In cadrul oricărui proces de luare a deciziilor de investiţie, aspectul fundamental îl reprezintă cunoaşterea unor informaţii corecte si actuale. Decizia de investiţie are, în consecinţa, la bază o analiză  investiţională care pleacă de la evaluarea factorilor calitativi ai unui portofoliu si continuă cu determinarea momentelor optime de vânzare si cumpărare a activelor financiare din care este constituit. Aceasta analiza a investiţiei de portofoliu este constituita dintr-o analiza fundamentala si o analiza tehnica.

        Aceasta analiza ia in considerare "sănătatea" financiara a societăţii, condiţiile  macroeconomice si politice ale mediului in care societatea operează, factorul  de dezvoltare globala a industriei in care se înscrie, precum si prognozele cu privire la performantele societăţii in viitor. 

       Analiza fundamentala a situaţiei economico-financiare a firmelor ale căror acţiuni sau, după caz, obligaţiuni se afla la dispoziţia investitorilor pe piaţa de capital, fie ca este vorba de cea primara, fie de cea secundara, se refera la studiul comparativ al unui set de indicatori. Aceşti indicatori se obţin pe baza analizei rezultatelor financiare conţinute in rapoartele financiare ale societăţii (Contul de Profit si Pierdere, Bilanţul Contabil) si ale preţului format pe baza confruntării cererii cu oferta. Pe o piaţa organizata, acesta din urma va reflecta in mod justificat performantele emitentului, pretul de piaţa nefiind altceva decât imaginea interesului investitorilor pentru activul financiar respectiv. Se obţine astfel o evaluare a echilibrului financiar al companiei analizate.

     In acelaşi timp, analiza fundamentala îşi propune sa determine un curs teoretic al acţiunilor, o valoare intrinseca si pornind de la aceasta, daca valorile mobiliare in discuţie sunt supra-, sub- sau corect evaluate. Pentru acest tip de analiza informaţiile si datele necesare se procura din bilanţurile companiei. Pornind de la aceste date se pot elabora prognoze asupra fluxurilor de venituri viitoare, dividendelor si ale preţului. Rezultatele obţinute sunt corelate cu efectele pe care mediul economic si politic naţional si internaţional le are asupra companiei, cu modul in care se comporta aceasta in diferite zone ale ciclului de afaceri.

• evaluarea stabilităţii veniturilor societăţii prin una din metodele statistice (deviaţie standard, coeficient de variaţie, index de instabilitate al veniturilor etc.);

• determinarea factorilor de risc care sunt implicaţi in operarea curenta (de afacere, de mediu, social, de industrie, economic, politic)

• analiza calitativa a produselor si a pieţei de desfacere;

• calitatea managementului.

     In cadrul analizei fundamentale se disting doua tipuri de abordări importante. In literatura si practica anglo-saxona acestea au fost numite "top-bottom approach" si bottom-up approach". Sintagma top-bottom are in vedere începerea analizei de la nivel macroeconomic, luând in calcul evoluţia economiei mondiale, previziunile asupra economiei naţionale respective, studiindu-se apoi situaţia si perspectivele industriei sau ramurii economice in care se încadrează compania supusa analizei, urmând ca in final observaţia sa se oprească asupra companiei. In mod contrar, abordarea de tip "bottom-up" porneşte de la nivel microeconomic, adică de la poziţia firmei urmând aceeaşi cale de mai sus, numai ca in sens contrar.

        Analiştii considera ca abordarea "top-bottom" este cea mai "naturala" si oferă rezultatele cele mai bune. Cu toate acestea s-a conturat si ideea, admisa in general, ca folosind aceste tip de analiza este posibil ca unele companii, profitabile si puternice, sa fie cu uşurinţa trecute cu vederea, si neincluse in plaja oportunităţilor de investiţie. In practica, in funcţie de domeniul de activitate al companiei analizate, se folosesc ambele metode. Aceasta rămâne, in ultima instanţa, la latitudinea si alegerea analistului, in funcţie de priceperea si modul sau de înţelegere al fenomenului sau companiei in cauza.

        Situaţiile financiare care prezintă o importanta deosebita pentru o companie sunt următoarele:

1. Bilanţul si anexa la bilanţ.

2. Contul de profit si pierdere

3. Situaţia patrimoniului

4. Rezultatele financiare

5. Raportul de gestiune

1. Bilanţul este un document de sinteza prin care se prezintă activul si pasivul întreprinderii la încheierea exerciţiului financiar. 

