În ultimele decenii, ca urmare a demonstraţiei făcută de Thomas S. Kuhn în cunoscuta sa lucrare “Structura revoluţiei ştiinţifice”, se consideră că o revoluţie ştiinţifică are loc prin apariţia unor scheme conceptuale noi, prin introducerea unor noi “paradigme” ale cunoaşterii ştiinţifice. În această perspectivă, se poate afirma că teoria generală a sistemelor (prescurtat T.G.S.) marchează o ruptură epistemologică în raport cu vechea paradigmă, proprie “producerii analitice” şi “viziunii atomiste” ale ştiinţei clasice. Aceasta din urmă consideră că orice totalitate poate fi descompusă în elementele componente (compuşi şi enzime, celule, senzaţii elementare, indivizi în liberă competiţie etc. sperând că prin simpla lor reunire – teoretică sau experimentală – s-ar putea reconstrui şi face inteligibilă totalitatea de la care s-a plecat.

        Teoria generală a sistemelor a fost dezvoltată în ultima jumătate de veac, plecându-se de la lucrările lui Ludwig von Bertalanffy. Acesta a formulat o primă variantă a T.G.S. ce studiază sistemele deschise care schimbă fără discontinuitate materie şi energie cu mediul exterior. În anii 1950 – 1970, alţi cercetători s-au preocupat să pună la punct aparatul logic – conceptual matematic al T.G.S. Teoria generală a sistemelor s-a impus atât ca modalitate de depăşire a falsei alternative “mecanism-organicism” în domeniul biologiei, cât şi ca o expresie concentrată a inovaţiilor teoretice generate de studiul actual al ştiinţelor, cu profunde incidenţe filosofice.

        Intenţia teoriei generale a sistemelor este de a dezvălui proprietăţi, principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general, independent de varietatea lor sau de natura elementelor lor componente. Principala consecinţă a T.G.S. o constituie introducerea unei noi viziuni ştiinţifice (denumită “sistemică”), graţie virtuţilor metodologice ale triadei conceptuale “sistem-structură-funcţie” în cercetarea totalităţilor (ansamblurilor organizate).

        Din această perspectivă, obiectele, fenomenele, proprietăţile şi procesele, indiferent de natura lor, pot fi considerate drept sisteme care posedă o anumită structură în măsura în care reprezintă un întreg ale cărui elemente se află în relaţii logic determinate unele faţă de altele şi posedă, astfel, însuşiri ireductibile la elemente sau relaţii. Sistemul ar putea fi definit , în mod cu totul general, ca fiind o mulţime de elemente care regăsesc într-o legătură organizată şi între care se stabilesc relaţii dinamice.

        În ceea ce priveşte domeniul social, noţiunea de sistem reprezintă o repartiţie a funcţiilor şi a sarcinilor, o anumită formă de organizare, în aşa fel încât oamenii să ia în final deciziile cele mai eficiente pentru realizarea obiectivelor propuse.

În general apreciind, sistemul este un ansamblu de elemente interconectate, aflate în interacţiune activă sau potenţială şi care poate fi identificat în orice domeniu fizic, social sau conceptual.

         Din analiza celor prezentate până acum, rezultă că  s i s t e m u l  este  un ansamblu de elemente în interacţiune, care constituie un întreg organizat, cu proprietăţi specifice şi funcţii proprii, deosebite de ale elementelor ce îl compun, o formaţie distinctă şi relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător, care poate fi identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social etc.)

        Obiectele sistemului sunt la rândul lor, totalităţi structurale (subsisteme), în cadrul cărora legile sistemului nu sunt identice ce cele ale elementelor componente.Adiacentul (complementul) conceptului de sistem este acela de mediu, în care se include elemente din afara sistemului, care-l influenţează sau sunt influenţate de el.

        Sistemele sunt universal prezente în cosmos, în realitatea fizico-biologică şi în viaţa socială. Sistemele sociale sunt de regulă, organizaţii. Orice organizaţie este un sistem, fără ca orice sistem social să fie propriu-zis o organizaţie. 

