< Căi de realizare a restructurării tehnologice >
În economia contemporană, problema modernizării firmelor constituie o problemă majoră. Fără tehnologii de mare importanţă o firmă riscă să nu reziste în faţa acelor unităţi economice concurente care s-au preocupat continuu de inovarea producţiei şi a producţiei şi a proceselor de producţie.
Introducerea progresului tehnic reprezintă pentru agenţii economici o necesitate, singura lor şansă de realizare a unei activităţi rentabile, deci de supravieţuire în afaceri. În prezent pe plan mondial peste 65% din cifra de afaceri a unităţilor economice este realizată pe baza unor produse existente în fabricaţie de mai puţin de 10 ani şi 35% pe baza produselor cu o vehime sub 5 ani. În unele industrii aceste procente se apropie de 90%1).
Este necesară o planificare a introducerii progresului tehnic pentru ca acesta presupune: stabilirea priorităţilor, identificarea domeniilor în care trebuie să se realizeze stimularea progresului tehnic, domenii compatibile cu posibilităţilor de susţinere a eforturilor mari pe care le presupune realizarea cercetării, dezvoltarea şi asimilarea tehnologiilor noi. Progresul tehnic este un mecanism în lupta cu sărăcia resurselor naturale.
Gradul înalt de dezvoltare atins de economiile naţionale şi deeconomia mondială, permite ca fiecare problemă tehnologică să-şi găsească „n” soluţii de rezolvare, în care diferă ponderea diferitelor elemente, cum ar fi: tipurile de utilaje, preţurile de achiziţie, cheltuielile de întreţinere şi reparaţie a utilajelor, etc.
1) Inventică şi economie, nr.9/ septembrie 2001
a) Restructurarea tehnologică prin cercetare proprie
Progresul tehnico-ştiinţific, creativitatea în general, e principalul factor de modificare a calităţii procesului de producţie, a desfăşurării acestuia, cu implicaţii multiple şi profunde asupra rezultatelor activităţii economice.
Noile tehnologii, ca rezultat direct al cercetării ţtiinţifice şi progresului tehnic, include atât perfecţionările tehnice ale mijloacelor de producţie, apariţia de noi produse, cât şi ridicarea calităţii bunurilor economice rezultate, modificările în structura producţiei, perfecţionarea organizării producţiei, implementarea unor metode şi zehnici moderne de management, îmbunătăţirea utilizării factorilor de producţie şi, în general, orice alte mijloace de creştere a productivităţii şi eficienţei activităţii economice.
În cadrul întreprinderii, în departamentul de cercetare-dezvoltare are loc procesul de inovare a produsului sau a procesului. Etapele ciclului inovativ1) sunt următoarele:
1. Punerea problemei.
2. Definirea datelor.
3. Analiză, cauze, efecte.
4. Enunţarea problemei.
5. Generarea ideii creative.
6. Filtrarea ideii (folosind criterii de evaluare precum: tehnice şi tehnologice, financiare, economice, comerciale)
7. Plan de implementare.
8. Inovare
În dezvoltarea ciclului inovativ se folosesc metode precum: Brainstorming, Sinectica, Analiza morfologică, Cutia de idei, etc.
Inovarea poate avea următoarele forme:
Crearea unui produs nou.
Introducerea unei noi metode de fabricaţie.
Apelarea la o nouă metodă primă.
Introducerea pe o piaţă nouă.
O nouă formă de organizare a firmei.
Crearea unei noi imagini.
Inovarea tehnologică2) poate fi:
1. Inovarea de produs are loc datorită:
- Schimbării de concepţie;
- Realizării produselor utilizând alte materiale sau componente, cu următoarele efecte: ieftinirea produselor, creşterea performanţelor produsului, obţinerea unor noi funcţii al produsului, un design nou, etc.
2. Inovarea de proces vizează principalele aspecte ale întreprinderii, căreia îi îmbunătăţeşte astfel performanţele, înregistrarea unor costuri mai reduse sau cu aceleaşi costuri se obţin performanţe mai ridicate.
Inovarea de produs presupune, întotdeauna, şi o modificare a proceului de producţie, deci inovare de proces.
b) Restructurarea tehnologică prin transfer de tehnologie
În procesul de retructurare tehnologică, atât la nivel micro cât şi macroeconomic, un rol important îl poate juca transferul de tehnologie şi celelalte forme de colaborare şi cooperare economică internaţională.
1) Inventică şi economie, nr.5-6/ mai-iunie 1999
2) Niculescu Nicolae, Buda Steluţa:”Progres tehnic. Management modern. Eficienţa economică”, Editura Economică, Bucureşti, 2000
În ceea ce priveşte România, restructurarea tehnologică reprezintă un element esenţial al depăşirii actualei situaţii de criză. În acest sens, atragerea capitalului străin, sub toate formele sale, dar mai ales sub forma transferului internaţional de tehnologie, trebuie să devină o prioritate naţională. De altfel, Legea nr. 35/1991, privind regimul investiţiilor străine în România, se asigură garanţii şi facilităţi investitorilor străini, precum şi folosirea integrală şi nelimitată a rezultatelor.
