CAPITOLUL I
A. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SOCIETATEA COMERCIALĂ
1.1. Societatea comercială. Apariţie, necesitate, istoric
Societatea comercială, ca şi celelalte instituţii ale dreptului, îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale .
Pe măsura ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună aceste activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de Societate Comercială, care implică asocierea a două sau mai multe persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Pentru a-şi îndeplini rolul său economic Societatea Comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea I-a conferit personalitate juridică.
Aşa, cum s-a spus, Societatea Comercială a fost o descoperire a timpurilor moderne, de aceeaşi valoare ca şi descoperirea forţei aburului şi cea a electricităţii.
Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au apărut colectivităţi restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun bunurile şi priceperea lor, în vederea realizării unor afaceri. Mai târziu prin perfecţionarea tehnicii juridice au apărut colectivităţi mult mai mari, cu sute sau chiar mii de persoane, cunoscute între ele, care, prin capitalurile lor, contribuiau la activitate. Asemenea grupări de persoane şi capitaluri îmbrăcate în forma juridică a societăţii comerciale au făcut posibile marile realizări ale veacului al –XIX –lea, cum sunt: Canalul de Suez, Canalul Panama, reţele de căi ferate, exploatarea minelor şi zăcămintelor, etc..
Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.
Societăţile comerciale au fost şi sunt în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor interese personale ale întreprinzătorilor .
1.1.1. Perioada veche (antică)
Germenii instituţiei juridice a societăţilor comerciale au apărut din perioada antichităţii.
În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri: societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţiilor, societatea care avea ca obiect un singur lucru şi societatea al cărei obiect îl formau veniturile. Ceea ce trebuie remarcat era faptul că indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate juridică . Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţineau asociaţiilor în proprietate, iar nu societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia.
1.1.2. Perioada Evului Mediu
Societatea comercială ca principalele ei atribute caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII lea, în republicile Italiene Genova, Florenţa şi Veneţia, comerţul maritim şi terestru cunoaşte o mare înflorire. Dezvoltarea comerţului a declanşat o mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii şi militarii, detonatorii de mari capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianţilor, datorită interdicţiei impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii cu rangul de nobil sau militar.
Pentru a eluda aceste oprelişti, o persoană (sau mai multe persoane) denumită comentator, încredinţează unei alte persoane (comerciant) numită tractor, o suma de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face comerţ în alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele, acesta fiind folosit de comercianţi sub denumirea de contractul de “commendă”.
Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri) devine asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori bunurile în joc.
Această instituţie a fost folosită şi în Franţa, sub numele de contract de “command”. Ea a fost reglementată, pentru prima oara, prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV lea privind comerţul terestru din 1673, sub denumirea de “societate în comandită”.
În secolul al XVII lea apar primele societăţi pe acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi este legată de expansiunile coloniale ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Au luat fiinţă Compania Olandeza a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeza a Indiilor Occidentale (1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor Martinica şi Guadalupe, Compania Noii Frante (1628) pentru colonizarea Canadei, etc.
Aceste companii erau constituite pe baza unor patente imperiale sau succesiuni, cu participarea unui mare numar de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii etc). Contribuţia asociaţiilor avea ca titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima dată, contribuţiile la formarea patrimoniului au primit numele de “acţiuni”.
1.1.3. Perioada modernă
Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor comerciale o reprezintă Codul comercial Francez din 1807. el conţinea dispozitii privind formele de societate existente în activitatea comercială .
Astfel o formă de societate cunoscută sub numele de “soviete generale” este consacrată sub denumirea de “societate în nume colectiv”. Societatea are personalitate juridică, iar asociaţii au o răspundere nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile societăţii.
Apoi, pe baza contractului de “comand” se reglementează “societatea în comandită”. Această societate cuprinde doua categorii de asociaţi: comandităţii, care au o răspundere nelimitată şi solidară, şi comanditarii, care răspund numai în limita contribuţiilor lor. Preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul comercial francez reglementează “societatea anonimă” cu cele 2 fenomene ale sale: “societatea pe acţiuni” şi “societatea în comandită pe acţiuni”.
