În cadrul Europei sud-estice şi centrale, culturile epocii bronzului din România formează, în asamblul lor, o unitate. Aceasta se manifestă cu tărie atât în domeniul culturii materiale, cât şi în acela al culturii spirituale şi pe plan etnic . Pe baza unei dezvoltări a fondului local şi a fructificării acestuia cu elemente aduse din afară, în speţă egeo-mediteraneene, au luat naştere şi s-au dezvoltat de-a lungul epocii bronzului, în aceste părţi ale Europei, culturi diferite care împreună cu cele din Europa centrală şi occidentală, dovedesc că în această etapă a orînduirii comunei primitive, Europa începe să câştige din decalajul în care se găsea faţă de Orient. Influenţa culturii miceniene se dovedeşte a fi fost unul dintre factorii externi care au exercitat o activă înrâurire asupra dezvoltării locale, întocmai de altfel ca şi în bazinul central şi occidental al Mediteranei.

            În perioada timpurie a bronzului se formează pe teritoriul Munteniei şi în sud-estul Transilvaniei, cu răspândiri apoi şi dincolo de aria iniţială, complexul Glina , reprezentând prima sinteză a epocii bronzului din România,constituită pe fondul eneolitic Gumelniţa, influenţat de elemente de origine  răsăriteană, meridională şi nordică. În contact cu alte elemente din nord-est şi est a căpătat un aspect regional cunoscut sub numele de Schneckenberg, de unde şi denumirea de Glina-Schneckenberg  sau Glina III-Schneckenberg dată aceste culturi după al treilea strat din tell-ul de la Glina şi aşezarea de la Schneckenberg-Dealul Melcilor, de lângă Braşov . În evoluţia ei se deosebesc trei faze, pe baza celor constatate îndeosebi la Glina, dintre care una mai veche, Protoglina, purtând mai multe trăsături din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului şi alte două mai noi, corespunzătoare culturii Glina propriu-zisă .

            În aceeaşi vreme in Banat sunt atestate unele forme întârziate ale culturii Coţofeni ; eventual primele începuturi ale culturii Periam-Pecica , numită astfel după două staţiuni importante situate pe cursul inferior al Mureşului. Denumirea de Periam-Pecica este utilizată de specialiştii români, cei străini preferând-o pe cea de Mureş (Maros). Aria culturii, nu foarte extinsă, este astăzi destul de bine delimitată, axa sa fiind cursul inferior al Mureşului până la confluenţa acestuia cu Tisa, descoperirile propriu-zise nedepăşind cu mult spre vest cursul celei din urmă. Spre nord limita pare să fie constituită din cursul Erului, în vreme ce spre sud descoperirile Periam-Pecica depăşesc foarte putin valea Arankăi (Zlatiţa) .

           După prima etapă, de constituire a culturilor din bronzul timpuriu a urmat etapa a doua, de dezvoltare locală, continuă şi de mai lungă durată, în spaţii mai limitate , dar dotate cu o mare capacitate de expansiune , a culturilor din bronzul mijlociu . Acestea îşi cristalizează treptat caracterele lor propii, fiecare dintre ele delimitându-şi de asemenea treptat teritoriile, triburile respective aflându-se în continuă fricţiune şi în parte întrepătrunzându-se între ele. Caracteristic pentru toate aceste culturi din perioada a doua, cea mijlocie şi principală a epocii bronzului, este faptul că ele se dezvoltă fără întrerupere, deseori în aceleaşi aşezări, deşi foarte probabil nu totdeauna paşnic şi nestingherit, o vreme mai îndelungată şi până la un moment, în care anumite situaţii vor face să se întrerupă evoluţia de până atunci, aşezările să fie părăsite şi evenimentele să capete un curs care le va da caracterul unei faze de trecere la perioade de tranziţie către epoca de  fier .