Modernizarea şi retehnologizarea realizate prin transfer internaţional de tehnologie1), poate avea următoarele forme:
Exportul de bunuri şi servicii;
Înfiinţarea şi dezvoltarea în aceste ţări a unor filiale ale firmelor „mamă”, de unde rezultă: costuri de transport (a materiilor prime sau a produselor finite) mai mici, facilităţi de producţie, costuri de aprovizionare mai mici, etc.
Vânzarea licenţei prin contract de licenţă:
Crearea de „joint venture” – o afacere patronată în comun de firma care oferă tehnologia şi de cea din ţara gazdă, care primeşte tehnologia;
Emigraţia inginerilor şi a specialiştilor.
Modalităţile de transfer de tehnologie2) sunt:
- Transfer vertical-informaţia este transferată între compartimentul de cercetare-dezvoltare şi producţie;
- Transfer orizontal-tehnologia utilizată într-un anumit spaţiu, organizaţie, este transferată în alt spaţiu, organizaţie.În Legea 35/19913) se precizează că aportul investitorilor străini poate fi:
- Capital în valută liber convertibilă;
- Maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, etc.
- Servicii de consulting-engeneering, alte servicii, brevete, licenţe, mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu, drepturi de autor, etc.
În vederea atragerii de investitori străini în România, acestora li se acordă unele garanţii şi facilităţi precum scutirea de la plata impozitului pe profit, scutirea totaşă sau parţială de la plata altor impozite şi taxe, naţionalizarea, expropierea sau alte măsuri similare, se fac numai în caz de interes public şi doar cu plata unor despăgubiri corespunzătoare valorii investiţiei.Contractul de transfer de tehnologie, trebuie să asigure posibilitatea cooperării în continuare între părţi, prin intermediul unor contracte de service sau de consultanţă, îndeosebi în primele luni de funcţionare a obiectivului.
Principalele activităţi pe care şe presupun relaţiile de continuitate, se referă la:
Întreţinerea maşinilor, utilajelor, echipamentelor şi instalaţiilor;
Asigurarea asistenţei de urgenţă, în situaţia căderii sau defectării unor linii de producţie;
Asistenţă în distribuţia şi comercializarea produselor;
Modernizări ale producţiei în scopul îmbunătăţirii performnaţelor, echipamentelor sau metodelor de fabricaţie.
Nu puţine sunt situaţiile când acordurile sau contractele de transfer de tehnologie (în special transferul internaţional) au ca rezultat final crearea unopr societăţi mixte de producţie şi comercializare.
1) Niculescu Nicolae, Buda Steluţa:”Progres tehnic. Management modern. Eficienţa economică”, Editura Economică, Bucureşti, 2000
2) Williams Frederick, Gibson David: idem
3) Legea nr. 35/1991, privind regimul investiţiilor străine în România
Eficienţa economică a procesului de modernizare şi retehnologizare
În condiţiile economiei de piaţă, eficienţa economică a activităţii întreprinderii industriale constituie o condiţie obligatorie a viabilităţii acestora. În apriga luptă cu concrenţii agentul economic trebuie să urmărească continuu respectarea criteriilor de raţionalitate şi eficienţă economică, concretizate în: creşterea productivităţii muncii, calitate sporită a producţiei, costuri de producţie şi cheltuieli materiale mici, etc.
Creşterea eficienţei economice a activităţii industriale determniă sporirea valorii adăugate, ceea ce duce la devansarea cheltuielilor efectuate cu factorii de producţie consumaţi sau atraşi, de veniturile încasate din vânzarea mărfurilor, deci un flux de lichidităţi pozitive, care permit obţinerea de profit, bază a viabilităţii întreprinderii.
În urma modernizării şi retehnologizării rezultă o economie suplimentară, care se poate determina pornindu-se de la diferenţa dintre economicitatea noului utilaj şi economicitatea vechiului utilaj care este înlocuit.
Retehnologizarea curpinde reutilările, asimilările şi achiziţionările de noi utilaje şi în principiu nu se pune problema comparaţiei cu alte utilaje similare noi, ci doar cu cele deja existente.
În cazul modernizărilor, problema este puţin diferită, în sensul că se acţionează în vederea dezvoltării parametrilor tehnico-funcţionali ai vechilor utilaje şi capacităţi de producţie, acestea căpătând noi insuşiri tehnico-economice superioare celor existente anterior, fiind apropiate de însuşirile unoi utilaje noi.
Pentru ca modernizarea să aibă eficienţă mărită1) este raţional să fir modernizate acele maşini unelte şi utilaje la care gradul de uzură fizică şi morală nu este înaintat, adică la cele în funcţiune de cel mult 10 ani. Modernizarea utilajelor care depăşesc 10 ani de exploatare se face cu cheltuieli băneşti şi de timp mult mai mari, lucrările de modernizare necesitând mari modificări constructive.