        Organizaţia este un sistem deschis, adaptiv, ţinând seama de faptul că este o componentă a unor sisteme mai mari cu care are legături armonizate prin procesul de conducere. În acelaşi timp, organizaţia are şi un grad propriu de autonomie, o funcţionare de sine stătătoare: Organizaţia poate fi înţeleasă numai privind-o ca sistem deschis ale cărui procese interne se află în interrelaţie cu mediul. Sistemul închis este o construcţie ipotetică care nu există şi nu poate exista în realitate. Organizaţia ca un sistem complet închis probabil nu va exista niciodată, deoarece componentele sale sunt totdeauna influenţate de forţe din afara sistemului. Aceasta înseamnă că organizaţia trebuie analizată contextual şi, în acest sens, putem vorbi de “grade de permeabilitate” la influenţele din mediu, dar nu de un sistem închis.

      Organizaţia este un sistem social de activitate ce reuneşte oameni (resurse umane) şi resurse materiale prin intermediul cărora realizează scopul pentru care a fost creată: produse, lucrări, servicii, corespunzător comenzii sociale. Oricare  ar fi organizaţia, ea s-a construit conştient şi deliberat de către oameni pentru a produce ceva de care societatea are nevoie. Obiectivul (scopul) este temeiul ce a stat la baza apariţiei organizaţiei şi în acelaşi timp este motivarea menţinerii ei în continuare. Chiar dacă, în timp, scopul s-a schimbat şi cel prezent nu  mai coincide cu cel pentru care a fost creată, organizaţia se menţine totuşi dacă are un scop, dacă satisface o nevoie.

        Organizaţia este un sistem dinamic, în sensul că evoluţia şi viabilitatea sa sunt determinate de modificările care produc în cadrul sistemului, în relaţiile acestuia cu mediul. Ea este, de asemenea, un sistem complex probabilistic şi relativ stabil, deoarece reprezintă o reuniune de componente articulare prin numeroase legături, supusă unor factori perturbatori, dar capabilă să-şi menţină funcţionarea în cadrul unor limite care-I definesc maniera de comportare. Totodată organizaţia este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil deoarece are capacitatea să facă faţă diferitelor influenţe din interior şi din exterior, cu ajutorul conducerii, prin acte decizionale. Ca sistem autoreglabil, organizaţia acţionează în concordanţă cu un ansamblu de norme şi valori şi se autoreglează în funcţie de mai multe elemente. Printre acestea se numără: elementele umane aflate în interacţiune reciprocă; acţiunea transformatoare; faptul că organizaţia dispune de libertatea de alegere a mijloacelor şi căilor de acţiune ca şi de modalitatea de formulare a scopurilor viitoare, adică are flexibilitate; activitatea variabilă a oamenilor care este strâns legată de motivaţie şi convingere, de satisfacţie şi stări morale, de comportamentul complex, de sistemele de comunicare şi informare, de modelele adoptate în procesul de decizie şi de performanţele acestora. Autoorganizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a reface echilibrul comportamentelor sale în raport cu perturbaţiile ivite, iar autoinstruirea reflectă capacitatea pe care o are de a folosi experienţele anterioare pentru optimizarea propriei activităţi.

        Organizaţia este un sistem ierarhizat în care funcţionează o diviziune a muncii precisă, iar indivizii au status-uri şi roluri clar diferite. Una din caracteristicile de bază ale organizaţiilor este existenţa unei structuri ierarhice a conducerii, respectiv a unui colectiv sau a unor “echipe” care funcţionează având în frunte conducători de diverse ranguri.

