Pentru a integra scopul şi rezultatele studiului de faţă în realitatea controversată a ţării noastre, este necesară o privire de ansamblu asupra tuturor aspectelor din viaţa economică a României anilor 2000, fără a ne feri să facem referire la condiţiile politice, sociale sau culturale atunci când acestea pot contribui la obţinerea unor explicaţii fundamentate asupra fenomenelor analizate. Această ultimă remarcă am inserat-o în convingerea că nu condiţiile strict economice influenţează dezvoltarea economiei româneşti. Problemele existente în societatea noastră la nivel global, adânc înrădăcinate după jumătate de secol de întuneric sunt lipsa interesului pentru rezultatele muncii proprii, corupţia generalizată la toate nivelurile, lipsa culturii pe scară largă. Slaba asimilare a progresului economic la nivelul producţiei şi lipsa promovării şi asimilării progreselor realizate de tehnologia informaţiei completează imaginea generală care oferă un fundament pentru afirmaţiile anterioare despre problemele de natură diferită pe care le are România.

       Cu aceste argumente nu putem începe fără analiza evoluţiei politice postdecembriste, aceasta putând duce la găsirea de explicaţii importante privitoare la caracteristicile mediului economic actual. Pe lângă evoluţiile în spiritul democraţiei inerente mişcării revoluţionare, s-au creat o serie de condiţii care au favorizat dezvoltarea unor noi structuri care au afectat în primul rând mediul de afaceri. Gestiunea averii statului a fost preluată de noii conducători care au adus de-a lungul a peste zece ani (situaţie care persistă şi în momentul de faţă) la recrudescenţa corupţiei şi a clientelismului politic. Pe lângă acestea, ezitările puterii au dus la perpetuarea unor stări dezastruoase ale întreprinderilor de stat şi la o depreciere a monedei naţionale de peste 1000 de ori  în timpul a zece ani. Întârzierea reformelor şi restructurării macroeconomice şi situaţia politică tot mai confuză au dus la pierderea încrederii şi a deteriorării imaginii ţarii noastre pe plan extern, manifestată prin scăderea continuă  a ratingului de ţară publicat periodic de marile agenţii de evaluare.

      Acţiunea conjugată a acestor factori a adus ţara noastră la o stare socială gravă măcinată de sărăcie şi neîncredere, care necesită mulţi ani de acţiune la nivel global pentru înlăturarea acestor dezechilibre. Pe plan economico-financiar statul a trecut la un pas de incapacitatea de plată a datoriei publice, sistemul bancar a fost aproape de colaps în repetate rânduri, fondurile mutuale s-au prăbuşit înghiţind economiile a sute de mii de români. Sectorul productiv necesită o retehnologizare fundamentală, dar şi un cadru legal stabil pentru definirea unor politici economice pe termen lung care să favorizeze investiţiile productive şi intrările de capital străin necesare susţinerii balanţei de plăţi externe.

     Prezentul demers de analiză va încerca să introducă în modelele financiare grevate de ipoteze restrictive, condiţii specifice economiei româneşti: cadru legislativ caracterizat de volatilitate, blocaj financiar generalizat datorită finanţării prin datorii de exploatare, piaţă de capital caracterizată prin lichiditate slabă şi acoperire restrânsă a agenţilor economici din economie, slab dezvoltată şi lipsită de încrederea investitorilor, caracterizată de o eficienţă informaţională slabă, sistem bancar lipsit de credibilitate, autorităţi publice aflate în dificultate financiară, etc. Elementele  acestei enumerări vor face obiectul discuţiei prezentei lucrări şi influenţa lor va fi analizată pe larg în subcapitolele dedicate analizei condiţiilor specifice României.

        Precursorii finanţelor moderne Modigliani-Miller (1958) au construit primul model de arbitraj privind modul de finanţare al întreprinderii. Acest model, elaborat în condiţii restrictive, susţinea indiferenţa faţă de structura capitalurilor, lipsa ei de influenţă asupra valorii. Efectul de levier ca raport între datorii şi capitaluri proprii, era indicatorul care marca o „compensare” a câştigurilor privind creşterea îndatorării cu creşterea remunerării cerute de acţionari, datorată riscului de faliment.

        Într-un nou articol , cei doi profesori renunţă la una din ipotezele modelului, cea de absenţă a fiscalităţii. Introducând fiscalitatea şi calculând prelevările statului din veniturile investitorilor de capital, ei au găsit o plus-valoare în cazul unei întreprinderi îndatorate, datorită neimpozitării venitul realizat de creditori prin dobânzi. Dobânda a fost astfel privită ca o cheltuială deductibilă, care micşora masa profitului brut şi implicit micşora şi impozitele plătite. Astfel s-a emis ipoteza ca îndatorarea în limitele credibile şi rezonabile este o politică de creştere a valorii firmei datorată economiilor fiscale. Asta considerând că valoarea firmei creşte cu acele economii care se realizează datorită îndatorării şi nu se distribuie creditorilor.

