CAP.I. CONCEPTUL DE TREZORERIE
Cap.I.1. Definire, rol, importanţă, loc în structura activelor
TREZORERIA reprezintã activitatea în cadrul cãreia sunt cuprinse tranzacţiile şi evenimentele prin care se gestioneazã instrumentele financiare pe termen scurt (titlurile de plasament, respectiv investiţiile financiare pe termen scurt), valorile de încasat, disponibilitãţile bãneşti aflate în conturi la societãţile bancare, disponibilitãţile bãneşti aflate în caseria societãţilor comerciale, creditele bancare pe termen scurt, disponibilitãţile bãneşti separate sub forma de acreditive la societãţile bancare şi alte valori de trezorerie.
Prin trezorerie se înţelege ansamblul operaţiilor bãneşti şi financiare pe care le efectueazã un agent economic în scopul asigurãrii mijloacelor bãneşti necesare desfãşurãrii normale a activitãţii sale.
În sens larg, noţiunea de trezorerie cuprinde toate mijloacele de care o unitate dispune pentru a putea face faţã plãţilor, cum sunt: disponibilitãţile din caserie şi din bãnci, valorile mobiliare de plasament, efectele comerciale scontate, creditele pe termen scurt.
În sens restrâns, noţiunea de trezorerie cuprinde doar disponibilitãţile bãneşti ale unitaţii economice aflate în caseria unitãţii şi la bãnci, fie în lei, fie în valutã.
Ţinerea sub control a mijloacelor bãneşti şi de platã, a relaţiilor financiar-bancare şi de circulaţie a capitalului, este una din cele mai vechi şi mai viabile secţiuni ale contabilitãţii. În acest sector se întâlnesc finanţele — ca teorie şi practicã econo¬micã — cu conceptele clasice ale ştiinţei contabile.
„Realizarea, simbiozei corespunzãtoare, care sã permitã derularea fluxurilor şi a multiplelor implicaţii financiare dintre partenerii de afaceri, concomitent cu evidenţa şi controlul lor operativ, este un obiectiv de primã mãrime al contabilitãţii trezoreriei — ca secţiune motor a contabilitãţii manageriale.” [1]
Deşi, uneori contabilitatea operaţiilor de trezorerie mai este consideratã ca rutinierã, prin repetabilitatea de zi cu zi a fenomenelor sale, noua ordine financiarã, specificã economiei de piaţã, şi mai ales circulaţia capitalului financiar implicã aspecte noi, cu numeroase repercursiuni. Din acest motiv, ea rãmâne în continuare sub atenţia permanentã a teoriei şi practicii economice pentru cã, prudenţa şi spiritul de economicitate manifestate constant în mânuirea finanþelor regiilor autonome şi societãţilor comerciale sunt premise sigure de care depinde eficienţa activitãţii de ansamblu acestora.
„Deşi conceptul de trezorerie este considerat un element determinant în gestiunea firmei, nu existã un consens în ce priveşte definirea şi elementele constitutive ale trezoreriei întreprinderii.”
Într-o accepţie globalã, trezoreria a cãpãtat în timp noi expresii:
1) cea mai restrânsã pune semnul egalitãţii între trezorerie şi disponibilitãţi (disponibilitãţile la bancã în lei şi în devize, carnete de cecuri cu limitã de sumã, disponibilitãţile în numerar în lei şi în devize, disponibilitãţile sub formã de acreditive în lei şi în devize);
2) o alta mai extinsã include alãturi de disponibilitãţi titlurile de plasament susceptibile de a se transforma în disponibilităţi;
3) o a treia, acreditatã de Planul Contabil General Francez, se apropie de noţiunea de trezorerie netã (definitã ca diferenţã între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment şi mãsuratã ca diferenţã între disponibilitãţi şi creditele de trezorerie) dar calculul acestuia presupune numai diferenţã între disponibilitãţi, pe de o parte şi suma dintre creditele bancare pe termen scurt (în Franţa, noţiunea mai largã de concursuri bancare) şi soldurile creditoare ale conturilor curente, pe de altã parte;
4) o a patra acreditatã de O.E.C. (Franţa), care extinde conţinutul de trezorerie netã, adãugând disponibilitãţilor titlurile de plasament iar ansamblului „credite pe termen scurt + solduri creditoare ale conturilor curente” efecte comerciale scontate dar neajunse la scadenţã, precum şi creanţele cedate (incluse în categoria angajamentelor în afara bilanţului).
