Cea mai obişnuită tulburare de dispoziţie, depresia unipolară, a fost descrisă în secolul V î.C. de către Hipocrate. În viziunea lui Hipocrate, stările de dispoziţie depind de echilibrul dintre cele patru umori: sânge, flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră. Se considera că excesul de bilă neagră poate cauza depresie. Într-adevăr, vechiul termen grecesc pentru depresie, melancolia, înseamnă bilă neagră. Deşi această explicaţie a depresiei pare superficială astăzi, ideea conform căreia tulburările fiziologice reflectă procese fizice este corectă.

        Eforturile moderne de reactualizare a formulării hipocratice au fost, până recent, împiedicate de o lipsă de precizie în clasificarea tulburărilor afective. În lucrarea sa din 1917, “Mourning and Melancholia” (Durerea şi melancolia), Sigmund Freud a scris: “Chiar şi în psihiatria descriptivă, definiţia melancoliei este incertă; ea ia diferite forme clinice (unele sugerând afecţiuni mai degrabă somatice decât afecţiuni psihogene) care nu par a fi bine definite pentru a garanta reducerea la o unitate. Abia în ultimele două decenii s-au dezvoltat criterii precise pentru tulburările de dispoziţie, în paralel cu cele pentru tulburările cognitive.

       Caracteristicile clinice ale depresiei unipolare sunt uşor de rezumat, prin cuvintele lui Hamlet: “Cât de uzate, vechi, neinteresante şi de nevalorificat îmi par toate foloasele acestei lumi!”. Netratat, un episod tipic de depresie durează 4-12 luni. Este caracterizat de o dispoziţie neplăcută (disforică) care este prezentă în cea mai mare parte a zilei, zi de zi, precum şi de o angoasă mentală intensă, de incapacitatea de a cunoaşte plăcerea (ahedonie) şi o pierdere generalizată a interesului faţă de lume. Diagnosticul necesită de asemenea prezenţa a cel puţin trei dintre următoarele simptome: tulburări de somn (de obicei insomnie, cu treziri foarte matinale, dar uneori un somn prelungit sau hipersomnie), diminuarea apetitului şi pierderea în greutate (dar uneori se mănâncă excesiv), pierderea energiei, reducerea activităţii sexuale, nelinişte (agitaţie psihomotorie), încetinirea în gândire şi acţiuni (retardare psihomotorie), dificultate la concentrare, nehotărâre, sentiment de inutilitate, de vinovăţie, gânduri pesimiste şi gânduri despre moarte şi suicid. Alte simptome obişnuite, care nu sunt obligatorii pentru diagnosticare, sunt: constipaţie, salivaţie scăzută şi variaţii diurne ale gravităţii simptomele, care de obicei sunt mai pronunţate dimineaţa.

        În plus faţă de criteriile de incluziune sunt şi criterii de exclusiune; astfel, schizofrenia sau alte tulburări neurologice, de exemplu, trebuie să fie excluse. De asemenea, nu trebuie să existe o moarte recentă în familie sau alte evenimente traumatice, având în vedere că unele dintre simptomele depresiei unipolare sunt de asemenea expresii normale ale suferinţei în urma unei traume, pierderi personale sau a suferinţei.

      Definind sindromul în această manieră, aproximativ 5% din populaţia lumii suferă de depresie unipolară majoră. În S.U.A., 8 milioane de oameni, sunt afectate în orice moment dat. Depresiile severe pot fi profund debilitante. În cazurile extreme, pacienţii încetează să mai mănânce sau să se îngrijească de igiena personală. Deşi unele persoane au numai un singur episod, de obicei boala este recurentă. Aproximativ 70% dintre pacienţii care au avut un episod major de depresie vor mai avea cel puţin încă un episod. Vârsta medie de instalare este de aproximativ 28 de ani, dar primul episod se poate manifesta aproape la orice vârstă. Într-adevăr, depresia poate afecta şi copiii, dar adesea nu e depistată la ei. Depresia apare şi la senectute; de fapt, persoanele în vârstă care devin depresive, de obicei nu au avut nici un episod timpuriu. Femeile sunt afectate de 2-3 ori mai des decât bărbaţii.

       Orice depresie comportă o perturbare timică sau afectivă care împiedică activitatea intelectuală şi motorie, generează anxietate şi perturbă funcţiile motrice.