Într-un cuvânt, eficienţa economică a modernizărilor minime trebuie să asigure o înnoire a utilajelor sub aspect constructiv-funcţional şi lărgirea activităţii de producţie. Această eficacitate se exprimă valoric prin compararea cu eficacitatea introducerii unor utilaje noi, moderne, ceea ce conduce în ultimă instanţă la o decizie de modernizare, la stabilirea graduluid e oportunitate a acestuia.
Această comparare se reduce la următoarea observaţia: valoarea rămasă a utilajului respectiv plus cheltuielile cu modernizarea să nu depăşească valoarea de achiziţie a unui nou utilaj de acelaşi tip. Există însă şi un factor care, de regulă, conduce la decizia de modernizare. Acesta este legat de durata de execuţie a modernizării, care de obicei este mai mică decât perioada aferentă procurării noului utilaj (mai ales dacă se importă), demontarea celui vechi de pe postament şi montarea celui achiziţionat.
Există pericolul ca prin costul modernizării să se ridice valoarea utilajului peste valoarea noului utilaj similar, sau ca prin modernizare să nu se poată atinge parametri superiori de funcţionare şi exploatare a noului ce s-ar putea achiziţiona.
În cazul achiziţionării de noi utilaje, îmbunătăţirile performanţelor tehnico-economice sunt şi mai pregnante.
Dacă notăm cu:
Modernizare – cheltuieli de modernizare
A – cheltuielile cu procurarea (asimilarea) de noi utilaje;
em – cuantumul economiilor obţinute pe unitate de produs modernizat;
ea – cuantumul economiilor obţinute pe unitate de produs nou;
Relaţiile existente între elementelemenţionete se concretizează în următoarele inegalităţi:
A>M şi ea> em
Cheltuielile şi cuantumul de economii fiind diferit în cazul retehnologizării, în raport cu modernizările, acestea pot fi comparabile, punându-le în relaţie cu cantitatea de utilaje modernizate şi respectiv, nou achiziţionate, în decursul vieţii lor.
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: CREŞTEREA EFICIENŢEI ECONOMICE ÎN URMA MODERNIZĂRII ŞI RETEHNOLOGIZĂRII
1.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ
1.2. NECESITATEA MODERNIZĂRII ŞI RETEHNOLOGIZĂRII
a) Conceptul de modernizare şi retehnologizare
b) Revoluţia industrială – suportul modernizării şi retehnologizării
c) Calitatea – factor de creştere a eficienţei economice pe seama restructurării tehnologice.
d) Corelaţiile între restructurarea tehnologică şi celelalte căi de restructurare ale unei întreprinderi industriale.
e) Restructurarea tehnologică – modalitate de creştere a avantajului concurenţial.
1.3. FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE MODERNIZARE ŞI RETEHNOLOGIZARE
1.4. CĂI DE REALIZARE A RESTRUCTURĂRII TEHNOLOGICE
a) Cercetare proprie.
b) Transfer de tehnologie
1.5. EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN URMA PROCESULUI DE MODERNIZARE ŞI RETEHNOLOGIZARE
CAPITOLUL 2: PREZENTAREA ÎNTREPRINDERII
2.1. CARACTERISTICILE TIPOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII
2.2. SITUAŢIA ECONOMICO-FINANCIARĂ
2.3. SISTEMUL DE MANAGEMENT.
a) Sistemul metodelor şi tehnicilor de management.
b) Sistemul decizional.
c) Sistemul informaţional.
d) Sistemul organizatoric.
2.4. CREŞTEREA EFICIENŢEI PRIN MODERNIZARE ŞI RETEHNOLOGIZARE.
CAPITOLUL 3: DIAGNOSTICAREA VIABILITĂŢII ECONOMICE ŞI SOCIALE
3.1. IDENTIFICAREA ŞI INTERPRETAREA SIMPTOMELOR SEMNIFICATIVE.
3.1.1. Analiza viabilităţii economice
a) Analiza potenţialului material
b) Analiza potenţialului financiar.
c) Analiza potenţialului uman.
3.1.2. Analiza viabilităţii manageriale
a) Analiza subsistemului managerial
b) Analiza subsistemului decizional
c) Analiza subsistemului informaţional
3.2. PUNCTE FORTE ECONOMICE ŞI MANAGERIALE
3.3. PUNCTE SLABE ECONOMICE ŞI MANAGERIALE
CAPITOLUL 4: RECOMANDĂRI STRATEGICO-TATICE PRIVIND ÎMBUNĂTĂŢIREA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII „SC ELECTROAPARATAJ SA”
4.1. ÎN MANAGEMENTUL GENERAL
4.1.1. Structurarea întreprinderii pe centre de gestiune.
4.2. ÎN MANAGEMENTUL COMERCIAL
4.2.1. Pătrunderea pe noi segmente de piaţă din Uniunea Europeană.
4.2.2. Introducerea sistemului de gestiune a stocurilor JIT (just in time)
4.3. ÎN MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI
4.3.1. Asimilarea de noi tehnologii
4.3.2. Diversificarea producţiei
4.3.3. Realizarea de alianţe strategice.
4.4. ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE
4.4.1. Angajarea de personal nou pe bază de teste profesionale, aptitudinile şi comportamentale.
4.4.2. Diversificarea formelor de motivare a personalului.
