Tulburată de activitate, alterată uneori de pasiuni sau deformată uneori de unele convingeri intuitive, gândirea umană nu s-a dovedit capabilă să ducă până la capăt coerent şi obiectiv anuminte raţionamente. S-a impus aşadar necesitatea intervenţiei succesive şi riguroase de raţionament. Cu siguranţă, planeta noastră divizată de considerente geografice, economice, religioase, politice, etnice se confruntă cu idei antagoniste care generează conflicte sau alianţe. În această lume, nu numai o dată, logica a devenit nulă în faţa iraţionamentului, iar adevărul a fost guvernat de pasiuni. Societăţi ostile, în care pacea cedează crizei şi uneori războiului, exacerbează tensiuni şi complică existenţa umană. Lumea a devenit un mecanism complex, iar pentru a-l înţelege şi stăpâni trebuie să facem apel la cercetare ştiinţifică. 

        Parte componentă a acestei lumi, decurgând din laturile sale antagoniste, acţiunea militară este complexă prin natura sa. Generalul Beautere aprecia că ea se exprimă prin şocul a două voinţe mereu imprevizibile, uneori iraţionale. Rezolvarea conflictului impune protecţia forţelor şi mijloacelor de luptă ce poate varia considerabil în funcţie de parametrii resurselor morale, nivelului tehnologic şi virtuozitatea tehnică.

        În contextul actual comandantul are nevoie de cât mai multe informaţii pentru ca deciziile luate să nu implice o serie de urmări nedorite. El trebuie să aibă în vedere nu numai rezultatul dorit al acţiunilor de luptă, dar şi implicaţiile juridice care decurg în urma acestora. Procesul decizional la nivelul administraţiei militare incumbă responsabilitatea comandanţilor de a asimilia o insemnată cantitate de informaţii, de a procesa aceste informaţii şi de a lua decizii pe aceste considerente în situaţii de pace sau de criză/război care să vizeze activitatea strict militară a oamenilor din subordine. Acest proces se finalizează prin emiterea de acte de comandament cu careacter militar.

      Complexitatea activităţilor militare şi importanţa săvârşirii misiunii armatei, în general, a proiectat de-a lungul timpului o anumită poziţie a legiuitorului faţă de noţiunea de act de comandament cu caracter militar şi mai ales faţă de intervenţia puterii judecătoreşti în procesul militar decizional.

        Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze aaceste aspecte cu implicaţii directe în dreptul pozitiv românesc.

       Studiul de faţă se bazează pe o vastă bibliografie, care mi-a oferit sprijinul ştiinţific necesar elaborării lui. Multe lucrări sunt depăşite din punct de vedere al relaţiei cu evoluţia şi dinamica legislaţiei actuale sau determinărilor de ordin milirar care au suportat transformări substanţiale, fapt ce a necesitat documentarea din surse având uz restrâns – propriu Armatei României –‚ fiind inevitabil la un moment dat aportul personal.

        Lucrarea se axsează pe câteva idei principale care capătă contur în capitolele prezentate. Astfel, CAPITOLUL I este unul introductiv care prezintă clarificări asupra particularităţilor celor trei stări – pace, criză, război – în care se poate afla la un moment dat statul român sau o subunitate militară şi, implicit, comandanţii, emitenţi ai actelor de comandament cu caracter militar, având în vedere şi elementele de comandă şi control caracteristice, dar şi raportul administraţiei militare cu administraţia publică.

        Capitolele II şi III tratează problematica actelor de comandament cu caracter militar şi respectiv controlului acestei categorii de acte. Aşadar, în CAPITOLUL II se arată istoricul, se delimitează sfera şi se prezintă regimul juridic al actelor de comandament militar, iar CAPITOLUL III prezintă într-o manieră inedită controlul administrativ, neadministrativ, şi exceptarea de la controlul judecătoresc a actelor de comandament cu caracter militar.

        Demersul personal pentru realizarea lucrării nu ar fi fost posibil fără ajutorul conducătorului ştiinţific MIHAELA POPA, căreia îi adresez mulţumiri.

        Pentru a înţelege problematica actelor de comandament cu caracter militar este necesar să deosebim foarte clar între cele trei situaţii în care se pot găsi la un moment dat militarii, să vedem cine întocmeşte şi ce documente trebuie întocmite în fiecare dintre aceste situaţii şi ce anume conferă aceste drepturi celor însărcinaţi cu astfel de misiuni.

