Prezenta lucrare abordează problematica dimensiunii militare a administraţiei publice, conceptul de “administraţie militară” desemnând, în fapt, acel subsistem al administraţiei publice şi ansamblul de procese specifice care circumscriu funcţionarea structurilor militare ce încadrează instituţiile de apărare, siguranţă naţională şi ordine publică ale statului, toate puse în subordinea puterii politice democratice. Datorită faptului că organizarea instituţiei militare are un specific bine conturat, apartenenţa sa la sistemul administraţiei publice a întâmpinat, iniţial, o mare rezistenţă, refuzându-se ideea aplicării unor concepte unitare, comune, cum ar fi “administraţia publică”, “funcţia publică”, “serviciu public”, “funcţionar public”. Studiul pe care l-am realizat sper să fie relevant pentru raporturile de interdependenţă necesare, dar mai ales esenţiale, existente între aceste două entităţi: administraţia publică şi administraţia militară.

     Totodată, activitatea administraţiei se desfăşoară într-o anumită ordine şi în forme regulamentare strict determinate de normele legale. 

       Dacă normele de drept material dau răspuns la întrebarea ce se face?, normele de procedură sunt cele care relevă cum se face administraţia publică respectiv administraţia militară cu formele ei procedurale specifice, surprinzând dinamica acestora.

         Unul dintre obiectivele acestui demers ştiinţific pe care l-am întreprins îl reprezintă înţelegerea faptului că scopul nobil al apărării nu poate scuza niciodată mijloacele ilegale utilizate de autorităţile militare în îndeplinirea misiunilor lor, că puterea lor discreţionară în activităţile administrative sau pe teatrul de război nu este, până la urmă, decât posibilitatea pe care legea le-o acordă de a alege, între mai multe cursuri ale operaţiunii administrative sau ale acţiunii militare, pe acela care e viabil şi conform normelor de procedură respectivă stabilite prin lege sau diferite regulamente. 

       De asemenea, accederea României ca membru cu drepturi depline în structurile euroatlantice a catalizat efortul de transformare a armatei şi a determinat, implicit, dar şi explicit, asumarea de către aceasta a unor noi misiuni în diverse teatre de operaţii ce incumbă atât acţiuni de luptă, cât, mai ales, acţiuni ce aparţin sferei administraţiei publice. Din acest punct de vedere consider ca fiind necesară şi oportună pregătirea studenţilor militari ca cetăţeni responsabili în raporturile lor publice cu naţiunea şi ca profesionişti în domeniul administraţiei publice, în general, şi al administraţiei militare, în special.  

        Administraţia militară îndeplineşte multiple funcţii în vederea îndeplinirii serviciului public al apărării. Întrucât o parte din aceste funcţii derivă din funcţiile administraţiei publice, este necesară mai întâi o delimitare a acestora din urmă.

        Caracterizând administraţia publică drept o activitate în principal organizatorică, deducem poziţia de intermediar pe care o are între planul conducerii politice şi planul punerii în operă a deciziilor politice. Această caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administraţia publică, ca activitate creatoare, ci, dimpotrivă, o presupune la anumite dimensiuni şi în cadrul unor limite. Astfel, se poate aprecia că activitatea de conducere realizată de către administraţia publică se desfăşoară la un nivel subordonat, inferior conducerii realizate de Parlament, dar superior conducerii ce se realizează la nivelul regiilor autonome sau societăţilor comerciale, având drept obiect activităţi productive, prestări de servicii sau activităţi social-culturale. 

a) funcţia principală a administraţiei publice este aceea de mecanism intermediar de execuţie, ce are menirea de a organiza şi de a asigura execuţia folosind, în ultimă instanţă, autoritatea sa sau chiar constrângerea. Această funcţie constă în: 

 pregătirea deciziilor politice sau chiar colaborarea la adoptarea lor; 

 organizarea executării deciziilor politice; 

 executarea directă, în concret, în anumite cazuri a deciziilor politice; 

 asigurarea executării deciziilor politice care se realizează fie prin convingere, fie folosind la nevoie coerciţia; 

 transmiterea cererilor, a dorinţelor şi a necesităţilor membrilor societăţii în faţa autorităţilor competente care au adoptat decizii asupra acestora. 

      Acestea reprezintă, în fapt, demultiplicări ale funcţiei primare pe care o are administraţia publică, de mecanism intermediar de execuţie al puterii politice şi subliniază rolul administraţiei publice de colaborator al puterii politice în organizarea societăţii şi reglementarea funcţionării ei. 

b) funcţiile derivate ale administraţiei publice se referă la scopurile acţiunilor desfăşurate de aceasta. În statul de drept, administraţia publică are drept scop înfăptuirea deciziei politice, reflectată în legi şi în celelalte acte normative ale autorităţilor statului şi ale colectivităţilor locale. În acest plan se pot distinge: 

 funcţia de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii prin care se asigură continuitatea şi perenitatea acesteia; prin această funcţie, teoretic, administraţia poate fi supusă unor anumite inerţii şi tendinţe de imobilism, în sensul că poate manifesta spirit refractar faţă de nou, fiind favorabilă menţinerii ordinii stabilite;

 funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc inerent în evoluţia diferitelor componente ale societăţii, în special în structura economică a acesteia. 