             Cultura Tei este cultura reprezentativă din perioada bronzului mijlociu şi târziu din centrul şi sudul Munteniei , dezvoltată de-a lungul a cinci faze de evoluţie  (Cătelu Nou, Tei, Stejar, Fundeni si Fundenii Doamnei), dintre care ultimele două sunt contemporane cu cultura Noua, care pătrunde în arealul estic al culturii Tei într-o vreme corespunzătoare cu aceste faze . Numită astfel după lacul Tei din Bucureşti pe malul căreia a fost descoperită, cultura a luat naştere pe fondul Glina şi în parte pe acela pe al culturii Cernavodă, având atingeri cu fondul Folteşti şi foarte probabil la sud de Dunăre şi cu un factor sudic, în afară de cel cernăvodean .

             Cultura Verbicioara a pătruns în aproape toată Oltenia dinspre nord şi nord-vest , unde nu a absorbit se pare fondul local mai vechi Glina III ci la împins spre est, spre Olt . Numită astfel după aşezarea de la Verbicioara-Dolj această cultură a mai fost răspândită in vestul Munteniei, Banat, precum şi în regiunile vecine ale Iugoslaviei şi din nord-vestul Bulgariei. Ca şi cultura înrudită Vatina, numită aşa după o localitate din Banatul iugoslav, ea s-a desprins din grupul Periam-Mokrin, evoluând paralel cu aceasta în bronzul mijlociu si în continuare până în bronzul târziu, inclusiv, în aceeaşi vreme culturile Tei şi Gârla Mare .

             Cultura Monteoru, denumită astfel după aşezarea eponimă descoperită la Sărata Monteoru, ocupă un teritoriu întins în regiunile de dealuri din centrul României: sud-estul Transilvaniei, Moldova Centrală, Vrancea şi zona de nord a Munteniei până în judeţul Dâmboviţa, între ariile culturilor Wietenberg, Costişa si Tei. Cultura aparţine unei mari uniuni de triburi de cultivatori şi crescători de vite, având o organizare social-economică cu elemente doferenţiate, remarcându-se mai ales grupul luptătorilor. Situat in aria centrală de locuire a tracilor nordici carpato-dunăreni grupul Monteoru a contribuit, spre sfârşitul epocii bronzului la formarea unei noi sinteze etno-lingvistice şi culturale cunoscute sub numele de cultura Noua .

             Cultura Costişa. La est de Carpati, jumătate de nord a Moldovei a fost populată de cultura Costişa-Bilîi Potic (după aşezările de la Costişa-Neamţ si Bilîi Potic din Ucraina Subcarpatică), care în evoluţia ei a venit în contact şi cu unele elemente ale culturii Monteoru pătrunse din jumătatea de sud a Moldovei, precum şi cu altele ale culturii Komarov din zona de silvostepă a Nistrului . Cultura Costişa a jucat un rol important în geneza aspectului specific al sectorului nordic al culturii Noua. Prin acestea acţiunea noii culturii convergea cu aceea a culturii Monteoru dinspre sud, care avea să imprime complexului Noua un aspect particular în sudul şi centrul Moldovei .

             Culturile Gârla Mare si Cruceni.Din regiunea Dunării inferioare cultura Verbicioara a fost împinsă spre nord de cultura Gârla Mare (după descoperirile de morminte de la Gârla Mare-Mehedinţi, de pe stânga Dunării) dezvoltată pe fondul Vatina ca şi grupurile Dubovac-Zuto Brdo şi Belegis din nord-estul Iugoslaviei. La rândul ei această cultură, întâlnită şi în sudul Banatului, reprezintă un aspect local al marelui complex al câmpurilor de urne răspândit de la Dunărea mijlocie până la est de Jiu şi în unele părţi din nord-vestul Peninsulei Balcanice, în Serbia şi nord-vestul Bulgariei. O altă cultură din cadrul acestui complex, înrudită cu Vatina, a fost identificată prin cercetările din necropola de incineratie de la Cruceni (jud.Timiş), căreia îi poartă numele, cu analogii în grupul Belegis din Voievodina şi Banat. Din punct de vedere cronologic pe baza inventarului necropolelor de la Cârna (jud.Dolj), Cruceni si Bobda (jud. Timiş) s-au deosebit două faze.