       Deşi aceste calcule au fost efectuate la începutul enunţării modelelor arbitrajiste, ele pot fi folosite, cu adaptările de rigoare, în estimarea unor economii fiscale în cazul întreprinderilor actuale, mai precis în cazul celor româneşti. Pentru o integrare a acestor calcule în realitatea economică românească, trebuie să urmărim evoluţia cadrului legislativ şi prevederile actuale. Pentru legile care ne interesează avem de analizat două schimbări majore: introducerea impozitului pe venitul global şi modificarea cotei impozitului pe profit de la 38% la 25%.

     Impozitarea legală a profitului, ca şi cea reală au constituit de-a lungul perioadei post decembriste instrumente de politică fiscală, pârghii economice (stimulente sau impedimente pentru dezvoltarea anumitor tipuri de întreprindere) cât şi indicatori principali analizaţi de instituţiile internaţionale pentru a avea o imagine despre economia românească.

        Prin termenul de impozitare reală a profitului înţelegem alte prevederi legale auxiliare din legea impozitului pe profit, care stabilesc încadrarea cheltuielilor în deductibile sau nedeductibile, cât şi includerea unor venituri obţinute în categoria celor impozabile. Astfel, acum trei ani, într-un cadru politic confuz, unele ordonanţe privind schimbarea încadrării veniturilor şi cheltuielilor, sau cele privind suspendarea unor facilităţi au adus cota reală a impozitului pentru veniturile asimilate  profitului la peste 80% pentru unele întreprinderi cu un anumit profil de activitate.

        De la adoptarea legii privind impozitul pe venitul global  şi punerea ei în aplicare s-a schimbat şi modul de impozitare a dobânzilor şi a dividendelor. Ele sunt prevăzute special în articolele 37-40, impunerea lor făcându-se la sursă şi fiind finală. Cota pentru dobânzi este 1% şi cea pentru dividende 10%. Ele se calculează separat şi nu se includ în masa venitului global.

      Urmărind doar cotele aplicabile observăm o asemănare serioasă între condiţiile primului model de arbitraj şi cele menţionate în legile româneşti: dobânzile beneficiază de o cotă simbolică de 1%, profitul este impozitat cu 1/4 din valoarea sa brută (după ce a fost mult timp impozitat cu mai mult de 1/3), iar dividendele au suferit o altă prelevare, fiind practic dublu impozitate. Ţinând cont că evaluarea unei întreprinderi se bazează pe fluxurile nete, ajungem la idealul unei întreprinderi complet îndatorate, luând în calcul ipotezele de lucru.

        Un alt aspect privind posibilităţile de arbitraj prin prisma fiscalităţii sunt facilităţile fiscale.

        

În România ele pot fi încadrate în trei tipuri generale:

- facilităţile acordate marilor investitori;

- facilităţi acordate pentru dezvoltarea sectorului productiv;

- facilităţi în scopul înlăturării dezavantajelor zonelor defavorizate de reformă, tranziţie sau alţi factori.

        Primele au fost obţinute iniţial de marele investitor sud-coreean Daewoo şi negociate apoi de mari investitori strategici care au câştigat privatizările prin licitaţie a marilor întreprinderi româneşti. Ultimul caz este Renault, care a investit în Dacia.

Statul oferă acest tip de reduceri unor întreprinderi de mare importanţă strategică care oferă perspective de investiţii şi dezvoltare unor sectoare de producţie vitale pe care statul are tot interesul să le impulsioneze şi să le dirijeze, iar pe unele să le susţină, constituind adevărate „noduri” sociale şi strategice.

        Facilităţile sunt de tipul: scutire de impozit pe profit pe o perioadă de graţie de 1-10 ani, amânarea plăţii T.V.A. şi alte dispoziţii care se concretizează în economii de impozit sau surse de finanţare temporară a creşterii. Astfel investitorul poate suporta costurile intrării pe o piaţă dificilă, ca cea românească, iar statul beneficiază de un potenţial mare contribuabil, de crearea de lucruri de muncă şi de investiţii străine menite să echilibreze deficitele balanţei de plăţi.

        Facilităţile pentru dezvoltarea sectorului productiv sunt menite să încurajeze dezvoltarea sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii cu influenţe importante pentru dezvoltarea de ansamblu a economiei, acoperirea masei monetare prin bunuri şi servicii reale, mărirea pe termen lung a veniturilor fiscale, creşterea nivelului ocupării. În România, aceste facilităţi au avut un regim de-a dreptul straniu, ele fiind menţionate în ordonanţe, anulate prin alte ordonanţe, reconfirmate, iar statutul lor a fost clar nici un moment, contribuabilii putând avea surpriza să acţioneze legal şi să nu acţioneze conform legii. Ministrul finanţelor nu a permis aplicarea acestor facilităţi invocând nevoia de lichiditate pentru minister, datorită unui vârf de plată a datoriei publice. Schimbarea puterii politice a marcat modificări importante, rezolvând favorabil problema facilităţilor. Astfel guvernul Năstase a respectat promisiunile preelectorale de încurajare a  întreprinderilor mici şi mijlocii care fac parte din sectorul productiv, introducând facilităţi ferme. Acestea se adresează exclusiv întreprinderilor din comerţ, care se încadrează în categoria IMM-urilor şi constau în: 

