrale, rolul şi compunerea acestora;

• în al treilea capitol sunt scoase în evidenţă relaţiile actuale ale administraţiei româneşti cu cea europeană, programe puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, precum şi perspectivele administraţiei publice din România;

• în al patrulea capitol sunt reliefate procedurile de implementare, modernizare şi evaluare a strategiei de modernizare a administraţiei publice, o atenţie aparte primind aici informatizarea administraţiei;

• cel de-al cincilea capitol este un studiu practic cu referire la „Impactul programului E-Guvernare asupra populaţiei cu vârsta cuprinsă între 40-60 ani”, fiind prezentate rezultatele obţinute în urma aplicării unui chestionar pe un număr de 64 de persoane.

      Abordarea acestei importante problematici pe parcursul celor cinci capitole, susţinută printr-o prezenţă a unei bibliografii reprezentative şi a unor concluzii pertinente, o consider ca o încercare, dacă nu chiar o reuşită, în a formula întrebări şi a da răspunsuri adecvate acestei realităţi cu importanţă deosebită atât pentru administraţia publică în curs de modernizare, cât şi pentru cetăţenii în curs de acomodare cu aceste noi schimbări aduse serviciilor oferite.

        Statalitatea este, în prezent, principiul dominant al organizării politice, lumea fiind “parcelată” în state separate care, prin recunoaştere reciprocă, formează sistemul internaţional de state.

        Statul este o instituţie unică, aflându-se deasupra celorlate organizării ale societăţii. Pentru a exista, statul trebuie să întrunească în mod indispensabil trei elemente: teritoriul, populaţie şi guvern, ceea ce înseamnă că statul este definit ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe proprii care se bucură de suveranitate. Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se înfăptuieşte prin anumite funcţii: legislativă, judecătorească, organizatorică, economică, socială, educativ-culturală, ecologică, de apărare a ţării, de organizare a colaborării cu statele lumii şi, nu în ultimul rând, statul îndeplineşte un rol administrativ, prin care asigură servicii către populaţie pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor precum: energie, transporturi, salubritate . 

       Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administraţia publică. Raporturile sociale dintre organele administraţiei publice, precum şi dintre acestea şi particulari (persoane fizice sau juridice) sunt reglementate de normele dreptului administrativ şi devin raporturi juridice de drept administrativ - raporturi de drept administrativ.

      Din punct de vedere etimologic, termenul de ”administrativ” derivă de la latinescul „administrare" care se traduce prin „a servi" şi este în legătură cu cuvântul „magister" care îl desemnează pe „stăpân", căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-i slujească. „Minister" înseamnă servitor, iar prepoziţia „ad" înseamnă „la, către". „Administer" reprezintă slujitorul cuiva sau cel care execută ordinele cuiva .

       În Ţările Române, Domnitorul a concentrat în mâinile sale puterile legiuitoare, executivă şi judecătorească pentru întreg teritoriul principatelor. Prin însăşi originea ei, puterea domnească a fost de la început dominată de ideea de stat ca şi suveranitatea în Imperiul Roman. 

        Regulamentul organic, intrat în vigoare în Moldova în luna ianuarie a anului 1832 şi în Muntenia în luna iulie a anului 1831, nu a adus modificări în structura administraţiei centrale. Totuşi, în Regulamentul organic găsim geneza guvernului şi a ministerelor. Astfel, guvernul era denumit sfatul administrativ, compus din marele vornic, marele vistier şi secretarul statului. Se întrunea, de regulă, de două ori pe săptămână şi analiza proiecte de legi. Acesta era Sfatul administrativ ordinar. Pentru rezolvarea problemelor de mai mare importanţă sub preşedinţia Domnitorului era convocat Sfatul administrativ extraordinar. Separarea administraţiei de justiţie prin crearea de judecători şi de instanţe judecătoreşti şi interzicerea organelor administrative de a judeca, postulat al administraţiei moderne formulat de Alexandru Ipsilanti a fost concretizată de Regulamentul organic .

      Administraţia publică centrală este reprezentată de Guvern. Guvernul propriu-zis apare ca o creaţie a Unirii Principatelor în urma adoptării Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858 care foloseşte termenul de Guvern şi pe acela de prim-ministru, funcţie în care pentru prima dată a fost numit Mihail Kogălniceanu. Statutul dezvoltator din 2 mai 1864 constituie în fapt prima Constituţie a României, puterile publice fiind exercitate colectiv de Domnitor, de Adunarea ponderatoare şi de cea electivă, care constituie adunările legiuitoare. De la Unirea Principatelor datează şi prima organizare modernă a ministerelor, care au fost la început în număr de opt: interne, finanţe, culte şi instrucţiunea publică, afaceri străine, lucrări publice, război şi de control.

        Constituţia din anul 1938 a instaurat dictatura regală a lui Carol al II-lea, puterile statului fiind concentrate în mâna regelui care era declarat „Capul statului". Potrivit acestei constituţii, practic guvernul era ca şi inexistent deşi regele exercita puterea executivă prin miniştri care răspundeau din punct de vedere politic în faţa regelui, deoarece în fruntea guvernului au fost puse de rege personalităţi din afara partidelor politice.

        La 23 august 1944 a fost introdus şi instaurat în România regimul comunist. Ulterior şi în aceeaşi evoluţie politică dictată de la Moscova, a fost impus un singur partid politic, ceea ce a condus la centralism în toate domeniile de activitate, inclusiv în cel al administraţiei de stat. Primul act cu caracter juridic emis după actul de la 23 august 1944 a fost Decretul nr. 1626 din 31 august 1944 care a abrogat legislaţia adoptată în perioada 1940-1944 şi a repus în vigoare Constituţia din 1923.  După alegerile din noiembrie 1946 şi abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, a fost adoptată Constituţia din 13 aprilie 1948 care prevedea că guvernul este organul suprem executiv şi administrativ, fiind compus din următorii: primul ministru, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri. În anul 1974 se introduce funcţia de Preşedinte al României.