        Administraţia publică îndeplineşte funcţii importante cu caracter politic, legate de existenţa, organizarea şi funcţionarea statului şi a colectivităţilor locale, fără de care nu se poate concepe o societate modernă. 

        În special în epoca contemporană, funcţiile administraţiei publice au un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţilor umane, în ultimă instanţă a fiecărui membru al societăţii. Pentru a-şi realiza funcţiile sale, în conţinutul procesului de conducere din administraţia publică se regăsesc, în proporţii diferite, determinate de nivelul ierarhic al administraţiei respective, toate atributele conducerii. Astfel, administraţia publică, în realizarea funcţiilor sale, trebuie să diagnosticheze şi să prognozeze, să organizeze procesul de execuţie, să decidă, dar să şi pregătească variante de decizii pentru decidentul politic, să coordoneze procesul de execuţie şi, în final, să controleze întreaga activitate de punere în executare şi realizare a valorilor politice. 

 implementarea politicilor privind resursele umane şi materiale, pregătirea pentru luptă şi pentru activităţile specifice vieţii militare a întregului personal din armată; 

 desfăşurarea pregătirii comandamentelor, instruirii trupelor şi a învăţământului militar;

 organizarea ridicării graduale a capacităţii de luptă a structurilor armatei şi trecerea acesteia de la starea de pace la starea de război; 

 punerea la dispoziţia comandamentelor operaţionale a forţelor şi mijloacelor de care au nevoie în situaţii de criză şi pe timp de război; 

 planificarea şi conducerea acţiunilor militare de mică amploare, de regulă, cu forţele şi mijloacele rămase la dispoziţie şi a altor acţiuni cu implicaţii teritoriale, în zonele de dislocare şi de responsabilitate; 

 participarea la elaborarea actelor normative cu privire la gestionarea forţelor. 

 menţinerea şi modernizarea potenţialului militar şi a capacităţii de apărare armată a ţării; 

 planificarea, organizarea şi executarea apărării armate a ţării în conformitate cu prevederile Constituţiei României, ale Cartei ONU şi ale dreptului internaţional; 

 un nivel al capacităţii operaţionale suficient pentru prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni asupra teritoriului naţional sau al statelor cu care România are tratate de apărare colectivă, precum şi înfrângerea militară a forţelor agresoare; 

 adaptarea nivelului, a structurii organizatorice, a înzestrării, a logisticii şi modalităţilor de întrebuinţare a forţelor proprii în acţiuni militare la nivelul standardelor şi procedurilor NATO, în vederea realizării unui nivel optim de interoperabilitate şi a integrării în Alianţă. Forţele armate ale României vor dispune de capabilităţile necesare pentru asigurarea apărării ţării împotriva oricărei agresiuni care vizează teritoriul naţional sau teritoriul unui stat aliat, pentru a participa cu forţe militare şi în structurile de comandă integrate ale Alianţei Nord-Atlantice, la apărarea colectivă a acesteia şi, în cadrul unor forţe multinaţionale, la operaţii de menţinere a păcii, umanitare, căutare-salvare şi evacuare sub mandat internaţional; 

 aplicarea principiilor omnidirecţionalităţii operaţionale, ripostei rapide, ferme şi decisive împotriva oricărui tip de agresiune, evitării surprinderii strategice şi ducerii acţiunilor militare în orice zonă de operaţii de pe teritoriul naţional;

 reducerea efectivelor forţelor armate şi creşterea supleţei organizatorice, flexibilităţii operaţionale, profesionalizării, a nivelului de înzestrare;

 cooperarea militară cu instituţiile similare ale statelor vecine şi cu alte armate, în spiritul transparenţei, al bunei vecinătăţi, al colaborării pentru consolidarea încrederii, stabilităţii şi securităţii regionale şi europene;

 pregătirea populaţiei pentru apărare în spiritul noilor prevederi constituţionale care nu mai impun obligativitatea serviciului militar. 

        Termenul de administraţie, din punct de vedere etimologic, provine din limba latină şi este format din prepoziţia ad = la, către şi minister = servitor, supus mai mic. De aici putem deduce semnificaţia cuvântului legat administer de ajutor al cuiva, slujitor, executant . Cu această semnificaţie a pătruns în toate limbile de circulaţie mondială, desemnând, iniţial, acţiunea cuiva de a ajuta, pentru ca mai apoi să se folosească pentru a denumi orice activitate care se îndeplineşte la ordinul cuiva. 