Această expresie care corespunde accepţiunii globale definite mai sus este operaţională în contextul întocmirii tabloului de finanţare.
5) pentru omul de afaceri însă (gestionarul afacerilor), trezoreria poate fi înţeleasă ca totalitatea mijloacelor financiare de care dispune o întreprindere pentru a face faţă plăţilor: disponibilităţi, conturile bancare, numerar în casierie, cecuri de încasat, efecte comerciale de primit neajunse la scadenţă, titluri de plasament etc.
În cazul insuficienţei acestor mijloace financiare există posibilitatea obţinerii imediate a unui credit, sub forma: credit bancar pe termen scurt, acceptarea unui efect comercial (credit comercial), scontarea unei cambii neajunse la scadenţă etc.
Conceptul de trezorerie poate fi limitat numai la disponibilităţile în monede străine (deţinute în conturile din ţara de origine sau în străinătate) şi la fluxurile financiare între întreprinderea românească şi întreprinderi partenere din alte ţări.
Se va vorbi atunci de o trezorerie internaţională sau de o trezorerie în devize.
Importanţa trezoreriei a crescut în ultima perioadă datorită modificărilor intervenite în viaţa economică, cum ar fi:
▪evoluţia rapidă şi contradictorie a ratei dobânzii şi cursului de schimb valutar;
▪înzestrarea unităţilor economice cu tehnică modernă de calcul.
Contabilitatea trezoreriei trebuie organizată şi condusă în aşa fel încât să asigure înfăptuirea următoarelor obiective:
reflectarea, urmărirea şi controlul existenţei şi gestionării corecte a elementelor de trezorerie;
respectarea disciplinei financiare privind operaţiile de încasări şi plăţi fără numerar prin conturile deschise la bănci;
urmărirea modificărilor ce intervin în componenţa şi volumul elementelor de trezorerie;
asigurarea promptă şi corectă a tuturor informaţiilor privind elementele de trezorerie necesare factorilor de decizie din unităţile economice.
I.1.1. Locul elementelor de trezorerie în structura activelor
Elementele de trezorerie sunt o componenta a activelor circulante.
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a obiectivelor ce-i revin, contabilitatea trezoreriei trebuie să fie organizată şi condusă în mod corespunzător. În acest scop trebuie să se ţină seama de influenţa următorilor factori:
a) Structura elementelor de trezorerie
În structura trezoreriei sunt cuprinse: titlurile de plasament, disponibilităţile în conturi la bănci şi în casă, în lei şi în devize, creditele bancare pe termen scurt şi alte valori de trezorerie. În contabilitate, elementele de structurã ale trezoreriei sunt reflectate cu ajutorul diferitelor conturi sintetice de gradul I şi II şi a conturilor analitice.
b) Locul unde se află valorile de trezorerie care poate fi: casieria unităţii, băncile, terţe unităţi sau persoane. Se folosesc evidenţe operative şi conturi sintetice adecvate locurilor unde se află valorile de trezorerie.
c) Apartenenţa valorilor de trezorerie impune folosirea de conturi bilanţiere pentru valorile de trezorerie proprii şi de conturi în afara bilanţului pentru valorile de trezorerie ce nu aparţin unităţii şi care se află temporar în păstrarea acesteia.
d) Formele decontărilor fără numerar prin intermediul conturilor deschise la bănci (acceptarea, acreditivul).