       În Vechiul Testament, uci¬derea lui Abel de către Cain se produce la câţiva ani după creaţie. În ultimii 3400 de ani umanitatea nu a cunoscut decât puţin peste 250 de ani de pace; peste 8.000 de tratate de pace au fost încălcate sau denunţate: poate trăi, oare, fiinţa umană fără război şi fără a ucide? De-a lungul timpului, din diverse motive, omenirea a trecut prin numeroase războaie, ceea ce a făcut ca cei implicaţi să noteze la lecţii învăţate modalităţile şi procedeele prin care cei victorioşi au câştigat, iar cei învinşi nu. Toate acestea au facut ca astăzi să putem să vorbim despre arta războiului, despre artă militară. Pornind de la această idee trebuie să conştientizăm importanţa studierii problemei păcii, crizelor şi a războaielor.

        Măiestria prin care un comandant işi conduce forţele armate aflate în subordine a devenit ştiinţă, iar modul în care sistemul militar funcţionează a devenit model pentru administraţia militară. Complexitatea acţiunilor desfăşurate în cadrul acestui sistem o regăsim adaptată în mediul civil, prin ceea ce numim management, adică aceea ştiinţă care la început se numea administraţie.

        Însă, înainte de a ajunge să discutăm despre starea de război, trebuie să avem înţelegere asupra noţiunii de pace. Dacă vom consulta un dicţionar vom vedea că pacea este definită ca “stare a unui stat care nu este în război”. Gaston Bouthoul este de parere că “pacea este starea normală a societăţilor”. O reflecţie a lui J. Jaurès ilustrează asimetria dintre starea de război şi pace: „Pentru a face pace, trebuie ca toţi să fie de acord; pentru declanşarea războiului, este suficient unul singur”.

        Ca atare, războiul şi pacea formează un cuplu indisolubil şi, încă de la începutul istoriei, el reprezintă preocuparea principală a responsabililor politici. Pentru Aristotel, “obiectul războiului este pacea”. În revista Défense Nationale (decembrie 1998, p. 48), amiralul Rudolf Lange, comandant al Şcoalii de Război din Germania afirmă: “În centrul gândirii noastre militare se află Carl von Clausewitz [...]. Astfel, zilnic ne reamintim de această filozofie a războiului şi de reformatorul artei militare care, la începutul secolului al XIX-lea, a descris relaţiile dintre război şi politică. Aserţiunile lui sunt la fel de actuale, deşi au aproape două secole...” şi se cunosc cele două definiţii celebre ale sale: “Războiul reprezintă continuarea politicii cu alte mijloace”; “Războiul este un act de violenţă, al cărui scop îl reprezintă constrângerea adversarului de a se supune voinţei noastre”. Pentru Clausewitz, “războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile lui se află ascunse aici, aşa cum caracte¬risticile particulare ale individului sunt în embrion [...]. În ceea ce priveşte două state aflate în opoziţie, obiectivul politic, ca mobil iniţial al războiului, va oferi măsura obiectivului de atins prin acţiunea militară şi pe cea a eforturilor necesare [...]. Obiectivul politic nu poate servi drept măsură decât dacă se ţine seama de influenţa lui asupra maselor vizate”.

        Este necesar să precizăm că violenţa este energia utilizată fără regulă, fără ţel sau în scopuri personale. În schimb, forţa este energia canalizată, controlată, a cărei utilizare înce¬tează în momentul în care rezultatele dorite de puterea legitimă sunt obţinute. Timp de milenii, nimeni nu şi-a pus întrebări cu privire la raţiunile războiului: se pare că fac parte din natura umană. Pentru Heraclit, “războiul este mama tuturor lucrurilor. După unii el face zei, după alţii, sclavi sau oameni liberi”. “Războiul este aşadar divin prin el însuşi, pentru că este o lege a lumii”, spunea Joseph de Maistre. 

        Niciun act normativ nu legiferează războiul, sau conflictele armate, dintre diferite grupări care s-ar putea nici măcar să nu aibă legi după care să se organizeze sau să funcţioneze. Există tratate la care statele au posibilitatea să adere pe considerente de securitate, la fel cum există şi parteneriate sau alianţe constituite în acelaşi scop. Actul constitutiv al UNESCO cuprinde următoarea afirmaţie: “Războaiele iau naştere în spiritul oamenilor şi în spiritul oamenilor trebuie ridicate zidurile de apărare ale păcii”.