Purtătorii culturii Gârla Mare, în legătură directă cu complexul Dubovac-Zuto Brdo şi cu cel al ceramicii incrustate din Pannonia, au pătruns în aria culturilor Verbicioara şi Tei din ultimele faze ale acestora, în condiţiile mişcărilor din cadrul preliminariilor continentale ale mari migratii egeene .

              Cultura Wietenberg, una din manifestările reprezentative ale epocii bronzului specifică spatiului intracarpatic  a fost numită astfel după aşezarea de pe Dealul Turcului, căruia i se mai zice şi Wietenberg, de pe malul Târnavei Mari, în apropiere de Sighişoara . Cercetările efectuate în ultimii ani au dovedit că o bună parte a spaţiului aflat la vest, nord şi nord-est de Munţii Apuseni aparţine efectiv ariei culturii Wietenberg. În această zonă se află şi aşezarea de la Derşida care a oferit posibilitatea de a se urmări, prin stratigrafia verticală, primele trei faze din evoluţia culturii. Investigaţiile din depresiunea Sălajului au extins si mai mult spre nord-est limita cunoscută a ariei de răsaândire a culturii Wietenberg. Cele aproximativ 500 de morminte ale culturii cunosc cea mai mare concentrare de-a lungul cursului mijlociu al Mureşului .

Purtătorii acestei culturi se găsesc în condiţii de mediu natural excepţional de favorabile prin bogăţii de minereuri, de cupru şi metale preţioase, precum şi pentru creşterea animalelor, una din ramurile economiei pe care ei au dezvoltat-o în chip deosebit. Tot lor cât şi purtătoriilor culturii Otomani, cu care se învecinau spre nord-vest, li se datoreşte şi cristalizarea şi prosperitatea metalurgiei tracice din centrul transilvănean .

                Cultura Otomani, numită aşa după un complex de aşezări de la Otomani , cultura apare ca fiind destul de întinsă, pornind de la poalele masivului Tatra, pe valea Hronului, în sud-estul Slovaciei, apoi în nord-estul Ungariei unde este cunoscută sub denumirile de Fuzesabony sau Gyulavarsand, precum şi în vestul şi nord-vestul României între Crişuri şi Someş, la vest de Carpaţii Occidentali, corespunzând astfel unei bune părţi a bazinului superior al Tisei . Cultura aceasta, dezvoltată în Crişana  printr-un proces genetic local, din fondul Baden, fondul orizontului cu ceramică decorată cu împunsături succesive, cultura tumulară din estul Slovaciei şi orizontul de mixtură ”răsăriteană” şi elementele Vucedol întârziate , a avut o evolutie de mai lungă durată, considerată din bronzul timpuriu până către sfârşitul epocii bronzului. Această evoluţie mai lungă a culturii Otomani s-a explicat prin rezistenţa opusă de purtătorii acestei culturi ca şi de aceia ai culturii Suciu de Sus, faţă de pătrunderea  spre est a purtătorilor mormintelor tumulare din centrul Europei.

                 A treia perioadă a epocii bronzului se caracterizează printr-o aproape totală schimbare a felului de viaţă din perioada precedentă. Într-adevăr, de la predominarea agriculturii se trece la predominarea păstoritului, iar de la aşezări relativ mari şi de lungă durată se trece la aşezări mici, de tipul cenuşarelor. Această schimbare a modului de viată este legată probabil şi de migraţia unor triburi răsăritene, aria de răspândire a acestei culturi depăşind de altfel spre răsărit graniţele României. Atât în Transilvania de est cât şi în Moldova, ca şi în estul Munteniei şi în Dobrogea.

Cap. I. Introducere       

Cap. II. Consideraţii de ordin general 

II.1.Culturile epocii bronzului  

II. 2. Viaţa in epoca bronzului

Cap.III. Răspandirea cultului solar

Cap.IV. Vestigii ale cultului solar în spaţiul românesc

IV.1. Obiecte cu rol magico-religios

IV.2. Locuri de cult

Cap.V. Simbolistica solară                                                                                                                                     

Cap.VI. Rit şi ritual funerar           

Cap.VII. Reminiscenţe ale cultului solar