În limbajul  cotidian, termenul de investiţie are accepţiune destul de largă şi imprecisă. Poate să aibă semnificaţia oricărei cheltuieli pentru cumpărarea unor bunuri durabile precum: televizor, frigider, casă, maşină sau semnificaţia unor cheltuieli de capital acumulat (prin economisire, în depozite la casele de economii şi bănci), pentru achiziţionarea de active financiare: bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit etc.

Oamenii de afaceri conferă conceptului de investiţii două dimensiuni: pe de o parte consideră că, orice cheltuială de capital ale cărei efecte se vor materializa pe o perioadă de timp mai mare de un an, constituie o investiţie iar pe de altă parte, consideră doar cheltuielile de capital materializate în obiective fizice (construcţii, utilaje, maşini etc.) ca fiind o investiţie. Prima dimensiune este investiţia în sens larg, incluzând totalitatea activelor fixe sau a imobilizărilor realizate de o întreprindere, în timp ce a doua dimensiune se referă la investiţia în sens restrâns, incluzând activele fixe, materiale sau imobilizările corporale: terenuri, construcţii, instalaţii, utilaje etc.

Economiştii delimitează riguros investiţiile financiare şi investiţiile materiale sau reale.

Termenul de investiţii capătă în practică două conotaţii: cea a actului de a investii-sensul atribuit deciziilor de cheltuire a fondurilor de către un investitor individual sau instituţional – şi cea a obiectului însăşi al actului investiţional care poate fi un bun material durabil sau un bun imaterial, precum: procedee de fabricaţie, formula unui mijloc tehnic nou etc.

În aceste condiţii o tipologie globală a investiţiilor este următoarea:

- investiţii imobiliare, privesc cumpărarea sau realizarea de bunuri: imobile de locuit, terenuri, imobile administrative şi publice etc.

- investiţii financiare, constau în cumpărarea de valori mobiliare şi de participaţii la alte societăţi. Nivelul acestora se poate identifica în activul bilanţului unei întreprinderi, însumând plasamentele şi titlurile de participaţie.

- investiţii industriale şi/sau comerciale care vizează realizarea de active fixe corporale şi necorporale, indispensabile la activităţile de fabricaţie sau comercializare de bunuri şi servicii.

        De fapt, oricare ar fi obiectul actului de investiţii, derularea lui are la bază un proces decizional. Ori, decizia de a investi pleacă de la un program tehnic şi financiar pe care cea mai mare parte a specialiştilor îl denumesc proiect de investiţii.

    Proiectul de investiţii constituie un program complet şi autonom de acţiune, implicând cumpărarea şi exploatarea imobilizării corporale şi necorporale.

     Procesele investiţionale se constituie ca cel mai important stimul al oricărei activităţi economice.Investiţiile joacă rolul de impuls în orice afacere economică, de element generator, care face ca aceasta să se iniţieze, să se dezvolte în condiţiile impuse de mediul concurenţial al economiei de piaţă.

        Realizarea unui proiect de investiţii are ca efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de piaţă, creşterea veniturilor sistemului de producţie. Concomitent, însă, va fi influenţată direct, sau prin efectul de antrenare, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Dar creşterea numărului de angajaţi şi/sau a câştigurilor salariale conduc în ultimă instanţă, la sporirea cererii de bunuri şi servicii. Pe de altă parte, va avea loc o creştere a economiilor populaţiei şi sistemelor de producţie, deci o creştere a disponibilităţilor financiare ale acestora care vor opta pentru structuri mai mari şi mai performante, în acord cu opţiunile investiţiei.

        Realizarea de programe sau proiecte de investiţii conduce, în principal la creşterea acumulării de capital fix. Deci investiţiile constituie instrumentul principal de realizare a modernizării economice, prin cererea de noi structuri, noi performanţe, în acord cu opţiunile strategice de perspectivă ale societăţii, în general.

       În plan social, investiţiile joacă un rol de regulator în ocuparea forţei de muncă şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Implementarea unor proiecte sau programe de investiţii antrenează modificări pe piaţa investiţiei (cei ce exploatează noile capacităţi de producţie). Rolul investiţiilor în circuitul economic şi social este sugestiv schematizat în figura de mai jos:

„La prima vedere, investiţia ne apare în mod concret ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial: construcţii industriale şi civile, achiziţia, montajul şi instalarea unor echipamente industriale, cumpărarea unor maşini, utilaje etc.

