Împrumutul reprezintă o posibilitate de a anticipa resursele viitoare, de a mobiliza imediat sumele necesare, sume ce urmează să fie recuperate în timpul unui an sau a mai multor ani.

        Împrumuturile de stat au apărut şi s-au dezvoltat în cadrul finanţelor publice moderne, alături de impozite şi taxe, ca mijloc de completare a fondurilor băneşti de utilitate publică sau ca venituri bugetare extraordinare.

        Din punct de vedere terminologic, este des utilizată expresia „împrumutul public” care este sinonimă celei de „credit public”. În sfera acestuia sunt incluse atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale colectivităţilor publice (unităţile administrativ teritoriale).

        Împrumutul de stat presupune anumite fluxuri financiare de atragere la dispoziţia statului a unor economii băneşti ce urmează să fie plasate, mai apoi, în titluri de valoare emise de stat sau în credite în contul statului. Aceste sume au rolul de a completa resursele ordinare ale guvernului sau ale autorităţilor locale. Ele reprezintă resurse extraordinare. Statului îi revine obligaţia de a restitui la termen (cu excepţia împrumuturilor perpetue) sumele împrumutate, de a plăti dobânda, comisionul şi alte avantaje oferite creditorilor săi. Astfel, debitor este statul, iar creditori publici sunt diferiţi subscriitori la împrumuturile sale.

        Împrumutul public se deosebeşte de împrumutul privat, prin natura sa. O persoană, care intenţionează să facă o investiţie, poate împrumuta suma necesară şi, apoi, în fiecare an rambursează o parte din suma împrumutată, plus dobânzile aferente împrumutului. 

          Împrumutul public se deosebeşte şi de impozite, deosebire ce este subliniată de finanţele moderne. Astfel, finanţiştii moderni consideră împrumutul ca pe un veritabil procedeu de încasări care se apropie de caracteristicile impozitelor. Ei au abandonat „teama” specifică finanţelor clasice, care aveau tendinţa de a restrânge împrumuturile; se estimează astfel recurgerea la împrumut la fel de normală ca şi alte procedee de încasare . 

        Împrumuturile de stat sunt resurse financiare publice extraordinare, iar impozitele sunt resurse ordinare. Împrumuturile se contractează în mod limitat, datorită faptului că ele determină cheltuieli din partea statului şi colectivităţilor locale, cheltuieli care cuprind dobânzile şi alte avantaje acordate creditorilor publici, precum şi alte cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice.

        Împrumuturile interne de stat angajate în nume propriu prin Ministerul Finanţelor, sunt contractate pe piaţă financiară internă, pe diferite termene pentru a asigura resursele băneşti necesare în vederea finanţării şi/sau refinanţării deficitelor bugetare şi a datoriei publice interne constituite în baza unor legi speciale. De asemenea, aceste împrumuturi mai sunt contractate şi pentru finanţarea unor obiective de investiţii de interes naţional, aprobate în condiţiile legii şi menţinerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului. Procurarea resurselor băneşti necesare în vederea convertirii în datorie publică internă a garanţiilor pentru împrumuturi interne executate, pentru suma neacoperită din fondul de risc şi din prevederile bugetului de stat cu această distincţie, reprezintă un ultim obiectiv. 

        Pentru primele două destinaţii amintite anterior Ministerul Finanţelor are posibilitatea de a contracta împrumuturi din disponibilităţile existente în contul general al trezoreriei statului, în special din contravaloarea în lei a împrumuturilor interne păstrate în contul general al trezoreriei statului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ultima destinaţie. Pentru menţinerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului, Ministerul Finanţelor poate angaja împrumuturi de la Banca Naţională a României, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale.

        Împrumuturile publice sunt contractate pentru a acoperi deficitul bugetar, atunci când acesta s-a aprobat de către Parlament, fiind justificat de nivelul cheltuielilor publice totale, care depăşeşte nivelul resurselor ordinare. Clasificarea împrumuturilor de stat se face după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de termen se disting trei categorii de împrumuturi. 

          Împrumuturile pe termen scurt (până la un an) se folosesc ca resurse de trezorerie, cu scopul de a asigura echilibrul în execuţie a bugetului public. Cele pe termen mediu (2 - 3 până la 5 ani) şi lung (peste 5 ani) urmăresc atragerea de resurse suficiente pentru acoperirea deficitelor bugetare.

        Un alt criteriu de clasificare este locul de plasare (contractare), în funcţie de care împrumuturile se împart în interne (de pe piaţa internă a capitalului de împrumut) şi externe (de pe piaţa externă a capitalului de împrumut).