Cap.I.2. Structuri privind trezoreria întreprinderii
I. 2.1. Componentele trezoreriei
În cadrul trezoreriei intrã toate instrumentele de decontare pe care le foloseşte întreprinderea. Decontarea se poate face în mai multe moduri: în numerar sau prin bancã (folosind ordine de platã, cecuri sau alte instrumente de trezorerie). Tot în cadrul trezoreriei intrã şi instrumentele financiare, foarte lichide, pe care întreprinderea intenţioneazã sã le deţinã pe termen mai mic de un an. Pentru a fi instrumente de trezorerie, instrumentele financiare trebuie sã îndeplineascã mai multe criterii:
•scadenţa lor este pe termen scurt şi sunt extrem de lichide;
•sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar;
•pierderea de valoare în cazul în care se transforma în numerar înainte de scadenţã trebuie sã fie cunoscutã şi minimã.
În structura trezoreriei sunt cuprinse:
▪titlurile de plasament
▪disponibilităţile în conturi la bănci şi în casă, în lei şi în devize
▪creditele bancare pe termen scurt
▪alte valori de trezorerie.
I.2.2. Titlurile de plasament (investiţii financiare pe termen scurt)
Titlurile de plasament denumite şi valori mobiliare de plasament, valori pe termen scurt negociabile sau investiţii financiare pe termen scurt sunt titluri de valoare achiziţionate în vederea vânzãrii şi realizării pe aceastã cale a unui câştig pe termen scurt sau protejării lichidităţilor, după caz. Aceste câştiguri se determinã ca diferenţã între preţul de vânzare (mai mare) şi costul de achiziţie al titlurilor de plasament. Spre deosebire de titlurile de participare a căror posesiune este durabilă, perioada de rotaţie a titlurilor de plasament nu depăşeşte, de regulă, un an.
În structura investiţiilor financiare pe termen scurt sunt incluse acţiuni, obligaţiuni, acţiuni proprii rãscumpãrate, obligaţiuni emise şi rãscumpãrate de societate, precum şi alte titluri şi creanţe cum sunt bonurile de tezaur pe termen scurt, certificatele de depozit etc.
Veniturile se realizează prin diferenţa dintre preţul de vânzare mai mare şi preţul de cumpărare şi sub forma dividentelor sau dobânzilor încasate. Protejarea sau acoperirea disponibilităţilor băneşti se face în raport cu fenomenul inflaţionist, variaţia puterii de cumpărare a monedei (riscul de schimb) şi riscul dobânzii.
Din structura titlurilor de plasament fac parte şi acţiunile proprii răscumpărate temporar în vederea atribuirii salariaţilor societăţii, regularizării cursului de bursã sau reducerii capitalului societăţii (de obicei în perioade de prelungită recesiune economică), precum şi obligaţiunile emise şi răscumpărate.
În funcţie de sursa de provenienţã şi de destinaţia lor, acţiunile şi obligaţiunile, ca investiţii financiare pe termen scurt, se împart în două categorii:
În funcţie de sursa de provenienţã şi de destinaţia lor, acţiunile şi obligaţiunile, ca investiţii financiare pe termen scurt, se împart în doua categorii:
▪acţiuni şi obligaţiuni cumpărate în scopul vânzãrii şi obţinerii în acest mod a unui venit
▪acţiuni şi obligaţiuni proprii; în această categorie sunt incluse acţiunile emise de societăţile comerciale, vândute din proprie iniţiativã sau la cererea acţionarilor şi apoi rãscumpãrate în scopul revânzãrii la un preţ avantajos sau acordãrii propriilor salariaţi.
▪tot în această categorie intrã obligaţiunile emise de societăţile comerciale în scopul de a obţine un împrumut pe obligaţiuni. În momentul rambursãrii împrumutului, obligaţiunile sunt rãscumpãrate şi anulate.
În cele ce urmeazã vom puncta câteva dintre cele mai importante caracteristici ale titlurilor de plasament.
I.2.2.a. Acţiuni
Acţiunile sunt titluri financiare primare emise de o societate, care dau dreptul deţinãtorilor asupra capitalului societaţii emitente. Posesorii, denumiţi acţionari, au dreptul de a încasa dividentele, în funcţie de profitul obţinut de societate. Dividentul poate varia de la un exerciţiu la altul, sau poate lipsi, în funcţie de hotãrârea AGA sau dacã societatea nu a obţinut profit în anul respectiv. Acţiunile pot avea forme variate: comune (ordinare), preferenţiale sau acţiuni mixte, atât cu dividend fix, cât şi cu dividend variabil, în funcţie de profitul obţinut de societate.