        Imediat după înlăturarea de la putere a regimului comunist şi dizolvarea structurilor acestuia, au fost abrogate din Constituţie şi din legi ori acte normative referitoare la organele centrale şi locale ale puterii şi administraţiei de stat, normele care încătuşau funcţionarea în condiţii democratice a administraţiei. Constituţia aduce importante inovaţii cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului, actele pe care acesta le emite, raporturile cu Parlamentul sau cu Preşedintele. În esenţă, Constituţia prevede că guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice şi asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării.

        Administraţia publică este organizată şi funcţionează pe baza prevederilor unor norme juridice. Pe de altă parte, administraţiei îi revine sarcina de a pune în executare prevederile diferitelor reglementări elaborate de puterea legiuitoare sau de administraţia însăşi, ca norme subsidiare legii. În acest fel se poate observa că administraţia publică reprezintă ea însăşi un mediu juridic, pentru că este expresie a normelor juridice care îi reglementează organizarea şi activitatea şi este şi instrument al normelor juridice pe care le execută sau le emite chiar .

· Legea privind Statutul funcţionarilor publici nr.188/1999, republicată;

· Legea privind responsabilitatea ministerială  nr.115/1999, republicată, cu modificările ulterioare;

· Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 nr.10/2001, republicată;

· Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501/2002;

· Legea privind finanţele publice nr. 500/2002;

· Legea privind transparenţa decizională în administraţia publică nr. 52/2003;

· Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

      Guvernul a adoptat de asemenea o serie de acte normative reprezentate prin hotărâri de Guvern sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului care au asigurat implementarea măsurilor prevăzute în legislaţia din domeniul administraţiei publice:

· Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, cu modificările şi completările ulterioare, ce are în vedere crearea unui singur oficiu naţional de cadastru, care va răspunde de aplicarea corectă şi concretă a Legii Fondului Funciar şi a Legii cadastrului;

· Hotărârea Guvernului nr.1006/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului de accelerare a reformei în administraţia publică prin care s-au creat premisele necesare desfăşurării unui proces amplu de reformă, atât la nivelul administraţiei centrale, cât şi locale;

· Hotărârea Guvernului nr. 1007/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului privind informatizarea administraţiei publice. Scopul principal al acesteia constituindu-l apropierea de cetăţean a administraţiei de la toate nivelurile, astfel incât acesta să devină participant la procesele interactive care îl privesc direct ;

În vederea aplicării Legii privind Statutul funcţionarilor publici nr. 188/1999 a fost elaborată şi adoptată legislaţia secundară :

· Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei fucţionarilor publici;

· Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare precum şi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din România, aprobată prin Legea nr. 501/2002;

· Hotărârea Guvernului nr. 925/2003 privind reorganizarea Consiliului Guvernamental pentru Reforma în Administraţia Publică, care redefineşte componenţa şi atribuţiile acestui organism ca urmare a reorganizării autorităţilor administraţiei publice centrale (conform Hotărârii Parlamentului nr. 16/2003 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003;

· Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor;

· Hotărârea Guvernului nr. 856/2003 privind înfiinţarea Unităţii de management a proiectului pentru reforma administraţiei publice;

· Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice;

· Hotărârea Guvernului nr. 730/2003 privind reîncadrarea funcţionarilor publici în funcţiile publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;

· Hotărârea Guvernului nr. 624/2003 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;

· Hotărârea Guvernului nr. 1209/ 2003 pentru organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici;

· Hotărârea Guvernului nr. 1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;

· Prin Deciziile primului ministru nr. 258 din 6 noiembrie 2003 si 283 din 23 decembrie 2003, privind reorganizarea Secretariatului General al Guvernului, a fost înfiinţată Unitatea de Politici Publice (UPP) şi are ca misiune întărirea capacităţii Guvernului de coordonare a procesului de formulare, implementare şi monitorizare a politicilor publice la nivel central. 

· Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice;

· Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea  realizării serviciilor publice de interes judeţean.

· Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucuresti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

      A.2. In plan instituţional

       În iunie 2003 a avut loc o nouă reorganizare a autorităţilor administraţiei publice centrale. Ţinând cont de practica ţărilor europene cu administraţie modernă, pe baza experienţei acumulate în plan politic şi guvernamental, s-a decis reducerea semnificativă a numărului de ministere - chiar sub media europeana. Astfel, noua structură a Guvernului cuprinde 15 ministere, opt ministere care işi păstrează statutul anterior: Secretariatul General al Guvernului, nu este minister, funcţionează ca structură în cadrul aparatului de lucru al Primului Ministru, conform Hotărârii Guvernului nr. 747/2003, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Ministerul Apărării, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi şapte ministere noi, înfiinţate prin comasare sau prin alte forme de reorganizare: Ministerul Administraţiei şi Internelor - prin comasarea Ministerului Administraţiei Publice cu Ministerul de Interne, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei care preia de la fostul Minister al Sanătăţii şi Familiei structurile referitoare la protecţia familiei şi a persoanelor cu handicap, Ministerul Economiei şi Comerţului – prin comasarea Ministerului Industriilor şi Resurselor cu Departamentul pentru Comerţ Exterior din subordinea Primului Ministru, Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului - prin comasarea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor cu Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - prin comasarea Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei cu Ministerul Turismului, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului prin comasarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu Ministerul Turismului şi Sportului, Ministerul Sănătatii - cu sfera de activitate limitată faţă de Ministerul Sanătăţii şi Familiei.