Situaţia din perioada comunistă
„Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. (Iez. 18,23). Iată mesajul pe care în zadar, timp de aproape jumătate de veac, Biserica Ortodoxă Română l-a transmis regimului dintr-un stat socialist, totalitar şi insensibil la Hotărârea Sfântului Sinod nr. necesităţile spirituale şi morale ale poporului. Orice problemă care privea viaţa religioasă era evitată în mod flagrant în abordările mass-media comunistă, Biserica fiind marginalizată sistematic şi tenace. Dar acest aspect s-a vădit spre apusul erei comuniste, căci începutul a fost brutal şi feroce, amintind de perioada persecuţiilor creştine, când mii de clerici şi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi, sfârşindu-se în colonii de muncă, în lagăre şi la canal, jertfa lor generând imense valori spirituale ale poporului român. Alţii au luat drumul pribegiei, al sihăstriei şi înstrăinării, însă cu toţii au făcut parte de generaţia de martiri ai comunismului.
În chip miraculos, Biserica a supravieţuit ;…..cu siguranţă, mai ales datorită rugăciunilor ridicate de către ei la Dumnezeu.
Ce ar fi însemnat oare întunecata „epocă de aur” comunistă fără prezenţa Bisericii ? „Un teolog anglican mărturisea că şi-a pus adesea întrebarea cum a rezistat Ortodoxia veacuri în şir, fără universităţi sau academii, nealterată şi având o spiritualitate atât de vie. După ani de cântări, acelaşi teolog constată că viaţa cultică a Ortodoxiei a fost aceea care a reuşit performanţa să ofere un plus permanent ridicat spiritualităţii răsăritene.” Şi pentru perioada comunistă afirmaţia este perfect valabilă. Câţi oameni, după zile întregi de îngurcitare a propagandei atee comuniste, nu s-au retras în umbra unei icoane sub epitrahilul unui duhovnic şi şi-au regăsit echilibrul sufletesc, încărcându-şi bateriile pentru a rezista în continuare minciunii impuse şi imposturii.
Trebuie să amintim că un rol deosebit în dobândirea sentimentului religios, în perioada comunistă, l-a avut familia, stâlpul de bază al unei societăţi. Cele mai multe lucrări despre credinţă şi biserică au fost preluate din familie sau impuse ca o normă socială. De exemplu, pentru cei mai mulţi tineri apartenenţa la o anumită religie apare ca o nevoie de confort psihic şi de comunicare, de integrare socială sau apropierea de divinitate. Dar, şi preoţii au avut un rol deosebit, căci ei prin Biserică au putut să-i înveţe pe oameni adevărul, binele şi frumosul care trebuie să fie într-o societate în armonie deplină. Căci, scopul venirii lui Mesia în lume a fost acela de a realiza mântuirea, deci de a reaşeza pe om şi întregul univers în plinătatea dragostei lui Dumnezeu. Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, la plinirea vremii a împlinit această operă unicat prin întrupare, jertfă, înviere şi înălţare la cer, oferind astfel posibilitatea edificării unui cer mare şi a unui pământ mare.
Pe lângă această lucrare fundamentală pe care nu o putea realiza decât El, Mântuitorul Hristos a oferit lumii întregi legea iubirii, extinzând sfera acesteia la toţi semenii (inclusiv vrăjmaşii), ca fii ai Aceluiaşi Părinte .
După strălucitul exemplu al Învăţătorului lor, Sfinţii Apostoli, fără să neglijeze lucrarea sacramentului sau misiunea didactică încredinţată lor, s-au aplecat şi asupra suferinţelor semenilor. Totuşi, dacă perioada persecuţiilor a însemnat pentru întreaga Biserică martiraj şi efort pentru menţinerea şi mărturisirea credinţei, Edictul de la Mediolan (313) a constituit şi momentul de reluare a activităţilor caritabile ale Bisericii, de astă dată într-o formă mai instituţionalizată şi mai complexă.
Biserica nu este aşadar un organism închis. Ea este dispusă să colaboreze cu toate compartimentele societăţii pentru promovarea binelui. În acest sens, după descătuşarea comunistă, mai marii Bisericii Ortodoxe române s-au străduit şi au reuşit să-şi extindă misiunea dată de Iisus Mântuitorul, dincolo de ziduri ce până nu demult păreau de nepătruns şi nemângâiate de către Duhul Sfânt.