       În teorie şi practică acest concept este utilizat la momentul actual cu mai multe sensuri. Astfel, prin administraţie publică se poate înţelege: „conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului; sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă; conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale; un compartiment din unităţile direct productive sau instituţii social-culturale care nu desfăşoară nemijlocit o activitate productivă“ . În consecinţă, administraţia publică poate avea trei accepţiuni principale: activitate, structură şi instituţie. 

      Cu semnificaţia de activitate, administraţia publică constituie una dintre cele mai utile activităţi umane, menită să satisfacă o serie de cerinţe sociale la nivelul comunităţii. Procesul complex al administrării se regăseşte în orice compartiment al vieţii sociale în care „administraţia, ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime“ . 

        Administraţia ca structură o regăsim la intersecţia sau reuniunea sistemelor sociale, economice sau politice. Termenul de structură provine din latinescul struere care înseamnă a construi, a clădi. Prin structură înţelegem astfel o anumită modalitate de alcătuire, de construcţie, de organizare a unui domeniu de activitate sau a unei organizări, indiferent de natura sa. 

        În prezent, se poate vorbi chiar de un fenomen al organizării, susţinut de o serie de teorii, cum ar fi: teoria sistemelor şi cibernetica, teoria contingenţei şi a mediului sau teoria capacităţii cognitive. Accepţiunea administraţiei publice ca instituţie necesită, în primul rând, identificarea semnificaţiei acordate acestui ultim concept. El provine din limba latină, institutio semnificând aşezământ, întemeiere, înfiinţare, dar şi obicei, regulă de purtare, deprindere .

       Prin instituire, o colectivitate umană trece de la starea de component al naturii, de la acţiuni individuale, spontane şi uneori agresive la starea socială, la organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale, recunoscută însă ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru menţinerea unei colectivităţi sociale durabile. 

     Uzual, termenul de instituţie păstrează sensul iniţial, juridic, desemnând organizaţiile care au un statut, reguli de funcţionare stabilite prin acte normative şi rolul de a satisface anumite nevoi sociale. În acest sens, exemplul tipic de instituţie îl constituie organizaţiile administrative, politice, militare etc. ale statului. Instituţia defineşte regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor între indivizi şi între grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială, strategică pentru menţinerea colectivităţilor sociale. 

        Scopurile unei instituţii sunt diferite, dar concordă cu anumite valori. Autonomia unei instituţii este cu atât mai amplă, cu cât competenţa sa în stabilirea propriului câmp axiologic este mai mare. 

       

 activităţi realizatoare – reprezintă acele activităţi prin care sunt atinse scopurile sistemului, prin care se transformă mediul şi se realizează obiectivul instituţiei;

 activităţi de conducere – asigură convergenţa activităţilor realizatoare în vederea atingerii scopului, au caracter nematerial şi constau în procesarea informaţiilor; sunt activităţi semantice nefinale sau, mai precis, intermediare deoarece ele însele sunt conduse şi controlate de către activităţile axiologice; 

 activităţi axiologice – sunt legate de orientarea valorilor şi de determinarea scopului, a finalităţii instituţiei; sunt de natură informaţională şi au un caracter esenţial. 

        Structura unei instituţii reprezintă o reţea relativ stabilă în spaţiu şi timp şi se poate defini prin existenţa unui număr de elemente şi relaţii, prin funcţiile diferitelor organe şi legăturile existente între acestea, prin condiţiile realizării diviziunii muncii şi repartizarea autorităţii. Diferitelor tipuri de activităţi le corespund principalele grupe de organe: 

• de realizare (direct productive); 

• de conducere (indirect productive); 

• de reglementare (organe axiologice). 

        Instituţiile nu sunt, în cadrul unei societăţi date, entităţi închise şi autonome care să-şi găsească în ele însele propria ordine de funcţionare şi organizare. Instituţiile sunt influenţate de valorile sociale dominante şi de modelele de organizare în vigoare. Ca instituţie, „administraţia este parte integrantă a ordinii sociale, ea transcriind caracteristicile esenţiale ale acesteia, dar şi contribuind la producerea lor“ . 

      O încercare de definire cât mai exactă a noţiunii a fost şi este supusă unui grad mare de incertitudine deoarece complexitatea administraţiei publice este generată, printre altele, şi de un anumit dualism al acesteia, cu referire la dublul sens în care poate fi privită: ca organizare şi ca proces. 

 un sistem de organe ale administraţiei publice care se structurează în susbsisteme constituite pe criterii ierarhice, teritoriale etc.; 

 un sistem de activităţi cu un specific divers, dar bine determinat şi care se structurează în subsisteme corespunzătoare serviciilor publice.