La o analiză mai profundă investiţia este alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative cu caracter profitabil care să majoreze valoarea capitalurilor iniţial acordate.” 

„Investiţia într-o altă formulare reprezintă totalitatea resurselor ( materiale, umane, financiare, informaţii ) alocate pentru dezvoltarea-modernizarea forţei productive a societăţii, a întregii vieţi sociale, astfel încât să se creeze condiţiile necesare obţinerii unor efecte utile în viitor.” 

      În sens larg, prin investiţie se înţelege „plasarea unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar etc., cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă necesară desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora.” 

        P. Masse , prin investiţie desemnează „toate actele de transformare a mijloacelor financiare în bunuri concrete şi rezultatele acestor acţiuni”

„În această concepţie noţiunea de investiţie se delimitează prin următoarele elemente:

- subiect, adică persoana ( fizică sau juridică ) care investeşte

- obiect, respectiv construcţia, echipamentele, utilajele pentru care se iniţiază investiţia

- cost, adică efortul financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv

- efecte concretizate în rezultate, valori materiale, economice şi financiare care urmează a fi obţinute în viitor, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.

      Investiţia este o cheltuială prezentă, realizată în vederea obţinerii unor efecte viitoare în condiţii de risc şi incertitudine.” 

H. Peumans  dă conceptului de investiţii două sensuri. În sens larg, include în investiţie cheltuielile de mijloace financiare pentru achiziţionarea de bunuri, concrete, durabile, echipamente de producţie inclusiv cheltuielile pentru materii prime, materiale etc. deci cheltuieli de producţie. În sens restrâns, din definiţia de mai sus elimină cheltuielile curente de producţie.

  În modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod, Domer se pune semnul egalităţii între investiţii şi economii, luând în considerare faptul real, anume că investiţiile au ca resursă principală de realizare economiile. Se ignoră totuşi semnificaţia lor diferită, investiţiile o cheltuială; economiile, o resursă, un efect al procesului economic pe seama căruia cheltuiala poate fi efectuată.

I. Românu subliniază că a investi înseamnă a încorpora într-un obiect sau acţiune eforturi umane şi mijloace materiale cu scopul de a obţine un anumit rezultat.

Necesităţile de ordin metodologic şi practic, cu privire la construirea fondurilor, genera şi alocarea resurselor aferente investiţiilor, cât şi cu privire la organizarea şi înfăptuirea activităţii de investiţii ( procesului investiţional ) impune conturarea mai precisă a conceptului de investiţii. În acest context, în sens restrâns investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi mijloace fixe uzate, se perfecţionează sau se modernizează mijloacele fixe existente, ori se fac plasamente financiare cu scop profitabil.

Proiectul de investiţie: constituie un program complet şi autonom de acţiune, implicând cumpărarea şi exploatarea de imobilizări corporale şi necorporale.

Se pare că acest concept este mai operativ decât cel de investiţii şi din această perspectivă distingem următoarele tipuri de proiecte investiţionale:

a) Proiecte de inovare, vizând lansarea de noi activităţi de producţie şi/sau comercializare în scopul creşterii cifrei de afaceri a întreprinderii.

b) Proiecte de expansiune, se referă la creşterea dimensiunii capacităţii de producţie, fără a modifica natura produselor existente.

c) Proiecte de raţionalizare sau de sporire a productivităţii, care nu are ca scop creşterea cifrei de afaceri, ci reducerea costurilor de producţie şi/sau de comercializare comportând atât idei de modernizare cât şi idei de înlocuire sau reînnoire a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor existente.

d) Proiecte strategice care se divid, de regulă, în două categorii:

- proiecte „economice inevitabile” se referă la investiţiile de protecţie sau asigurare a surselor de aprovizionare cu materii prime şi materiale (prin integrarea pe verticala), pe de o parte şi la asigurarea pieţelor de desfacere a produselor şi serviciilor (prin integrare pe  orizontală), pe de altă parte. De asemenea, aceste proiecte „economice inevitabile” includ investiţiile de perspectivă, care trebuie să contribuie la pregătirea surselor de supravieţuire în afaceri pe viitor (punerea la punct de produse sau procedee de fabricaţie noi).