Astăzi în celulele deţinuţilor, în cazărmile militare şi la căpătâiul bolnavilor preoţii înalţă rugăciuni către Dumnezeu şi dau îndrumare duhovnicească celor aflaţi în nevoinţă.
C A P I T O L U L I
Începuturile de asistenţă religioasă după 1989
Prin strădania unor slujitori destoinici ai Patriarhiei Române, începând cu anul 1995 s-au semnat protocoalele de acordare a asistenţei religioase în unităţile militare ale armatei, poliţiei, jandarmeriei şi penitenciarelor, în cele de pază şi protecţie, precum şi în unităţile spitaliceşti. Protocoalele încheiate îşi au temeiul în textul Constituţiei – art. 25(5) şi în tradiţia poporului român.
a. Protocolul încheiat de către Patriarhia Română cu Ministerul Apărării Naţionale – 11.10.1995
Până la adoptarea „Legii clerului militar şi a asistenţei religioase în armată”, între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română se încheie următorul Protocol, care prevede : „În Armata României se reia activitatea de asistenţă religioasă, cu caracter permanent, care are menirea să răspundă cerinţelor religioase, morale şi spirituale ale militarilor şi să contribuie la educaţia religioasă, patriotică, civică şi etică a acesteia”.
Aliniamentul al doilea stipulează: „Activitatea de asistenţă religioasă se organizează de către Patriarhia Română şi Ministerul Apărării Naţionale şi se va desfăşura în timpul stabilit prin programul orar al unităţilor, ţinând seama de specificul şi cerinţele generale ale sistemului militar şi de particularităţile armei sau unităţii militare. Clerul se va constitui şi va acţiona în acest scop, va funcţiona la nivelul Departamentului pentru Politică de Apărare şi Relaţii Internaţionale şi a unităţilor prevăzute la anexele nr. 1 şi 2 ale prezentului Protocol.
Patriarhia Română prin eparhiile sale va asigura personalul clerical necesar, în funcţie de cerinţele armatei şi la solicitarea Ministerului Apărării Naţionale.
Cu aceste cuvinte personalul care va face parte din clerul militar va trebui instruit special în vederea apărării laturii spirituale a statului, dar şi în vederea apărării naţionale.
„Participarea militarilor la serviciile religioase şi la programul de asistenţă religioasă se va desfăşura în deplină libertate, în funcţie de apartenenţa confesională a acestora, fiind exclusă orice activitate cu caracter prozelitist. Comandanţii unităţilor militare vor sprijini militarii de alte confesiuni decât cea ortodoxă, la cererea acestora, pentru a beneficia de asistenţă religioasă, din partea Bisericii sau a clerului cărora aparţin, în condiţiile stabilite la punctul doi al prezentului Protocol”. 3/ Trebuie să amintim că, confesiunile care au fost acceptate la noi în ţară în sec. al XX-lea au fost:
a) cultul baptist prin „Statutul la organizare şi funcţionare a cultului creştin baptist din R.P.R.” 4/ în anul 1950;
b) cultul adventist de ziua a şaptea prin „Statutul de organizare şi funcţionare a cultului AZS” (Decretul 1203/1950 al Mişcării Adunării Naţionale). 5/
c) cultul creştin după Evanghelie prin „Statutul cultului creştin după Evanghelie” (Decretul lege nr. 1203 din 11.11.1950).
d) cultul penticostal prin „Decretul nr. 1203 din 11.11.1950 ca Biserica lui Dumnezeu Apostolică”. 7/ etc.
La baza acestora stă ecumenismul religios sau împăcarea, toleranţa, dialogul între slujitorii şi reprezentanţii acestor confesiuni precum şi între credincioşii diferitelor biserici, care constituie o încercare a timpurilor noastre. Ecumenismului i se cere autenticitate în Hristos şi Biserica sa, renunţare la secularizare, la idei filozofic – păgâne, reînnoirea vieţii prin morala Evangheliei.
În continuare Protocolul prevede : „Preotul se subordonează din punct de vedere administrativ comandantului structurii în care este încadrat şi se conformează regulilor şi îndatoririlor prevăzute de legile ţării şi regulamentelor pentru personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale.
Din punct de vedere spiritual . canonic, este supus Episcopului locului, cu respectarea rânduielilor bisericeşti”.