       Tulburarea timică sau starea depresivă. Tulburarea de stare apare într-o manieră insidioasă sau brutală de pe o zi pe alta. Un vag sentiment de plictiseală, de stare morocănoasă poate fi preludiul unei tristeţi mai pregnante. O stare de pesimism dureros invadează subiectul, fiind însoţită de o gamă de sentimente de nostalgie, de desgust, de abatere, de devalorizare, de autodepreciere. Pesimismul deformează viziunea asupra sinelui (autodepreciere, uneori culpabilizare) şi asupra vieţii. Lucrurile şi fiinţele înconjurătoare nu mai prezintă interes. Depresivul nu mai resimte emoţii sau plăceri. Astfel, în cazul depresiei coexistă sentimente dureroase (hipertimie) cu indiferenţa faţă de exterior (anestezie afectivă). Trecutul, prezentul şi viitorul sunt invadate de regrete, remuşcări şi îngrijorare. Incapacitatea de aş imagina viitorul, de a elabora proiecte este caracteristică depresiei. Depresivii prezintă într-o manieră mai mult sau mai puţin pregnantă următoarele stări:

 tristeţe, disperare;

 plictiseală pentru orice activitate, chiar pentru cele care produc plăcere;

 absenţa motivaţiei;

 sentimente de incapacitate şi autodepreciere, în special în cazul depresiei psihotice;

 pierderea interesului pentru viată însoţită uneori de dorinţa de moarte, dorinţă exprimată sau ascunsă;

 evaluarea pesimistă a viitorului sau a situaţiei inexorabil blocată.

    Tristeţea dureroasă capătă uneori o intensitate intolerabilă, paralizând orice reflecţie, anesteziind orice senzaţie: este o durere morală specifică depresiei endogene care constituie un catalizator suficient de puternic pentru suicid.

       Inhibiţia psihomotorie. Este o pierdere a elanului vital; activităţile motorii şi intelectuale sunt global încetinite. Iniţiativa pare abolită. Orice activitate se efectuează cu lentoare şi efort, fiind resimţită ca o sursă de oboseală. Într-adevăr, oboseala şi dezinteresul par să se alieze pentru a frâna operaţiunile psihice şi motrice sau pentru a le face imposibile. Expresia feţei poate adesea să exprime tristeţe. Voce este stinsă, fără relief sau modulaţii, este monocordă. Gestica este lentă, adesea incompletă (bradikinezie). Efortul pare apăsător.

       O încetinire psihică acompaniază acestă perturbare motrice. Ideaţia este încetinită (bradipsihie), vorbirea este lipsită de rapiditate şi de vivacitate, trenantă. Discursul pare tern, rudimentar. Răspunsurile sunt eliptice.

        Conţinutul ideatic pare redus; gândirea se focalizează asupra unei idei stereotipe cu tonalitate depresivă. 

     Asocierea de idei este mediocră; întelegerea pare obstrucţionată. Depresivul răspunde cu lentoare. Amintirile sunt imprecise şi evocarea lor este laborioasă. Atenţia spontană la mediul înconjurător pare îngreunată. Judecată este distorsionată sub influenţa tulburării de stare. Totul pare integrat într-o perspectivă sumbră. În cazul depresiei melancolice, subiectul este resemnat; din contră, în cazul depresiei nevrotice, subiectul evocă posibilele remedii, care sunt întotdeauna formulate ca nişte cereri adresate apropiaţilor. Discursul pare prolix, mimica este mai expresivă, patetică cu o aparentă exacerbare ideatică înlocuind inhibiţia psihomotrice, în special în cazul depresiilor nevrotice. Dar în spatele acestei faţade, se ascunde o oboseală insurmontabilă.

       Inhibiţia psihomotrice cvasi-constantă se exprimă ca o lipsă de energie, de gust, de tonus, de antren, de vivacitate, de dinamism, ca o persistentă oboseală, abatere, epuizare. 

     Tristeţea dureroasă şi pierderea tonusului vital sunt două caracteristici fundamentale ale depresiei.

        Anxietatea şi tulburările de caracter. Anxietatea este întotdeauna asociată depresiei.

       Anxietatea induce teamă subiectului de un rău virtual, în timp ce pentru pesimistul depresiv şi în particular pentru cel melancolic, catastrofele sunt actuale şi inevitabile.

      Episoadele anxioase din timpul depresiei au fluctuaţii; perioadele de paroxism ale anxietăţii pot conduce la suicid în dorinţa de a scăpa de angoasa suferită. Atacurile de panică sunt frecvent observate în timpul sindroamelor depresive. Tulburările anxioase (panică, fobie, obsesie) sunt complicate adesea de accese depresive. Depresia şi anxietatea sunt două entităţi patologice distincte aflate în interrelaţie şi care par uneori că derivă una din alta.

        Anxietatea poate să se exprime printr-o iritabilitate, prin manifestări agresive şi uneori prin agitaţie.