       Dar, pentru a avea o imagine mai completă a organizaţiei este necesar să subliniem că ea trebuie privită, atât ca sistem, cât şi ca “suprasistem”. Ca sistem, este inclusă în societatea globală, iar ca suprasistem înglobează alte sisteme. În acelaşi timp, organizaţia cuprinde mai multe subsisteme, fiecare având o funcţie specifică. O clasificare operaţională a sistemelor (subsistemelor) participante la “viaţa” internă a organizaţiei o furnizează D. Katz şi R. Kahn, care indică cinci tipuri generice esenţiale:

a. Subsistemul de producţie (production subsystem, în limba engleză) care este cel mai important, deoarece în cadrul lui se desfăşoară transformările pe baza prelucrării “intrărilor” în sistem.

b. Subsistemul de susţinere (supportive subsystem) procură “intrările” din mediu (oameni, materiale, energii), plasează “ieşirile” şi realizează legăturile instituţionale ale organizaţiei cu mediul exterior.

c. Subsistemul de menţinere (maintenance subsystem) care echipează interiorul organizaţiei cu ceea ce este necesar realizării în cele mai bune condiţii a activităţii. Sunt cuprinse aici mecanisme de recrutare şi instruire a forţei de muncă, de solicitare şi motivare conform normelor organizaţiei, de aplicare a sancţiunilor pozitive şi negative pentru atingerea scopurilor organizaţiei.

d. Subsistemul adaptiv (adaptive subsystem), care elaborează măsuri de corecţie, de adaptare a sistemului în urma receptării influenţelor din mediul înconjurător. 

e. Subsistemul de conducere (managerial subsystem), care cuprinde activităţile organizate în vederea controlării, coordonării şi dirijării numeroaselor subsisteme ale structurii organizaţiei. Acest subsistem dispune de mecanisme de reglementare şi este investit cu autoritate structurală pe mai multe nivele. El este cel care produce deciziile necesare coordonării şi dirijării tuturor celorlalte subsisteme.

a.  Organizaţiile, ca sisteme sociale complexe, sunt constituite din elemente ce trebuie să acţioneze în mod concentrat pentru a obţine eficienţa organizaţională. Aceasta presupune ca organizaţiile să fie analizate atât din perspectiva capacităţilor de a integra variabilele organizaţionale cu factorii umani, cât şi din aceea de a reacţiona în mod adecvat la influenţa mediului extern.

b. Analiza sistemică a organizaţiilor, ca expresie a aplicării la nivelul socialului a teoriei generale a sistemelor, oferă o nouă perspectivă asupra relaţiilor interumane, precum şi asupra relaţiilor dintre om şi mediu. Teoria organizaţiilor nu este, după cum spunea L. von Bertalanffy “un manual pentru dictatorii de toate felurile, eficace pentru a domina fiinţele umane, aplicând ştiinţific legile de fier, ci dimpotrivă, ea este un avertisment: Leviathanul organizaţiei nu poate înghite individul fără a pecetlui pieirea sa inevitabilă”.

     Organizaţiile constituie o realitate atotcuprinzătoare. Trăim dintotdeauna în organizaţii. Omenirea există de la începuturile sale în interiorul unor forme de organizare. Se poate spune, fără exagerare, că desprinderea lentă a oamenilor din animalitate este determinată de organizarea legăturilor dintre primele fiinţe gânditoare, capabile să realizeze prin propria lor alte “obiecte” decât cele existente în natură. Pe de altă parte, fiecare om fiinţează de la începutul vieţii sale, într-o multitudine de organizaţii coexistente sau succesive (familia, şcoala, sistemul profesional ş.a.m.d.).

      Necesitatea organizării activităţii umane şi a construirii organizaţiilor izvorăşte din imperativul cooperării umane. Individului, ca entitate izolată, îi sunt accesibile activităţi şi scopuri extrem de restrânse. Capacitatea sa de acţiune, forţa sa de a răspunde presiunilor mediului exterior sunt limitate. În perioada interbelică, Chaster Barnard, încercând să sugereze temeiurile apariţiei organizaţiilor, imagina o situaţie în care un om intenţionează să mute o stâncă mult prea mare pentru el. Limitele individului în cauză sunt clar exprimate prin enunţuri precum: a)”stânca este prea mare pentru om”; b) “omul este prea mic pentru stâncă. Atât în raport cu solicitările mediului exterior cât şi în ceea ce priveşte propriile sale capacităţi, omul, ca individ, izolat, este limitat, depăşirea limitelor fiind cu putinţă prin acţiunea socială de cooperare. 