„Preotul este îndrumătorul religios şi spiritual în unitatea şi garnizoana în care-şi desfăşoară activitatea pe baza unui program integrat în planul de activităţi al unităţii aprobat de comandant şi are de regulă următoarele îndatoriri:
cultivă în sufletele militarilor credinţa strămoşească, sentimentul datoriei faţă de ţară şi popor, dragostea şi respectul faţă de memoria şi jertfele înaintaşilor, dezvoltă sentimentul demnităţii şi onoarei militare, sentimentul patriotic şi al răspunderii faţă de îndeplinirea misiunilor încredinţate;
desfăşoară activitate de educaţie moral – religioasă, etică şi civică a militarilor, cadrelor militare şi personalului civil, în incinta unităţilor militare;
colaborează cu alţi factori educaţionali pentru organizarea serviciilor religioase în cadrul unor evenimente importante din istoria şi spiritualitatea poporului român: sărbători naţionale, religioase, aniversări, comemorări şi evocări, Ziua Eroilor, Ziua Armatei Române, zilele categoriilor de forţe ale armatei, armelor, unităţilor, depunerea jurământului militar, încorporarea şi trecerea în rezervă, etc.;
oficiază serviciile religioase, administrează Sfintele Taine, asigură mărturisirea şi împărtăşirea personalului militar şi civil şi desfăşoară activităţi de protecţie individuală în unităţi, pe terenul de instrucţie şi în aplicaţie, în timp de pace şi de companie;
acordă asistenţă religioasă în spitalele militare şi la închisoarea militară, acolo unde nu există;
îşi face cunoscută opinia sa când socoteşte necesar sau când i se solicită, în cazul pedepsirii disciplinare a militarilor;
previne şi combate prin mijloace pastorale specifice faptelor antisociale, cele îndreptate împotriva ordinii constituţionale ori a capacităţii de luptă;
se îngrijeşte împreună cu comandantul de starea morală, psihică şi disciplinară a militarilor;
acordă atenţie deosebită problemelor de educaţie privind familia”.9/
Preotul trebuie să fie un bun misionar, iar activitatea sa în aceste instituţii ale statului trebuie să fie foarte bună, fiind în acelaşi timp un bun exemplu pentru enoriaşii (militarii) săi.
Fiind blând, calm, bun, iubitor, dăruind din aceste calităţi ale sale enoriaşilor (militarilor) săi, atunci şi aceştia vor fi buni, iubitori de Dumnezeu, dar şi de patrie. Preotul trebuie să le insufle militarilor iubirea de Dumnezeu, dar şi cea de neam şi patrie.
Spune un mare părinte al zilelor noastre:
„E frumoasă patria! Preoţii noştri, de-a lungul istoriei, au făcut de toate pentru popor, au luptat, au îmbărbătat. Preoţii sunt cei care ştiu tainele oamenilor. V-aţi gândit vreodată la lucrul acesta? Preoţii sunt cei care ştiu toate tainele oamenilor, pentru că le aud la spovedanie. Preotul este confident cu autoritate de Sus al tuturor credincioşilor. Confidentul e însă şi sfătuitor.” 10/ Dar, să nu uităm totuşi că, preotul are un mare dar de la Dumnezeu pe care-l primeşte prin Sfânta Taină a Preoţiei. El sfinţeşte: viaţa, natura, roadele, evenimentele vieţii oamenilor, sfinţeşte istoria, sfinţeşte trecerea dincolo; iar hainele preotului este tocmai un semn al solidarităţii misiunii şi rostului lui.
„În desfăşurarea activităţii sale, preotul are statut de consultant al comandantului unităţii în problemele religioase duhovniceşti, civice şi patriotice şi morale”. 11/
Preotul pentru a fi ales să-şi ducă misiunea în rândul militarilor trebuie să aibă în primul rând studii teologice, o activitate pastorală în Biserică şi societate, o stare de sănătate bună şi după toate acestea are dreptul să devină un preot militar, însă el trebuie să aibă recomandarea Patriarhiei Române şi de către Episcopia locului, unde este solicitat de Ministerul Apărării Naţionale, potrivit criteriilor bisericeşti. Selecţia se va efectua de o comise mixtă, formată din reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale şi Patriarhia Română, pe baza unor examene şi teste susţinute de candidaţi.
Candidaţii care promovează examenul de selecţionare vor fi încadraţi şi vor participa la un curs special în Academia de Înalte Studii Militare, cu durata de 60 zile, conform unor programe întocmite de Inspectoratul Statului Major General, în colaborare cu Patriarhia Română. 12/
Încadrarea şi instalarea în funcţie a preotului se face la recomandarea Patriarhiei Române, iar „preoţii încadraţi în structurile militare nu pot avea parohie” (alin. 10).