Societatea pe acţiuni putea funcţiona numai pe baza autorizaţiei guvernului, motiv pentru care această societate va cunoaşte o adevărată expansiune abia dupa adoptarea legii din 1867, care suprima aceasta autorizaţie. În cursul secolelor al XIX lea si al XX lea Societăţile comerciale au cunoscut o mare dezvoltare. Pe fondul marilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, industria şi comerţul au cunoscut mari prefaceri, atingând niveluri de creşteri nebănuite.
La sfârşitul secolului al XIX lea , nevoile practicii comerciale au impus crearea unei forme noi de societate comercială şi anume “societatea cu răspundere limitată”. Această formă de societate îngemănează trăsături ale societăţii în nume colectiv şi ale societăţii pe acţiuni. Ea cuprinde un număr restrâns de asociaţi şi răspunderea aceasta este limitată la partea lor de capital.
Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată, pentru prima oară, în Germania în 1892, de unde a fost preluata şi reglementată în Franţa în 1925 şi apoi în alte ţări.
1.2. Definiţia Societăţilor Comerciale. Caracteristici
1.2.1. Elementele definiţiei
Din cele arătate rezultă elementele care definesc societatea comercială. Unele dintre aceste elemente sunt comune oricărei societăţi, iar altele sunt specifice societăţii comerciale. Însa, numai împreună aceste elemente pot contura definiţia societăţilor comerciale.
Astfel, trebuie avut în vedere ca o societate comercială să se constituie în temeiul unui “contracte de societate”, care este actul ei constitutiv . Prin contractul pe care îl încheie, asociaţii realizează o triplă înţelegere: să pună în comun anumite bunuri, să realizeze împreună o activitate economică şi să împartă între ei beneficiile rezultate.
În societatea comercială, activitatea economică pe care o desfăşoară asociaţii constă în “săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ”. Prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor prevazute de lege, societatea comercială dobândeşte “personalitate juridică, care îi conferă calitatea de drept de sine-stătător.
Definiţie : Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială poate fi definită ca “o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor realizate”.
1.3. Clasificarea societăţilor comerciale
1.3.1. Criterii de clasificare
În doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare, cu o valoare diferită şi deci cu consecinţe diferenţiate pe planul dreptului.
Dintre criteriile mai des folosite menţionăm natura societăţii, întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, putinţa emiterii unor titluri de valoare şi provenienţa capitalului social .
1.3.2. Societăţile de persoana şi societăţile de capitaluri
“Societăţile de persoane” se constituie dintr-un numar mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor. Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.
“Societăţile de capitaluri” se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să reprezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat. Intră n această categorie: societatea pe actiuni si societatea in comandita pe actiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este considerat societatea pe acţiuni.
Deosebirile dintre cele doua societăţi comerciale implica anumite consecinţe .
În societăţile de capitaluri, unde factorul personal este relevant, aportul asociaţilor nu poate fi decat în numerar şi în natură, cu excluderea prestaţiilor în muncă.
Datorită rolului factorului personal, societatea de persoane, are un caracter închis; prin lege se instituie anumite condiţii restrictive de transmitere a părţilor de interes şi părţilor sociale. În schimb, irelevată calităţilor de capitaluri au un caracter deschis; transmiterea acţiunilor este reglementată în condiţii extrem de favorabile. Prevalenţa factorului personal în societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă are unele consecinţe şi asupra dizolvării societăţii. Potrivit legii, aceste societăţi se dizolvă prin faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, afară de excepţiile prevăzute de lege (art.224 din Legea nr.31/1990). Aceste asociaţi se dizolvă numai dacă numărul acţionarilor s-a redus sub limita prevăzută de lege (cinci acţionari), indiferent de cauza reducerii numărului acţionarilor.
Din cele rezultate se arată că “societatea cu răspundere limitată” nu se încadrează în nici una dintre cele doua categorii. Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societăţile de persoane cât şi de la societăţile de capitaluri .
Ca şi în cazul societăţilor de persoane, constituirea “societăţii cu răspundere limitată” se bazează pe încrederea şi calităţile asociaţilor.
Acest fapt reclamă limitarea numărului asociaţiilor (maxim 50 asociaţi), precum şi condiţii restrictive privind transmiterea părţilor sociale.