       Potrivit art. 2 din Legea nr. 81/1999 privind datoria publică, Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat interne şi externe numai prin Ministerul Finanţelor în scopul finanţării deficitului bugetului de stat; refinanţării datoriei publice; susţinerii balanţei de plăţi şi consolidării rezervei valutare a statului. Se mai urmăreşte finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii cu capital majoritar românesc şi a achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse energetice. Alte scopuri pentru care sunt angajate împrumuturile interne şi externe de stat sunt: îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi; amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri; finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat şi a cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale altor calamităţi; menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finanţelor şi alte necesităţi aprobate prin legi speciale. 

      Un ultim criteriu este poziţia statului faţă de creditori. În funcţie de acesta se disting împrumuturi contractate direct de către stat şi împrumuturi garantate de stat. Acestea din urmă sunt contractate de către agenţii economici sau alte entităţi de drept. 

        Împrumuturile de stat ocupă locul principal în cadrul împrumutului public şi sunt contractate de la cetăţenii autohtoni, agenţi economici autohtoni sau străini, precum şi de la alte  state ori de la organizaţii financiare şi bancare internaţionale (F.M.I., Banca Mondială etc.).

      O primă trăsătură a împrumutului este caracterul voluntar şi contractual. Între impozite şi împrumuturi există o deosebire esenţială, şi anume, faptul că în timp ce impozitul este decis de către un act unilateral al statului, împrumutul este un contract. Rezultă de aici că împrumutul se bazează pe acordul subscriptorului, nimeni nefiind obligat să subscrie la împrumut. 

         Dar, subscriptorul poate numai să accepte sau să refuze subscrierea la împrumut. El nu poate discuta cu statul pentru a obţine condiţii mai avantajoase, ci trebuie să accepte condiţiile generale stabilite pentru toţi creditorii. Statul este singurul care fixează, unilateral, condiţiile de împrumut: dobânda, forma de emisiune, datele de rambursare etc. Acest aspect deosebeşte împrumutul public de contractul unui împrumut privat, în care clauzele sunt stabilite de comun acord între părţi.

       Particularitatea împrumutului public constă în natura de contract de drept public. O excepţie de la caracterul contractual o reprezintă subscrierea forţată care poate îmbrăca forma impozitelor extraordinare şi a împrumuturilor semiforţate. Statul apelează la aceasta numai în împrejurări excepţionale, cum ar fi aceea în care independenţa naţională, integritatea teritorială a statului ar fi încălcate sau grav ameninţate.

        Spre deosebire de impozit, care constituie o prelevare, la dispoziţia statului definitivă şi nerambursabilă, împrumutul are caracter rambursabil. Creditorii publici nu îşi pierd banii împrumutaţi, aceştia fiind plasaţi pentru contrapartida pe care statul o asigură. Astfel, statul rambursează banii de împrumut (cu excepţia împrumuturilor perpetue) plus dobânzile, ca preţ plătit de stat pentru împrumutul primit.

        În cazul în care moneda se erodează datorită inflaţiei şi statul restituie împrumutul şi plăteşte dobânda în monedă devalorizată, putem vorbi de o dispariţie a contrapartidei. Acest fapt este, însă, foarte rar întâlnit. Mai des întâlnită este reducerea contrapartidei, care poate fi: voluntară şi forţată, prin intermediul conversiunii. Adică, statul preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu o dobândă ridicată cu înscrisurile unui împrumut nou cu o dobândă mai redusă.

         O altă trăsătură a împrumutului public este influenţa asupra generaţiilor viitoare. Aceasta a fost abordată în mod diferit de către finanţele clasice şi de către finanţele moderne. Astfel, în timp ce clasicii considerau împrumuturile ca fiind „impozite amânate pentru generaţiile viitoare”, modernii cred că împrumuturile determină cheltuieli ce sunt suportate de generaţia prezentă.

        Spre deosebire de clasici, care urmăresc creditorul luat individual, modernii tratează creditorul ca fiind ansamblul cetăţenilor. Creditorul individual face plasamentul, iar cetăţenii în ansamblu suportă cheltuielile de împrumut.

        În ceea ce priveşte influenţa asupra generaţiilor, s-a afirmat faptul că în timp ce generaţiile prezente suportă cheltuielile pentru împrumut, pentru generaţiile viitoare nu există nici o sarcină propriu-zisă, întrucât plusului de cheltuieli generate de împrumuturi contractate în trecut îi va corespunde un plus de venituri: dobânzi şi restituiri de împrumuturi, ce va reveni creditorului statului.

        Influenţa împrumuturilor asupra capitalului reprezintă o ultimă trăsătură a acestora. În legătură cu această problemă este important să subliniem faptul că un împrumut public, care permite reducerea sumelor pe care creditorii le-ar fi destinat consumului şi dirijarea lor către o reînnoire şi dezvoltare a dotării naţiunii, conservă şi întăreşte capitalul.