I.2.2.b. Obligaţiuni
Obligaţiunile atestã dreptul de creanţã al posesorului (creditorul) asupra societãţii emitente (sau asupra statului). Creditorul împrumutã societatea cumpãrând titlurile de valoare, în schimb el având dreptul de a încasa periodic o dobândã fixã. Emitentul se obligã sã rãscumpere la scadenţã obligaţiunile. Indiferent de obţinerea sau nu a profitului, creditorul spre deosebire de acţionar, îşi va încasa dobânda. În cazul în care societatea intră în lichidare, el este prioritar faţã de acţionar. Dobânda se calculeazã în funcţie de rata anualã a dobânzii şi de valoarea nominalã, indiferent de preţul de emisiune sau de rãscumpãrare.
I.2.2.c. Dreptul de subscriere
Drepturile de subscriere reprezintã privilegiul acordat de societate acţionarilor sãi, de a avea prioritate în cazul achiziţionãrii de acţiuni nou emise, proporţional cu numãrul de acţiuni vechi deţinute. De asemenea este şi o modalitate de protejare a vechilor acţionari în cazul majorãrii capitalului social. În cazul în care societatea decide creşterea capitalului, pe lângã acţiunile nou emise, va emite şi un numãr de drepturi de subscriere. Aceste titluri de valoare dau dreptul noilor acţionari sã cumpere acţiuni nou emise. Vechii acţionari, pe de altã parte, primesc drepturi de subscriere proporţional cu numãrul de acţiuni vechi deţinute. Drepturile de subscriere pot fi cotate pe pieţele de capital.
I.2.2.d. Warant
Este un titlu de valoare care dã dreptul deţinãtorului sã cumpere acţiunile societãţii care l-a emis, la un preţ fix, într-o perioadã de timp determinatã. Spre deosebire de dreptul de subscriere, nu are rolul de a proteja sau privilegia vechii acţionari şi are o duratã mai lungã de viaţã (dar mai micã de un an).
I.2.2.e. Opţiuni
Contractele pe baza de opţiuni permit acoperirea împotriva unor variaţii nefavorabile de curs, oferind însã şi posibilitatea de a profita de o eventualã evoluţie favorabilã a acestuia. Contactele la termen condiţional (options) pot fi de douã feluri: •opţiuni de cumpãrare (CALL)
•opţiuni de vânzare (PUT).
Cumpãrãtorul unei opţiuni dobândeşte dreptul dar nu şi obligaţia de a exercita acest drept, în timp ce vânzãtorul se angajeazã contractual doar dacã cumpãrãtorul îşi exercitã dreptul sãu.
Cumpãrãtorul dobândeşte fie dreptul de a cumpãra (opţiunea CALL), fie dreptul de a vinde (opţiunea PUT) un titlu financiar (acţiuni, bonuri de tezaur, titluri ipotecare, devize, etc.) la un preţ de exerciţiu fixat de bursã. Acest drept poate fi exercitat în orice zi pânã la scadenţã fixatã tot de bursã. Cursul de contract sau preţul opţiunii este cotat prin licitaţie sau este stabilit electronic.
I.2.2.f. Contracte „Futures”
Reprezintã o înţelegere între douã pãrţi de a vinde, respectiv de a cumpãra un anumit activ la o scadenţã viitoare. Obligaţiile pãrţilor se regãsesc într-un contract standardizat, obiectivele contractelor sunt standardizate şi în plus exista o piaţã secundarã pe care se negociazã aceste contracte. Ele au rolul de acoperire la risc, pot fi speculative sau pot fi executate în naturã, în funcţie de obiectul lor.
