Pentru a releva incidenta globala a proiectului asupra economiei nationale, acesta este supus unei evaluari (analize) economice. astfel, se pune in evidenta eficienta si utilitatea proiectului pentru societate in ansamblu, se cuantifica contributia sa la realizarea obiectivelor economico-sociale. Criteriul sintetic de apreciere este rentabilitatea nationala a proiectului.

        Evaluarea economica isi propune sa ajute la pregatirea si selectionarea proiectelor care aduc cea mai mare contributie la dezvoltarea economica. Pentru aceasta proiectul in cauza este analizat in stransa interdependenta cu diversele intreprinderi de la care isi procura consumurile intermediare sau carora le furnizeaza produse pentru prelucrare in continuare. In acest context se urmareste relevarea si masurarea ansamblului de repercursiuni ale proiectului in economie si pe plan social.

      Intr-o prima etapa, se face masurarea costurilor si avantajelor aferente proiectului din punct de vedere al colectivitatii.Pentru aceasta in calcule se substituie preturile pietei cu preturi teoretice sau de referinta. Apoi, in a doua etapa, se masoara costurile si avantajele proiectului pe ansamblul economiei nationale folosind preturile pietei.

        Preturile de referinta confera proiectului o dimensiune mai vasta, pentru ca ele reflecta: modele sau strategii de dezvoltare implicite sau explicite, rata somajului, nivelul de dezvoltare a industriei, agriculturii, etc., situatia balantei de plati a tarii, etc. De retinut ca utilizarea preturilor de referinta ne permite sa cuantificam pe cat posibil fenomene care altfel nu pot fi apreciate dacat calitativ (cum ar fi orientarea proiectului spre utilizarea mainii de lucru, desi el este mai putin productiv decat altele).

         La analiza economica nu se iau in considerare conditiile de finantare decat pentru proiectele care beneficiaza de imprumuturi obtinute din strainatate. In acest caz dobanda platita constituie un cost la nivel de economie nationala.

        Preturile de referinta sunt stabilite de organisme abilitate ale statului, tinandu-se seama de situatia resursei in economie sau pe piata mondiala, de importanta proiectului pentru solutionarea unor probleme ale economiei, etc. Practic, preturile de referinta sunt stabilite pe baza preturilor reale ale pietei, carora li se aplica anumiti coeficienti de corectare. In unele imprejurari, se considera drept preturi de referinta preturile pietei externe, mai ales pentru importuri si exporturi.

          Evaluarea financiara se face pentru a vedea daca investitia este suficient de rentabila la nivelul intreprinderii, daca se obtin venituri care sa asigure recuperarea cheltuielilor si un profit.

        Mai intai se face analiza financiara sumara, cu ocazia identificarii proiectului si a studiului de fezabilitate, pentru a facilita alegerea tehnologiei de fabricatie si a utilajelor. Studiul financiar elaborat face o aproximare a eficientei proiectului, evaluand in ansamblu elementele tehnice susceptibile a influenta rentabilitatea.

          Apoi se face analiza financiara detaliata cu ocazia elaborarii in forma definitiva a proiectului, dupa ce a fost terminata pregatirea sa pe baza studiului de fezabilitate. Ea are scopul de a releva rentabilitatea capitalurilor investite. De data aceasta se calculeaza beneficiul contabil tinand seama de mijloacele financiare antrenate in realizarea si exploatarea obiectivului de investitie, de caracteristicile financiare ale proiectului. Astfel, pentru sumele luate cu imprumut de la banca, decurge obligatia restituirii lor si a platii dobanzii, aceasta din urma diminuand profitul net al intreprinderii proiectate. De asemenea, trebuie scazut din veniturile aferente proiectulii diversele plati cum sunt:  impozitele pe venit, taxele vamale, etc. Pe de alta parte, este necesara includerea in venituri a subventiilor primite de la stat. In cele din urma, se determina beneficiul net si rentabilitatea financiara a proiectului.

          Evaluarea rentabilitatii definitive a proiectului se face cu ajutorul criteriilor contabile sau al folosirii tehnice actualizarii in calculul randamentului.

           Criteriile contabile, mai des utilizate, sunt:

a) marja bruta/investitii: beneficii dupa impozit/investitii;

b) capacitatea maxima de autofinantare/investitii.

        Printre elementele ce delimiteaza cele doua tipuri de evaluare a proiectului (financiara si economica) un rol esential il are costul de oportunitate al capitalului. Acesta reprezinta partea substantiala a marimii ratei de actualizare, restul fiind constituit de prima de risc a investitorului.

        Denumirea de cost al capitalului vrea sa releve legatura sa cu sursele de constituire a capitalului pentru investitii, la nivelul intreprinderii, sau cu alocarea venitului pe destinatii (investitii si consum), la nivelul economiei nationale.

        Investitia si finantarea ei constituie doua aspecte de nedespartit ale politicii financiare adoptate de o intreprindere. Elementul fundamental care leaga decizia de investitie de cea de finantare este costul capitalului.