       Operaţiile forţelor armate se desfăşoară în una din următoarele perioade (stări) distincte: pace; criză; război; postconflict. De regulă, operaţiile desfăşurate pe timp de pace, în situaţii de criză şi în perioada postconflict fac parte din gama operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, iar pe timp de război se desfăşoară operaţii specifice luptei armate. În anumite situaţii, se pot desfăşura simultan, atât operaţii specifice luptei armate, cât şi operaţii de stabilitate şi de sprijin.

        Principala deosebire care se face cu referire la criză şi la război se referă la cantitatea în care sunt angajarte forţele şi mijloacele în respectivul conflic, precum şi al gradului de violenţă la care se face apel, adică la amploarea lui.

         Crizele sunt, în sens clasic, manifestări ale situaţiei “nici pace, nici război”. Crizele internaţionale pot fi considerate ca fiind un tip de negociere sau comunicare între actorii internaţionali, care apare atunci când nicio parte nu doreşte războiul sau să recurgă la violenţă dar consideră propriile obiective destul de importante pentru a risca războiul sau violenţa. Cu alte cuvinte criza este arta de a marşa pe ideea de război

        Conflictele armate  sunt fenomene recurente ce par inerente societăţii umane. Ele sunt de actualitate şi afectează securitatea statelor, a persoanelor în multe zone „fierbinţi“ ale lumii. Termenii utilizaţi pentru a caracteriza această realitate morbidă sunt numeroşi. Totuşi, cel mai des utilizat, cu adânci rădăcini istorice, este acela de război. Conceptul este subiectul principal al unei literaturi abundente, în care se fac simţite nu numai interpretările experţilor militari, ci şi influenţele gândirii juridice. Îmbinarea doctrinei militare cu doctrina juridică a condus la introducerea în legislaţie a unor texte de lege care să faciliteze desăşurarea activităţilor şi acţiunilor militare conform principiilor luptei armate, să ofere comandanţilor posibilitatea de a lua deciziile care se impun la un moment dat, pentru care să nu poată să fie traşi la răspundere, în afara cazurilor în care aceştia acţionează prin exces de putere.  

        În legislaţia română avem acte normative precum: Legea nr. 473/2004 privind pregătirea apărării, Legea nr. 46/1996 privind pregătire populaţiei pentru aparare, Legea nr. 477/2003 privind pregătirea economiei şi teritoriului pentru apărare care stabilesc principalele directive ce stau la baza pregătirii documentelor pentu apărare, şi respectiv la apărarea propriu-zisă, însă ca să înţelegem cu adevărat ceea ce se întamplă la nivel decizional în administraţia militară, trebuie mai întâi să avem o înţelegere corectă asupra structurilor în  cadrul cărora se întocmesc documentele pentru conducerea şi controlul comandamentelor şi forţelor armate atât la pace, cât şi în situaţii de criză sau în situaţii de război.

       Statul Major General este structura centrală a Ministerului Apărării care asigură conducerea forţelor armate şi răspunde de capacitatea operaţională a acestora. Şeful Statului Major General, cea mai înaltă autoritate militară a forţelor armate, este principalul consilier militar al preşedintelui ţării, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi al ministrului apărării şi exercită conducerea/comanda militară a forţelor armate, precum şi conducerea administrativă a activităţilor şi/sau acţiunilor acestora desfăşurate pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război. Pentru aceasta, Statul Major General asigură punerea în aplicare a planurilor şi programelor întocmite, conducerea forţelor existente la pace, precum şi trecerea marilor unităţi şi unităţilor de la starea acţională de pace la starea acţională de război, prin ridicarea graduală a capacităţii de luptă sau prin mobilizare. 

        Pe timp de pace, în situaţii de criză şi la război, conducerea Ministerului Apărării se exercită de către ministrul apărării, care îl reprezintă în raporturile cu celelalte ministere şi structuri guvernamentale, cu alte autorităţi ale administraţiei publice şi cu structurile similare din alte state. La nivel strategic, în timp de pace, conducerea operaţională a Forţelor Terestre se exercită de către şeful Statului Major General prin Centrul Operaţional de Conducere Militară (COCMIL), respectiv prin Centrul Naţional de Conducere Militară (CENCOMIL) în situaţii de criză şi prin Comandamentul Militar Strategic la război.

