Comunităţile europene sunt organizaţii care, pornind de la necesităţile integrării economice, au pregătit condiţiile pentru integrarea politică. Procesul evolutiv a dus la adâncirea structurilor democratice şi consolidarea puterilor acestora.

        Crearea Comunităţilor Europene are ca temei planul lui Robert Schuman care, la 9 mai 1950, a lansat în Germania (şi în celelalte ţări ale Europei care au acceptat) ideea de creare a unei Comunităţi de interese pacifiste. Prin aceasta, a întins o mână foştilor inamici şi a eradicat dorinţa de război şi ororile trecutului. În plus a iniţiat un proces complet nou în relaţiile internaţionale, propunând vechilor naţiuni să se revitalizeze in acelaşi cadru, exercitându-şi împreună suveranitatea, aşa cum nici una dintre ele nu ar fi fost capabilă să o exercite singură. 

       De atunci, construcţia Europei a avansat în fiecare zi. Ea reprezintă cea mai semnificativă sarcină a secolului al XX-lea şi o speranţă nouă în zorii noului secol.

       Astăzi, europenii îşi rezolvă diferendele prin mijloace paşnice, aplicând domnia legii şi căutând concilierea. Spiritul de superioritate şi de discriminare a fost alungat din relaţiile dintre statele membre, acestea încredinţând celor cinci instituţii comunitare (Consiliul, Parlamentul, Comisia, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi) responsabilitatea pentru medierea conflictelor, pentru definirea interesului general al europenilor şi pentru promovarea politicilor comune. 

     Standardul de viaţă al oamenilor s-a îmbunătăţit semnificativ, mult mai mult decât ar fi fost posibil dacă fiecare economie nu ar fi beneficiat de pe urma economiei programate şi a obţinerii de câştiguri din piaţa comună şi intensificarea comerţului. Integrarea economică demonstrează zilnic nevoia de realizare a uniunii politice şi ne apropie tot mai mult de aceasta. La nivel internaţional, Uniunea Europeană îşi măreşte influenţa o dată cu importanţa economică, standardul de viaţă al cetăţenilor şi locul său în forumurile diplomatice, comerciale şi monetare.

      Comunitatea Europeană îşi obţine forţa din valorile comune ale democraţiei şi drepturilor omului, care reunesc oamenii, menţinând, în acelaşi timp, diversitatea culturilor, limbilor naţionale, precum şi a tradiţiilor.

Uniunea Europeană se fundamentează pe cele trei tratate institutive (Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, privind înfiinţarea CECA şi cele două tratate de la Roma din 25 martie 1957, privind înfiinţarea CEE şi EURATOM), tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi.  În acest sens, Tratatul de la Maastricht  a creat cetăţenia europeană, introducând un set de drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii statelor membre. Acest tratat le-a amendat pe cele originare din anii ’50, alăturând într-un singur text prevederile tratatelor existente, introducând două noi secţiuni majore care acoperă coordonarea politicii externe şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. 

        Sugestiv, activitatea Uniunii Europene este de obicei ilustrată prin “cei trei piloni”. Astfel, primul se referă la cooperarea economică a statelor membre, bazându-se pe cele “patru libertăţi” (libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, capitalului şi a serviciilor) şi integrând activităţi din agricultură, mediu, concurenţă, comerţ, fiscalitate şi uniune monetară. În aceste domenii, instituţiile comunitare au putere legislativă, pentru că statele membre le-au delegat anumite competenţe, ce reprezintă în multe cazuri însemne ale suveranităţii naţionale. În domeniile circumscrise primului pilon, instituţiile Uniunii Europene operează independent de statele membre, iar cooperarea se face la nivel supra-naţional, fapt ce demonstrează că Uniunea Europeană este diferită de celelalte organisme internaţionale.

        În virtutea celui de-al doilea pilon, Uniunea Europeană, putere economică de anvergură globală, începe să se afirme în marea diplomaţie internaţională, ceea ce o determină să abordeze o “voce unică”, având la bază cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate.