    După cum se ştie, structurile calitative prin care bilanţul realizează dubla reprezentare a patrimoniului , sunt activul si pasivul. Activul bilanţier pune in evidenta bunurile economice ca forme funcţionale de investire si folosire a capitalului, iar pasivul provenienţa sau sursele de finanţare a bunurilor delimitate patrimonial. Totodată in cadrul activului sunt reprezentate si pierderile, iar in pasiv, profitul. Interpretarea acestui fapt este următoarea: pe de-o parte, pierderile, ca elemente de activ exprima mărimea bunurilor consumate in desfăşurarea activităţii economice care nu au putut fi acoperite din veniturile proprii, iar pe de alta parte beneficiile ca elemente de pasiv, reprezintă sursa de finanţare proprie a activelor create ca excedent al veniturilor fata de cheltuieli.

       Ordinea de dispunere a posturilor in activul bilanţier este, de regula, cea inversa a lichidităţii activelor de la cele mai puţin lichide, cum ar fi imobilizările necorporale, către disponibilităţile băneşti. Pe de alta parte, ordinea de succesiune a poziţiilor de pasiv, aceasta este inversa exigibilităţii surselor de finanţare, pornind de la elementele capitalului propriu, continuând cu datoriile pe termen lung si cu cele curente.

        Ca o paranteza, in modelul de contabilitate american, dispunerea posturilor de activ si pasiv se face in mod invers fata de cea a sistemului continental.

      Este foarte important de apreciat daca o companie a avut performante economico-financiare bune de-a lungul unei perioade de timp. Aceasta se poate face prin intermediul ratelor financiare, calculate pe baza informaţiilor degajate din situaţiile financiare anuale.

     O rata in sine, insa, nu este folositoare , pentru a deveni relevanta, ea trebuie comparata cu ceva. In practica se utilizează următoarele baze de comparaţie:

1. un nivel prestabilit al ratei ce decurge din strategia financiara proprie firmei

2. nivelul ratei din trecut sau standardul istoric, urmând apoi ca prin compararea trendului sa se observe daca evoluţia in timp a fost favorabila sau nu.

3. nivelul ratei înregistrat de companiile concurente sau din acelaşi domeniu, ramura de activitate, industrie.

4. nivelul ratei înregistrat de companii care se încadrează in aceeaşi clasa de risc.

5. standardul care este general acceptat de experţi, bancheri sau analişti. 

        Utilizarea analizei financiare pe baza ratelor se loveşte de trei impedimente de care trebuie sa se tina seama in ultima instanţa. Primul se refera la faptul ca toate ratele au un caracter imperfect si imprecis si trebuie apreciate doar ca tendinţa. De exemplu, ar fi periculos ca lichiditatea sau levierul unei companii sa fie judecate doar pe baza informaţiilor oferite de bilanţ si anexele sale, care se refera, in definitiv, doar la situaţia dintr-o zi certa a anului. Concluziile ar putea fi eronate, mai ales daca acea companie se încadrează intr-o ramura industriala cu caracter ciclic.

        O a doua problema se refera la modul si termenii de comparaţie. Dificultăţi deosebite apar mai ales daca respectivele companii îşi desfăşoară activitatea in tari diferite, dat fiind ca practica si principiile contabile diferă de la o tara la alta.

In al treilea rând, ratele financiare sunt pe atât de valabile si de încredere, pe cat sunt si cifrele contabile pe care se bazează. Contabilitatea unei companii se realizează pe baza unui număr de principii si convenţii contabile, care tind doar către o "true and fair view", o imagine fidela a realităţii. In consecinţa, utilizatorii ratelor trebuie sa fie atenţi si conştienţi la ce sta in spatele cifrelor din rapoartele contabile.  

        Termenul se lichiditate se refera la  proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma in bani, acesta putând fi si un criteriu de grupare a posturilor in bilanţ.

       Lichiditatea se traduce, deci, prin capacitatea companiei de a face fata cheltuielilor si de a-si onora obligaţiile pe termen scurt, pe măsura ce acestea devin exigibile. 