           In practica investitiilor, costul capitalului indeplineste urmatoarele roluri:

• rata de rentabilitate financiara asteptata (scontata);

• rata minima a rentabilitatii capitalului alocat pentru investitii;

• pragul minim al rentabilitatii, in functie de care se hotaraste acceptarea sau nu a proiectului de investitii.

      Intreprinderea poate folosi mai multe surse de finantare a investitiei: surse proprii (autofinantare) adica o parte din profit si intreaga suma a amortizarii, imprumuturile bancare pe termen lung sau mediu, plasarea de noi actiuni pentru sporirea capitalului.

           Fiecare din sursele de finantare a capitalului are un cost, pe care trebuie sa-l estimam pentru a vedea daca investitia este convenabila in raport cu nivelul acesteia, daca asigura un spor de venit fata de costul respectiv. Astfel, daca utilizam creditul bancar pentru finantare, rata rentabilitatii investitiei nu trebuie sa fie mai mica decat rata dobanzii aferenta imprumutului, pentru a ramane o parte  din beneficii si intreprinderii care face investitia.

          Evaluarea economica a proiectului prin metoda efectelor consta in aprecierea raportului dintre costuri si avantaje, din punct de vedere al societatii in ansamblul ei, cu luarea in considerare a consecintelor proiectului pentru diferitele categorii sau grupuri socio-economice. O astfel de analiza ne permite sa apreciem impactul proiectului asupra intereselor diferitelor categorii sociale, sa sesizam “transferurile” de valori, in interiorul tarii si spre strainatate, datorate proiectului.

         Aplicarea unui proiect poate aduce valoare adaugata care sa ramana in tara integral sau partial, in cazul cand o parte merge in exterior.

          Pentru nevoile de evaluare a proiectului, va trebui sa calculam in mod succesiv:

• valoarea adaugata directa, aferenta proiectului, care se calculeaza pe baza datelor din contul de exploatare previzional

• valoarea adaugata indirecta, generata de productia din tara de bunuri si servicii utilizate de proiect, asa-zisele consumuri intermediare (efecte in amonte) sau prin transformarea ulterioara a bunurilor produse de proiect daca ele nu sunt destinate in intregime consumului final (efecte in aval);

• valoarea adaugata care se va pierde datorita suprimarii de catre proiect a unor activitati economice;

• elementele valorii adaugate transferate in strainatate fara contrapartida, adica fara sa fie platite in bunuri si servicii importante.

          Calculele se fac la nivelul unui an normal de exploatare, apoi se face insumarea pentru intreaga durata de viata a proiectului, tinand seama ca in anii de inceput apar anumite probleme ca, de exemplu, productia mai redusa.

        Estimarea costului social a proiectului presupune considerarea prelevarilor din resursele economiei nationale, a utilizarii efective de bunuri si servicii la nivelul societatii in ansamblul sau, determinate de aplicarea proiectului.

            In acest context, pe langa costul financiar al proiectului, estimat in devizul investitiei, costul social al acesteia va tine seama, in principal, de doua categorii de cheltuieli:

a) cheltuieli implicate de realizarea proiectului, dar care nu constituie o utilizare efectiva de bunuri si servicii pentru economia nationala;

• impozite care revin statului;

• economii ale intreprinderilor si gospodariilor individuale, care raman in tara;

• cheltuieli “invariabile”, ce au loc cu totul independent de realizarea proiectului (consumul final al populatiei autohtone)

b) cheltuieli suplimentare (definite prin insusi continutul lor, cost social)

• investitii complementare pentru infrastructuri economice si sociale, finantate de la bugetul de stat;

• investitii privind cresterea capacitatii de productie a altor intreprinderi, care asigura proiectului produse pentru consumurile intermediare locale;

• diminuarea altor activitati pe perioada de realizare a proiectului (datorita angajarii pe santier a muncitorilor din acele activitati).

         Costul social apare ca fiind suma algebrica a tuturor efectelor pozitive si negative ale perioadei de executie, soldul negativ constituind prelevare din resursele economiei nationale.

       Avand puse la punct datele proiectului referitor la valoarea adaugata si costul social, se poate trece la calculul randamentului sau economic (valoarea neta actualizata, rata de rentabilitate inerna, etc.).

        In analiza proiectului, pe langa nivelele indicatorilor sintetici, trebuie aratata repartitia valorii adaugate pe gategorii sociale (gruparile din contabilitatea nationala), pentru a vedea daca este corespunzatoare intereselor acestora.

        Studierea proiectelor de investitii permite selectionarea acelora pe care intreprinderea isi propune sa le realizeze tinand cont de obiectivele si posibilitatile sale. Toate resursele si cheltuielile pentru perioada viitoare sunt grupate in planul de investitii si finantare care serveste drept cadru deciziilor de politica financiara. 

         Pentru asigurarea satisfacerii nevoilor conducerea financiara a intreprinderii va inscrie in acest plan mai intai resursele proprii (capacitatea de autofinantare si cedarea activelor) care, de obicei, nu sunt suficiente, fiind necesara atunci finantarea externa.

        Se poate decide in aceasta situatie o majorare de capital si / sau apelarea la indatorare intr-o proportie care va determina viitoarea structura financiara a intreprinderii.