     În cazul depresiei nevrotice, subiectul este conştient de maladia sa şi o proclamă; în cazul depresiei melancolice intensitatea este variabilă cu atacuri de raptus suicidar sau cu perioade de petrificare. Semiologia anxietăţii este completată de asemenea de tremur, gură uscată, presiune toracică, stări febrile, diverse spasme.

       Simptome fizice. Sunt foarte frecvente. Unele pot fi nespecifice, altele pot fi evocatoare; aceste simptome pot masca maladia reală şi pot induce în eroare personalul medical.

 insomnia cu trezire precoce, la ora 3 sau 4 dimineaţa, însoţită de angoasă, consideraţii lugubre, este evocatoare pentru depresie, în special pentru cea endogenă;

 insomnia de adormire, care evocă în special aspectul anxios;

 insomnia care sumează cele două fenomene prezentate anterior;

 insomnia cu treziri frecvente, care reduce semnificativ perioada de somn.

     Tulburările de somn condiţionează oboseala, şi pentru subiectul depresiv, somnul nu este niciodată reparator. O situaţie paradoxală, este constituită de unele forme de depresie care sunt acompaniate de o prelungire a perioadelor de somn (hipersomnie), dar acest fapt nu este resimţit de subiect ca fiind binefăcător. Acest simptom se manifestă în cazul depresiilor sezoniere şi a depresiilor atipice.

      Tulburările digestive sunt dominate de anorexie, manifestată aproape constant. Dezgustul pentru hrană este o regulă globală pentru depresivi. Apetitul dispare şi mâncărurile par insipide. Această pierdere a gustului ilustrează incapacitatea de simţi plăcerea.

      Slăbirea, ca o consecinţă a anorexiei, caracterizează anumite depresii endogene. Depresivii se plâng adesea de greţuri, spasme ale stomacului, constipaţie sau diaree, îngreunare epigastrică.

       Din contră, în alte situaţii se manifestă o necesitate imperioasă de a mânca mult, cu o anumită voracitate; această bulimie este reacţională la accesele anxioase.

        Tulburările sexuale permanente, de intensităţi diverse, se exprimă printr-un dezinteres pentru sexualitate; frigiditate la femeie, impotenţă la bărbat, mai mult sau mai puţin pronunţate. Dificultăţile sexuale sunt rar raportate spontan, de obicei fiind declarate de consort(a). 

    Sexualitatea depresivului nu este întotdeauna diminuată. În cazul depresiei melancolice, sexualitate emerge către comportamente sexuale neobişnuite, exhibiţioniste, la femeie putându-se manifesta prin prostituţie. În acest caz, universul morbid este invadat de imagini şi gânduri sexuale obsedante. Această efracţie a erotismului în personalitate, în special la persoanele credincioase, determină apariţia unei culpabilităţi disperate şi suicidare.

       Alte tulburări somatice nu au suport organic, fiind calificate ca funcţionale : palpitaţii, vertij, tremur, spasme, nod în gât, apăsare toracică, dureri ale coloanei vertebrale şi ale capului, tulburări senzoriale, senzaţia de muşte zburătoare, vedere înceţoşată, ţuituri în urechi.

        Aceste tulburări sunt o transpunere în plan fizic a afecţiunii psihiatrice subiective.

       Se observă în toate formele de depresie. Ele sunt mai exteriorizate în cazul depresiilor nevrotice, dar se întâlnesc şi în alte stări anxioase. Aceste tulburări pot împiedica punerea unui diagnostic precis între diverse maladii. Aceste manifestări sunt permanente în cazul nevrozelor şi a stărilor nevrotice, şi pot indica apariţia unui fenomen depresiv dacă se instalează recent şi cu o anumită bruscheţe.

       Dorinţa de suicid. Atracţia pentru moarte este aproape o constantă a constelaţiei depresive. Dorinţa de suicid nu este întotdeauna resimţită sau exprimată, ci uneori este voluntar ascunsă. Intensitate ei variază în funcţie de tipul de depresie şi de moment. Astfel, un depresiv poate să nu aibă nici o tendinţă de a se sinucide într-o seară, iar a doua zi de dimineaţă să aibă o necesitate imperioasă.

       Aceste fluctuaţii din timpul unei zile sunt uneori fără vreun motiv aparent, cum sunt în cazul depresiei endogene, dar pot constitui şi un răspuns la evenimentele exterioare, ca în cazul depresiilor psihogene. În orice caz, per ansamblu aceste tendinţe suicidare sunt imprevizibile.