        

a) existenţa unor indivizi care consimt să coopereze pentru realizarea unui scop care este al fiecăruia în parte şi al tuturor împreună;

b) capacitatea indivizilor de a comunica între ei, de a conlucra efectiv pentru realizarea scopului comun.

       Nevoia de cooperare, ca factor esenţial în geneza organizaţiilor are rădăcini adânci, ce merg spre trăsăturile de esenţă ale omului, prin care acesta de deosebeşte radical de celelalte vieţuitoare:

a) Omul este o “fiinţă gânditoare”, o fiinţă înzestrată cu capacităţi de cunoaştere. Ca homo sapiens, fiinţa umană a declanşat o neîncetată expansiune a cunoaşterii asupra realităţii înconjurătoare şi asupra ei înşişi. Frontierele cunoaşterii, extrem de mobile, se lărgesc în permanenţă, iar potenţa de cunoaştere a omenirii în ansamblu este, în principiu, în permanenta creştere. Omul însă, ca individ izolat, are capacităţi restrânse, limitate de cunoaştere, fapt de impune:

- acumularea unor cunoştinţe deja existente, rezultat al investigaţiilor întreprinse de generaţiile anterioare, care, prin însumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, în situaţii particulare, fondul de cunoştinţe existente într-un domeniu al acţiunii umane, într-un domeniu profesional); de altfel, ar fi imposibilă şi fără sens reluarea, de la început a cunoaşterii de către fiecare generaţie umană;

- specializarea în cunoaştere este atât inevitabilă, cât şi utilă prin rezultatele ei, în acest mod fiind cu putinţă aprofundarea rapidă a cunoaşterii prin acţiunea indivizilor care alcătuiesc aceeaşi generaţie, noile achiziţii fiind comunicate, atunci şi atât cât este nevoie, între membrii diverselor comunităţi profesionale.

        În ambele ipostaze ale omului ca fiinţă cunoscătoare, pe verticala generaţiilor sau pe orizontala aceleiaşi generaţii, este vizibilă necesitatea cooperării în cunoaştere.

b) Cunoaşterea nu a fost niciodată şi nu poate fi la modul absolut, un scop în sine. Omul cunoaşte pentru a transforma. Omul produce schimbări în natură, în mediul înconjurător pentru a-şi înlesni condiţiile de viaţă. Homo sapiens se îngemănează cu homo faber. Ca fiinţă transformatoare, ca individ care realizează şi mânuieşte unelte, care produce “obiecte” noi, omul este supus aceloraşi limite ale acţiunii izolate şi are deschisă aceeaşi cale de depăşire a limitelor sale:

- organizarea acţiunii umane implică şi face cu putinţă diviziunea muncii, fapt ce presupune realizarea scopului comun mai multor oameni cu eforturi mult mai mici decât dacă fiecare dintre ei ar acţiona de unul singur;

- simultan, fiecare individ în parte îşi poate dezvolta şi afirma mai repede şi mai clar propria forţă de acţiune, concentrarea pe un obiectiv particular, obţinut prin diviziunea obiectivului general, favorizând manifestarea unei game largi de acţiuni umane; omul se dovedeşte mai lesne folositor, inclusiv în proprii săi ochi, prin realizarea într-un timp relativ scurt a unui obiectiv dat decât dacă ar încerca să realizeze simultan toate obiectivele, desfăşurând toate acţiunile presupuse de acestea; altfel spus, prin organizare sporeşte eficienţa acţiunii şi se micşorează timpul de realizare a acesteia. În societăţile moderne, eficienţa şi timpul devin valori tot mai semnificative, dobândirea lor fiind unul din fructele cele mai de preţ ale existenţei organizaţiilor.