I.2.2.g. Bonuri de tezaur
Sunt titluri de valoare emise de stat cu reducere (discount). Ele sunt emise pe termen scurt, cea mai mare scadenţã fiind de un an, cea obişnuitã fiind de 90 de zile. Riscul asociat bonurilor de tezaur este cel mai scãzut, fiind emis de stat, iar rata dobânzii (deşi nu este vorba propriu-zis de o dobândã) este micã.
I.2.2.h. Note şi obligaţiuni de tezaur
Sunt titluri de valoare emise de stat, pe termen scurt, cea mai micã scadenţã fiind de un an, de obicei între un an şi 10 ani. Pot constitui instrumente de trezorerie doar în mãsura în care societatea nu intenţioneazã sã le deţinã pâna la scadenţã, ci sã speculeze o diferenţã de curs. De obicei aceste titluri sunt cumpãrate pentru a fi depuse ca garanţie, proprietarul urmând sã încaseze dobânzile generate de ele pe perioada în care au fost gajate. În acest caz, aceste titluri nu fac obiectul activitãţii de trezorerie.
I.2.2.i. Certificate de depozit cu dobândã
Sunt instrumente de credit specifice pieţei româneşti şi sunt emise fie de cãtre stat, fie de cãtre bãnci. De obicei sunt pe o perioadã micã, sub un an şi sunt titluri de valoare, nominale sau nu, care la scadenţã asigurã valoarea nominalã plus o dobândã convenitã. Dobânda poate fi simplã sau compusã. În cazul în care nu se aşteaptã scadenţa ci se sconteazã certificatul înainte, dobânda primitã este cea aferentã depozitelor la vedere.
I.2.3. Disponibilitãţile bãneşti
Disponibilităţile băneşti în lei şi în devize se delimitează sub forma numerarului din casieria întreprinderii, depozitelor la bancă în conturile curente sau de disponibil şi prin alte valori financiare care datorită naturii lor sunt convertibile imediat în disponibilităţi băneşti. În această ultimă situaţie se află şi valorile de încasat sub forma cecurilor, efectelor comerciale şi cupoanelor primite de la plătitori şi depuse la bancă spre încasare. Motivaţia încadrării acestor titluri sau documente de valori în activitatea de trezorerie şi nu în categoria creanţelor, este aceea că ele devin lichidabile (disponibile) într-un termen foarte scurt.
Disponibilităţile sau depozitele create în conturile de bancă pot funcţiona la vedere sau la termen.
Prin acest cont 5121 „Conturi la bãnci în lei” se înregistrează toate operaţiunile băneşti între întreprindere şi bancă. În situaţia în care încasările sunt mai mari decât plăţile, soldul contului reprezintă disponibilităţile băneşti, iar dacă încasările sunt mai mici decât plăţile, soldul exprimă creditele acordate de bancă.
•Numerarul din caseria societãţilor comerciale se prezintã în lei, în devize sau atât în lei cât şi în devize. Mãrimea acestuia este limitatã la un anumit plafon stabilit prin lege. Suma care depãşeşte plafonul de casă obligatoriu se depune la bancã. Peste plafonul de casã se păstreazã în caserie sumele ridicate de la bancã pentru plata salariilor (timp de trei zile), acordarea de avansuri pentru deplasări etc.
•Depozitele la termen în bancă reprezintă o formă de imobilizare a lichidităţilor putând fi considerate instrumente de trezorerie dacã sunt scadente pe o perioadã de până la un an, dobânda fiind mai mare decât în cazul disponibilităţilor băneşti la vedere, când lipseşte sau este foarte mică.
•Avansuri de trezorerie sunt disponibilităţile băneşti repartizate spre a fi girate de către administratori sau alte persoane împuternicite de întreprindere în vederea efectuării unor plăţi în favoarea întreprinderii. La această poziţie se includ şi avansurile acordate salariaţilor pentru efectuarea de cumpărări în interesul intreprinderii.
•Acreditivul este reprezentat de mijloacele băneşti păstrate la bancă într-un cont distinct la dispoziţia furnizorului, din care urmează a se efectua plăţile către acesta pe măsura livrării mărfurilor, executării de lucrări sau prestării de servicii.