      Proiectul suicidar poate fi formulat de depresiv, dar în majoritatea cazurilor anturajul îl consideră cu naivitate ca fiind incredibil. Unii subiecţi neagă orice intenţie de a se suicide, pentru că nu are curaj, din cauza ruşinii resimţite sau pentru a nu fi împiedicat în planurile sale. În cazul depresiei endogene, suicidul este premeditat şi ascuns cu multă grijă. Există şi hotărâri bruşte de suicid numite pulsiuni suicidare sau raptus suicidar, care sunt susţinute de anxietate. Este foarte greu de evaluat riscul suicidar, care este mai manifest în cazul depresiilor endogene, depresiilor severe şi a depresiilor anxioase. Orice tip de calificare rămâne aleatorie, în ciuda instrumentelor de evaluare precise (grile de evaluare), deoarece gravitatea este fluctuantă în timp, uneori de la un minut la altul.

      Pentru clasificarea depresiei există două sisteme: un sistem tradiţional (care consideră următoarele clase de depresii: psihotică-endogenă, nevrotică, recaţională, simptomatică) şi un sistem modern (sistemul INSERM, sistemul OMS, sistemul DSM IV). 

       Profilul clinic al unei depresii depinde în mare parte de natura sa endogenă, psihogenă, reacţională sau simptomatică (fără vreo cauză aparentă). Diferitele simptome pot sugera apartenenţa la una dintre clase, dar nici un simptom nu este specific; astfel regruparea lor devine evocatoare.

      Pentru a preciza natura unei depresii, trebuie cunoscute antecedentele personale şi familiale, ale personalităţii subiectului înainte de apariţia maladiei, ale evenimentelor şi problemelor din timpul vieţii pacientului. O depresie brutală fără vreo cauză aparentă, la un subiect având antecedente familiale de depresie, este probabil o depresie endogenă. O depresie care succedă o constrângere, la o personă fragilă, imatură, riscă să cauzeze o depresie nevrotică. În orice caz întrebarea referitoare la natura depresiei rămâne deschisă şi complexă.

      Depresia endogenă tipică este caracterizată de o durere morală, cu o indiferenţă afectivă (anestezie afectivă) pentru mediul exterior, o inhibiţie marcantă, autodezevaluare şi autoacuzare, idei delirante, de ruină şi catastrofă, de incurabilitate, insomnie cu trezire precoce, anorexie cu slăbire, dezgust faţă de viaţă. Fluctuaţia acestor simptome în timpul zilei este particulară depresiilor endogene; simptomele sunt foarte marcante dimineaţa, dar tind să se estompeze în timpul zilei. În ansamblu, depresivul melancolic nu recunoaşte aspectul patologic al stării sale şi refuză orice intervenţie medicală, pe care o consideră inutilă.

     Depresia nevrotică sau psihogenă este caracterizată de anxietate, iritabilitate, de plângeri funcţionale multiple, de absenţa ideilor delirante şi de cererea ajutorului.

       Auto-resemnarea este înlocuită de auto-acuzare. Spre deosebire de depresia melancolică, depresivul nevrotic include evenimente şi persoane apropiate în tratarea stării sale şi este capabil să sugereze strategii susceptibile de ameliorare a maladiei sale.

       Contrar depresiei endogene, tristeţea şi angoasa tind să fie exacerbate în timpul serii; tulburările de somn sunt frecvente. Depresia simptomatică. Expresia acestei depresii este funcţie de maladia care evoluează în plan secund. Adesea, oboseala şi încetinirea psihomotrice sunt marcante, iar afecţiunile somatice pot fi legate de maladia secundară.

        Uneori, componenta anxioasă este suficient de pronunţată, în special în cazul depresiilor apărute pe parcursul unor maladii grave, cum ar fi de exemplu afecţiunile glandei endocrine (hipertiroidie sau maladia Basedow).

       Clasificarea INSERM (Institut national de la Santé et de la Recherche médicale en France) prezintă 20 de categorii diagnostice ale tulburărilor mintale printre care figurează depresia la diferite rubrici:

 psihoze maniace şi depresive;

 schizofreniile cronice comportă o subcategorie: “schizofrenie cronică cu tulburări timice. Stări de depresie şi de excitaţie atipică”;

 depresiile simptomatice relevând sau acompaniind o maladie psihică;

 “stările depresive non-psihotice” cu:

• stare depresivă de tip nevrotic. Depresie nevrotică;

• depresii reacţionale non-psihotice.

      Clasificarea INSERM ţine cont de asemenea de diverse alte tipuri de depresii, dar categoriile izolate nu au criterii de clasificare. Nu există nici un criteriu pentru a ghida către luarea unei decizii de diagnostic medical, totul depinzând de experienţa medicului şi de cunoştiinţele sale teoretice.

      Clasificarea OMS (Organizaţia Mondială pentru Sănătate) grupează, de la F30 la F39, tulburările de stare (afective): fiecare sub-categorie este descrisă, fiind definită pe baza criteriilor clinice.