        Managerii financiari ai companiilor urmăresc, in general, aceste rate cu atenţie pentru ca orice modificare notabila care poate apărea de la un raport anual la altul va determina analiştii externi sa tragă concluzii mai mult sau mai puţin  încurajatoare in legătura cu poziţia de lichiditate si capacitatea de plata a companiei. Daca aceste rate de lichiditate chiar îşi merită importanta practica care li se acorda in cadrul luării deciziilor de investiţie este, desigur, un aspect discutabil.         Dincolo de aceasta insa, managerii companiei trebuie sa se asigure ca nivelul acestor rate nu se îndepărtează prea mult de la linia standardelor acceptate. O companie nu este singura pe piaţa, ea coexista  in cadrul unei comunităţi financiare si in consecinţa trebuie sa-si modeleze politica financiara interna in concordanta cu standardele general acceptate. In evaluarea poziţiei de lichiditate a unei companii analiştii externi folosesc doi indicatori cheie, rata curenta si rata acida,  si puţine companii îşi  pot permite  sa ignore acest lucru

        Vom enumera in continuare o serie de indicatori care caracterizează poziţia de lichiditate a unei companii. Denumirea de "active curente" se refera la activele ce pot fi transformate in numerar de-a lungul unui ciclu de funcţionare al unei firme, altfel spus, toate valorile economice de consum si circulaţie a căror lichiditate este mai mica sau cel mult egala cu 1 an. Aici sunt cuprinse numerarul, sumele debitoare si stocurile. In aceeaşi ordine de idei, "pasivele curente" sunt datoriile a căror exigibilitate este mai mica sau egala cu 1 an, adică sumele creditoare(conturile de plăţi) si împrumuturile pe termen scurt.

     In mod tradiţional, ca regula empirica, o rata curenta de 2:1 este considerata a fi acceptabila, indicând că poziţia financiara a companiei pe termen scurt este sănătoasa. Dificultăţile financiare din anii '70 si '80, alături de îmbunătăţirea tehnicilor de "cash management" au condus la părerea, acceptata destul de larg, ca valoarea minima considerata a fi satisfăcătoare poate varia intre 1,2 si 1,8.

      Pe de alta parte, o rata curenta prea înaltă, deşi încurajatoare pentru creditorii companiei, poate fi un semnal negativ pentru acţionari, in sensul ca  prea multe resurse sunt concentrate in activele curente si in consecinţa eficienta utilizării lor este redusa. 

    Rata imediata sau Testul acid este mai relevanta si reprezintă o mai buna modalitate de estimare a lichidităţii, în raport cu rata curenta, mai ales pentru companiile care deţin stocuri ce nu pot fi transformate foarte rapid in numerar. In general, insa un raport de cel puţin  1:1 indica o lichiditate buna. Încă o dată, problemele financiare ale anilor '70 si '80  au determinat si in cazul acestei rate schimbări de optica: de la 0,9:1 la începutul anilor '70, la 0,8:1 la mijlocul anilor '80. In prezent rata rapida  poate fi considerata satisfăcătoare in intervalul 0,65 - 1:1. 

       Ratele de lichiditate prezentate mai sus au insa doua importante neajunsuri. In primul rând, orice evaluare completa a poziţiei de lichiditate a unei companii trebuie sa ia in consideraţie si plafoanele de creditare pe termen scurt la care are acces aceasta. Evident, acest lucru nu apare in rapoartele anuale ale companiei, dar posibilitatea companiei de a lua împrumuturi pe termen scurt si foarte scurt in contul unei linii de credit deschise de către o banca, arunca o alta perspectiva asupra poziţiei de lichiditate in care aceasta se afla la un moment dat. Este foarte dificil, insa, pentru analiştii din exteriorul companiei sa  intre in posesia unor asemenea informaţii.

       In al doilea rând, aceste rate au un caracter static, in sensul ca ele nu reflecta fluxurile sau potenţialele modificări rapide ce pot apărea in situaţia financiara a unei companii. Chiar daca poziţia de lichiditate a companiei nu este foarte buna in raport cu normele general acceptate, este insa relevant sa se ştie dacă situaţia poate fi remediata fără a se apela la măsuri drastice. Un factor important in aceasta situaţie, poate fi profitul, fluxul de venituri viitoare fiind in măsura sa îmbunătăţească poziţia de lichiditate a companiei.

      In orice caz, valoarea cea mai buna pentru aceste rate este legata in mod direct de ramura industriala in care se încadrează firma sau de strategia pe care si-o propune aceasta.