        În anul 2005, a intrat în vigoare ,,Cocepţia privind comanda şi controlul la nivelul Statului Major al Foţelor Terestre” , document care creează cadrul general privind modul de organizare şi executare a conducerii în Forţele Terestre. Concepţia a fost elaborată, în scopul realizării, în mod unitar, a obiectivelor  reformei în Forţele Terestre şi definirii elementelor de comandă şi control ale acestei categorii de forţe  la pace, în situaţii de criză şi pe timp de război, în concordanţă cu standardele şi procedurile de lucru NATO, precum şi cu structurile puse la dispoziţia Alianţei.

         Potrivit acestei concepţii, Comanda şi controlul Forţelor Terestre la pace, în situaţii de criză şi pe timp de război, se exercită de către şeful Statului Major al Forţelor Terestre care îşi manifestă competenţa şi atribuţiile pe întreg teritoriu naţional, prin structurile subordonate şi gestionează întreaga problematică a armatei în mediul terestru. Conducerea se asigură şi se realizează în două domenii: operaţional şi administrativ.

      Comanda administrativă reprezintă ansamblul activităţilor şi măsurilor întreprinse pentru: implementarea politicilor privind resursele umane şi materiale; pregătirea pentru luptă şi pentru activităţile specifice vieţii militare a întregului personal din Forţele Terestre; desfăşurarea pregătirii comandamentelor, instruirii forţelor şi a învăţământului militar; organizarea ridicării graduale a capacităţii de luptă a structurilor Forţelor Terestre, precum şi trecerea acestora de la starea de pace la starea de război, inclusiv prin mobilizare; punerea la dispoziţia comandamentelor operaţionale a forţelor şi a mijloacelor stabilite, în acest sens, de către autorităţile abilitate; planificarea şi conducerea acţiunilor militare, de regulă, cu forţele şi mijloacele rămase la dispoziţie, precum şi a altor activităţi cu implicaţii teritoriale, în zonele de dislocare şi de responsabilitate; elaborarea sau participarea la iniţierea actelor normative cu privire la gestionarea forţelor. 

         Conducerea operaţională reprezintă autoritatea conferită unui comandant de a stabili misiuni şi sarcini comandanţilor subordonaţi, de a disloca structuri militare, de a schimba misiunile forţelor din subordine, de a păstra sau delega controlul operaţional şi/sau tactic, după cum consideră că este necesar pentru a-şi îndeplini misiunea primită, în concordanţă cu normele de drept intern şi internaţional, legile luptei armate, procedurile şi standardele operaţionale stabilite. Ea se execută diferenţiat, pe diferite niveluri – strategic, operativ sau tactic – în funcţie de gradul de angajare a forţelor şi importanţa obiectivelor.

      La nivel operativ, comanda operaţională a Forţelor Terestre se poate exercita de către Comandamentul Forţelor Terestre, Comandamentul Operaţional Întrunit  sau de către Comandamentul NATO care are în responsabilitate zona de operaţii în care se desfăşoară ostilităţile, după operarea transferului de autoritate.

        La nivel tactic, conducerea  operaţională a forţelor se exercită de către comandamentele operaţionale de tip divizie, comandamentele de brigăzi (similare) şi comenzile de unităţi. 

         Pentru conducerea forţelor din subordine, Statul Major al Forţelor Terestre dispune, pe timp de pace, de o structură modulară, care face posibilă constituirea, în timp util, a oricărui tip de configuraţie structurală impusă de misiunea (sarcina) ce trebuie îndeplinită.

        Comandamentul Forţelor Terestre este structura specializată  prin care Statul Major al Forţelor Terestre  realizează conducerea  operaţională a forţelor operaţionalizate la dispoziţie.

        În situaţii de criză, pe timpul stării de urgenţă, la ordinul autorităţilor constituţionale abilitate, Statul Major al Forţelor Terestre participă la organizarea şi conducerea activităţilor pentru sprijinul logistic al forţelor Ministerului Administraţiei şi Internelor.

        În situaţia producerii unor dezastre, Statul Major al Forţelor Terestre, organizează şi conduce prin Comandamentul Forţelor Terestre şi comandamentele (comenzile) subordonate, potrivit planurilor de cooperare (intervenţii) şi măsurilor stabilite de către Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor, participarea cu forţe şi mijloace pentru limitarea şi înlăturarea efectelor acestora.

