Al doilea roman slavician la care Călinescu face referire în lucrarea sa este “Cel din urmă Armaș”. La fel ca în “Mara”, Slavici urmărește aici crizele familiale, însă de această dată în boierimea din România veche. Romanul este tratat parte narativ și parte epistolar, având o oarecare discontinuitate. Viața burgheză este înfățișată vulgar, Slavici, nu are simțul vieții boierești, pe care, în fond, o disprețuiește.  Autorul optează pentru un stil cu caracter polemic și o limbă stângace, greoaie și didactică, cu expresii neobișnuite precum “abunoară” sau “vorba e”. Acest aspect conferă însă autenticitate stilului.  

“ George Călinescu etichetează opera slaviciană drept “remarcabilă” și pune în lumină percepția autorului ardelean, una justă, aplicându-se vieții țărănești, fără tendința de înfrumusețare și chiar idealizare a conținuturilor. Pentru Ioan Slavici, oamenii sunt naturali, lacomi, dârzi, întreprinzători ori intriganți, cu bune și rele, așa cum trebuie să fie o lume comună.“

“ Alături de alte nuvele precum “Vecinii”, “La crucea din sat” și “Gura satului” Slavici reușește să ilustreze imaginea etnografică a satului ardelenesc, înglobând clipe ritualice cum ar fi logodna, claca, praznicul. De exemplu,  nuvela “Gura satului”, deși aparent banală, reprezintă un tablou al atitudinii arhaice, tradiției de a peți și, per total, măritarea unei fete de la țară și tot ce implică acest proces.

   Pe de altă parte, se cere și o scurtă analiză a romanului social “Mara”, care a reprezentat un mare pas în istoria genului. Trebuie precizat aici că Ioan Slavici este cel care, înaintea lui Liviu Rebreanu, a zugrăvit puternic sufletul țărănesc de peste munți cu un dramatism aparte, romanul devenind, astfel, „aproape o capodoperă”.