- proiecte „socialmente inevitabile” care relevă esenţial consideraţii de interes general, precum: prestigiu, ambianţă de muncă, bunăstare publică etc.

Managementul trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale în scopul realizării obiectivului de maximizare a valorii  de piaţă a firmei:

- condiţia utilizării resurselor existente într-o modalitate optimală;

- condiţia oportunităţii creşterii sau descreşterii stocului de capital;

Cea de a doua condiţie implică o decizie complexă, denumită de unii autori proces investiţional, de către alţii programare a investiţiilor. În literatura de specialitate anglo-saxonă termenul unanim acceptat este cel de bugetare a capitalului.

Bugetarea capitalului constă dintr-un proces de propunere? a cheltuielilor a căror efecte se estimează pe o perioadă mai mare de un an. Acest proces este din punct de vedere teoretic o aplicare a principiului teoriei microeconomice potrivit căreia, o firmă trebuie sa cheltuiască până la punctul în care venitul marginal egalizează costul marginal.

În cazul investiţiilor, decizia are în vedere rata de randament a capitalului investit şi costul marginal al capitalului.

Practic, problema este complicată de: profilul multiprodus al majorităţii întreprinderilor moderne, existenţa mai multor pieţe pe care operează firma, existenţa mai multor pieţe de capitaluri şi a mai multor rate ale dobânzilor.

De aceea, decizia de investiţii constituie, în special o problemă de opţiune între alternative (proiecte concurente, surse de finanţare multiple şi altele).

Câteva considerente vor clarifica importanţa fundamentala deciziei de investiţii în managementul întreprinderii.

În primul rând, investiţia constituie pe termen lung suportul creşterii şi chiar al supravieţuirii firmei. Chiar şi simpla menţinere a ritmului de activitate actual al unei întreprinderi, necesită investiţii de înlocuire a echipamentelor uzate fizic şi moral cu echipamente noi şi performante.

În al doilea rând, investiţiile consumă o parte substanţială a resurselor materiale, financiare şi umane a întreprinderii.

În al treilea rând, decizia de investiţii implică pentru o durată de timp medie sau lungă şi frecvent, de o manieră ireversibilă, resursele întreprinderii.

Teoria financiară din ultimele două decenii a elaborat un model coerent pentru dezinvestiţii. Incluzând nu doar lichidităţile de active fixe care au îndeplinit durata de viaţă fizică, ci şi scoaterile din funcţiune înainte de termen pe baze economic justificate. Dealtminteri, cum se va constata ulterior, pe parcursul capitolului, toate obiectivele au o durată de viaţă optimă, după care profitul generat nu mai creşte, ci dimpotrivă se diminuează. S-ar putea deci, în circumstanţe date să fie mai rentabilă întreruperea funcţionării unui obiectiv, vânzarea sa în ansamblu sau pe componente dezmembrate, decât menţinerea în continuare în funcţiune. Cu alte cuvinte ireversibilitatea constituie o chestiune relativă, iar proiecţia efectelor economice ale capitalului investit trebuie să aibă în vedere ca permanentă alternativă, întreruperea funcţionării obiectivului. Unele investiţii oferă totuşi, de la bun început, o mai mare flexibilitate procesului de recuperare a cheltuielilor de capital.

Putem aminti aici: investiţiile în utilaje independente (maşini, mijloace de transport, şi utilaje ce nu necesită montaj) şi investiţiile financiare. Din ultima categorie pot fi evidenţiate plasamentele care sunt direct legate de gestiunea trezoreriei firmei.

În al patrulea rând, decizia de investiţii este influenţată de consideraţia mediului financiar privind întreprinderea. Dezvoltarea firmelor nu este un proces autonom, deoarece în marea majoritate a cazurilor intervin variabile exogene precum: accesul pe piaţa capitalului, posibilitatea de angajare a creditului bancar, posibilitatea de creştere a capitalului propriu prin emisiunea de acţiuni,evoluţia generală a mediului economic, politica managerială, politica financiară etc.