      Pe timpul stării de asediu, Statul Major al Forţelor Terestre, la ordinul autorităţilor constituţionale abilitate, participă la conducerea aplicării măsurilor impuse prin decretul de instituire a acesteia, realizând conducerea acţiunilor şi activităţilor proprii prin Comandamentul Forţelor Terestre şi comandamentele subordonate. 

      Pe timp de război, în baza ordinelor şi dispoziţiilor elaborate de Comandamentul Militar Strategic, conducerea operaţională a Forţelor Terestre se exercită de către Comandamentul Forţelor Terestre, atunci când se desfăşoară operaţii terestre de mică amploare, de către Comandamentul Operaţional Întrunit atunci când operaţiile au caracter întrunit, prin asimilarea Comandamentului Forţelor Terestre şi/sau a forţelor terestre operaţionale necesare îndeplinirii misiunii, sau de către Comandamentul NATO care are în responsabilitate zona de operaţii în care se desfăşoară ostilităţile, după operarea transferului de autoritate.

         Centrul Operaţional de Comandă Militară (COCMIL) reprezintă structura specializată a Statului Major General care, pe timp de pace, monitorizează evenimentele politice şi militare din spaţiul de interes strategic militar al României, prezintă propuneri în vederea luării deciziei, asigură transmiterea ordinelor/dispoziţiilor şi urmăreşte modul de executare a acestora de către structurile subordonate. 

       Centrul Naţional de Comandă Militară (CENCOMIL) reprezintă structura specializată a Autorităţii Naţionale de Comandă pentru conducerea acţiunilor militare în situaţii de criză. Acesta se constituie, ca un Comandament Operaţional Strategic, din Centrul Operaţional de Comandă Militară şi alte structuri ale Statului Major General, fiind completat, în funcţie de natura crizei, cu grupe de coordonare de la celelalte structuri cu atribuţii în domeniul apărării, siguranţei şi ordinii publice. În funcţie de caracterul şi amploarea acţiunilor militare ce se vor desfăşura în situaţii de criză, structura organizatorică, atribuţiile şi încadrarea Centrului Naţional de Comandă Militară vor fi stabilite prin hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta va constitui nucleul înfiinţării, la război, a Marelui Cartier General. 

          La război, conducerea operaţională a acţiunilor întrunite la nivel strategic se exercită de către Marele Cartier General, subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Pentru aceasta, Marelui Cartier General i se vor subordona toate comandamentele care exercită conducerea operaţională. Structura organizatorică şi atribuţiile Marelui Cartier General sunt aprobate prin hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

        La pace, Comandamentul Forţelor Terestre organizează şi desfăşoară activităţi, în principal, pentru: monitorizarea pregătirii şi capacitării forţelor  pentru îndeplinirea misiunilor  conform destinaţiei şi tipului acestora; evaluarea nivelului operaţional al structurilor subordonate pentru îndeplinirea misiunilor stabilite; participarea la activităţile de pregătire de stat major ale comandamentelor marilor unităţi şi unităţi din Forţele Terestre; organizarea şi participarea la activităţi de pregătire în comun cu celelalte comandamente operaţionale ale categoriilor de forţe; realizarea bazelor de date şi documentare prin executarea de recunoaşteri pe întreg teritoriul şi schimbul de informaţii cu celelalte structuri militare; evaluarea mediului de securitate; evaluarea capacităţii operaţionale a structurilor destinate să execute operaţii de stabilitate în afara teritoriului naţional şi coordonarea introducerii şi desfăşurării forţelor în teatrul de operaţii.

       În situaţii de criză, în conformitate cu competenţele şi misiunile primite, Comandamentul Forţelor Terestre poate monitoriza evoluţia factorilor de risc şi a ameninţărilor la adresa securităţii şi apărării naţionale. Monitorizarea o poate realiza diferenţiat, executând, pe timpul stării de urgenţă actualizarea bazelor de date privind starea operaţională a forţelor pe care le poate primi în subordine, a planurilor de întrebuinţare şi a celor de cooperare cu autorităţile publice locale şi cu celelalte forţe ale sistemului naţional de apărare, în vederea pregătirii condiţiilor de trecere la îndeplinirea misiunilor specifice stării de asediu, în situaţia în care aceasta va fi instituită.