        Este limpede că, şi sub acest unghi, cooperarea este necesară, în acest caz, în calitate de cooperare în acţiune.

c) În cea mai generală expresie a sa omul este o fiinţă socială. Omul, ca entitate, ca individ, trăieşte şi nu poate trăi decât împreună cu semenii săi. Omul este o categorie de relaţie. El nu există decât ca termen într-o relaţie prin care este permanent legat de alţi oameni. Societatea, ca trăsătură socială, este formată din multitudinea relaţiilor interumane. Din această stare de fapt, decurg consecinţe extrem de importante:

- Omul se valorizează prin semenii săi; “măsura” valorii individului (general-umană, morală, profesională) este dată de către societate, de către semeni; chiar propria imagine a omului despre sine însuţi este dată, în principal şi de regulă, de imaginea pe care omul o primeşte de la “ceilalţi” şi prin “ceilalţi”, deci omul se afirmă şi se construieşte ca om împreună cu semenii, într-o organizaţie, într-o colectivitate umană;

- Nu în ultimul rând, nevoile umane esenţiale (altele decât cele ce privesc cunoaşterea şi acţiunea) sunt satisfăcute în şi prin formele organizate ale vieţii sociale; nevoia de afecţiune, de căldură şi satisfacţie sufletească, de comunicare şi înţelegere reciprocă primeşte răspuns prin existenţa activă a omului în alcătuiri bine închegate împreună cu semenii săi; inclusiv satisfacţia în muncă, mulţumirea lucrului bine făcut, sentimentul datoriei împlinite au sens şi sunt cu putinţă doar în interiorul unor forme de organizare umană. Altfel spus, cooperarea în cunoaştere şi cooperarea în acţiune (ele însele puternic interferente) se împletesc strâns cu cooperarea socio-morală şi afectivă.

        În concluzie, se poate afirma că temeiul apariţiei şi existenţei organizaţiilor constă atât în caracteristica acestora de a realiza scopurile individuale (ale indivizilor care alcătuiesc organizaţia) mai rapid, complet şi mai eficient decât prin acţiune izolată, cât şi în capacitatea lor de a răspunde unor necesităţi umane fundamentale.

        O primă privire asupra organizaţiilor s-a realizat, în cele de până acum, din perspectiva teoriei generale a sistemelor. Organizaţiile au fost caracterizate drept sisteme sociale dinamice, deschise, capabile de autoreglare şi autoinstruire. Totodată, au fost puse în evidenţă subsistemele funcţionale ale organizaţiei (de producţie, de susţinere, de menţinere, de adaptare şi de conducere).

      Pe această bază, definirea organizaţiilor se impune a fi realizată prin reliefarea specialităţii umane a acestora. În esenţă, o r g a n i z a ţ i a  este un sistem social în care şi prin care oamenii interacţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri comune.

        Altfel spus, organizaţia implică o formă distinctă de corelare între oameni şi scopuri, cât şi între oameni şi structuri (în calitatea acestora din urmă, de parte esenţială, definitorie a sistemelor).

     Scopul organizaţional reprezintă însăşi raţiunea construirii şi existenţei organizaţiilor. Simpla existenţă a scopului, extrem de necesară, nu este şi suficientă. Afirmarea scopului, enunţarea sa, construcţia unui scop, chiar realizabil, constituie doar un prim moment. Este importantă procedura de realizare, de împlinire a scopului, în condiţiile în care – repetăm – simpla adunare a unui grup de oameni sub “acoperişul” unui scop comun nu garantează, în sine, atingerea scopului propus. Pentru aceasta, trebuie observat că orice scop organizaţional este un scop general. Transformarea scopului general în rezultate practice finale presupune:

a) garanţia existenţei unor părţi comune semnificative între scopurile individuale, între interesele şi aspiraţiile indivizilor care alcătuiesc organizaţia; acest imperativ este aplicabil atât momentului de început al unei organizaţii (atunci când se constituie o organizaţie nouă), cât şi momentelor ulterioare din viaţa organizaţiei.