• impozit pe profit zero sau redus- impozitul pe profit va fi zero pentru partea din profit care este reinvestită. Impozitul aferent profitului reinvestit se va calcula potrivit ordonanţei privind impozitul pe profit, suma maximă asupra căreia se va acorda scutirea fiind dată de soldul creditor al contului de profit şi pierderi; în plus, se va acorda o reducere de impozit pe profit de 20% dacă au fost create noi locuri de muncă, cel puţin o zecime din cele existente anterior;

• scutire de taxe vamale pentru importurile de maşini, instalaţii, echipamente industriale, know-how, în cazul în care au fost utilizate pentru producerea de bunuri şi servicii. Scutirea se aplică şi pentru materiile prime publicate dacă produsele la realizarea cărora sunt fabricate sunt importate fără taxe vamale;

• acces prioritar la achiziţiile publice, prima licitaţie organizându-se exclusiv pentru IMM-uri când valoarea contractelor se încadrează în anumite limite de sumă în funcţie de specificul lor (500 de milioane pentru procurări de material, 1 miliard de lei pentru procurări de echipamente, 2 miliarde pentru reparaţii, 3 miliarde pentru cererile de ofertă pentru construcţii).

      Observăm o nouă orientare a politicilor fiscale: dacă în trecut puterea punea accent pe atragerea marilor investitori, scopul de creştere economică fiind subordonat celui de atragere a investiţiilor străine, acum statul a  înţeles că dezvoltarea economică reală poate fi obţinută numai prin dezvoltarea şi retehnologizarea producătorilor autohtoni. Vechile  politici nu dădeau importanţă riscului ca România să devină doar o piaţă de desfacere pentru ţările dezvoltate, rămânând din ce în ce mai accentuat în urma progreselor economice globale şi accentuându-se discrepanţele deja existente pe toate laturile dezvoltării. În plan practic, ca răspuns la prevederile legii privind facilităţile pentru sectorul productiv, se anticipează o adaptare a marilor producători prin scindări în unităţi de talie mijlocie, împărţirea făcându-se după specificul producţiei.

        Al treilea tip de facilităţi sunt mai nou apărute , odată cu desfiinţarea minelor de cărbune din Valea Jiului, care a condus la mişcări sociale ample şi la distrugerea economiei unei zone destul de mari din zonele învecinate celei miniere. Cu această ocazie au căpătat acest statut şi alte zone, de mai mică întindere care sufereau de mai multe dezechilibre economice reale, fiind aşa-zise „oraşe moarte”. Aceste zone beneficiază de multiple reduceri de taxe şi impozite asemănătoare zonelor libere. Pentru aceste facilităţi rezultatele s-au văzut imediat, mulţi investitori urmărind câştiguri prin investiţii pe termen lung.

     Din păcate pe lângă rezultatele economice pozitive produse ca efect al facilităţilor, unii întreprinzători au folosit premisele speculative create. Astfel a fost distrusă economia existentă în zonele limitrofe prin importuri scutite de taxe din statele vecine şi revânzare la preţuri sub costurile concurenţei în zonele sus-menţionate. În prezent există multe dosare penale pentru investitori care au schimbat destinaţia bunurilor importate, fiind nevoiţi la returnarea cu penalităţi a tuturor taxelor neplătite ca urmare a declaraţiilor false privind intenţiile de investiţii. Soluţia ar fi un control ferm asupra traficului de mărfuri din aceste zone şi sancţiuni aspre asupra acestor veritabili „arbitrajişti” ai facilităţilor. 

        În prisma cadrului legislativ existent în România, ar fi interesant un studiu de evaluare asupra întreprinderilor existente în economia românească care acţionează prin toate mijloacele pentru a „naviga” prin ţesătura de legi care reglementează impozitarea veniturilor din investiţii. Se poate determina un randament pentru fiecare tip de investiţii, se pot calcula costuri şi valori reale nete ale proiectelor de investiţii, costuri şi randamente globale, şi toate acestea în cadrul unei economii în formare.

       Economia românească poate fi comparată din acest punct de vedere cu teoria  financiară: o generalizare nu poate fi făcută decât cu dezvoltarea ulterioară a unui model restrictiv, fiind necesar construirea unui sistem de ipoteze de lucru şi neîncorporarea în rezultatul evaluării a anumitor factori de influenţă. Astfel analiza influenţei fiscalităţi poate fi făcută neţinând cont de subiectivismul utilizatorilor de indicatori în evaluarea acestora .Scopul este găsirea unei evaluări semnificative a unei construcţii cât mai complexe care să surprindă toate tendinţele evoluţiei întreprinderii.