      Cel de-al treilea pilon constă în cooperarea instituţiilor naţionale din sfera justiţiei şi a afacerilor interne. Consiliul European, în acest sens, poate lua, deocamdată, numai decizii cadru cu privire la armonizarea legislativă. Datorită intensificării procesului de circulaţie liberă a persoanelor pe teritoriul Uniunii şi a afirmării din ce în ce mai pregnante a idealului “cetăţeniei europene”, cooperarea în acest domeniu va deveni, însă, deosebit de importantă.

• Obligaţia UE de a monitoriza respectarea drepturilor fundamentale, în particular a celor înscrise în Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în 1950. Orice stat membru vinovat de serioase şi sistematice abateri va fi pasibil de penalizări, mergând până la suspendarea dreptului de vot în cadrul Consiliului. În acelaşi timp, respectarea drepturilor fundamentale înscrise în mai sus-menţionata Convenţie este o precondiţie pentru ca ţările asociate să adere la UE;

• Dreptul UE de a acţiona împotriva oricărei forme de discriminare bazate pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau credinţă, disabilităţi, vârstă sau orientare sexuală;

• Obligaţia UE de a promova oportunităţi egale pentru bărbaţi şi femei în toate politicile sale, în virtutea normelor existente în tratate, în sfera socială şi a forţei de muncă. În acest ultim domeniu, noul tratat deschide drumul către “discriminarea pozitivă” dacă unul dintre sexe este clar dezavantajat. 

      Rezultatul este o structură deschisă care va permite şi încuraja extinderea ulterioară şi protejarea drepturilor cetăţenilor, reprezentând un răspuns primar la dorinţa exprimată de unele state membre ca Uniunea Europeană să aibă propriul sistem de drepturi fundamentale care să completeze regulile deja stabilite de Curtea Europeană de Justiţie.

        Tratatul de Amsterdam  depăşeşte abordarea abstractă a drepturilor omului prin creionarea unor răspunsuri practice în situaţia în care aceste prerogative sunt ameninţate şi este necesară o acţiune corectivă. Pe de altă parte, acest document confirmă şi clarifică principiul subsidiarităţii, recunoaşte dreptul oamenilor de a avea acces la documentele instituţiilor europene, garantează acţiuni concrete pentru combaterea fraudei împotriva bugetului UE.

        Tratatul de la Amsterdam stabileşte principiile călăuzitoare, întărind politica externă şi de securitate a UE: 

• în primul rând, să apere valorile comune, interesele fundamentale, independenţa, integritatea şi securitatea Uniunii;

• în al doilea rând, să apere pacea şi să întărească securitatea internaţională şi cooperarea, să consolideze democraţia, domnia legii şi drepturile fundamentale.

       În cadrul Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre au semnat un Tratat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003 şi având ca temă prioritară a agendei sale reformarea cadrului instituţional european în vederea pregătirii procesului de extindere a Uniunii Europene. Reanalizarea proiectului construcţiei comunitare instituţionale s-a dovedit a fi o sarcină destul de dificilă, dat fiind faptul că bilanţul acestui summit este contrastant. Pe de o parte s-au înregistrat progrese referitoare la numirea preşedintelui Comisiei Europene prin votul majorităţii calificate, întăririi puterii acestuia, revigorării sistemului juridic şi ameliorării sistemului de cooperare întărită, graţie suprimării dreptului de veto. Pe de altă parte, însă, problemele rămase neclarificate la Amsterdam au fost numai pe jumătate soluţionate la Nisa. Printre aceste “left overs” se numără problemele din domeniile fiscal şi social şi, catalogată drept simbol al “eşecului de la Nisa”, aşa-zisa “ruptură” dintre statele mari şi cele mici ale UE, ca şi cea dintre Franţa şi Germania.

        În pofida restanţelor la nivelul clarificării instituţionale, momentul Nisa a înregistrat un progres considerabil, chiar dacă numai parţial, în planul pregătirii lărgirii Uniunii, fiind receptat, atât în sânul instituţiilor europene, cât şi în mediul academic, ca un “prag minim” atins, un compromis care să permită continuarea, în mod eficient, a negocierilor asupra extinderii. 

Reuniunea şefilor de stat şi de guvern din UE de la Copenhaga din perioada 12-13 decembrie 2002 a consacrat cea mai robustă lărgire de până acum prin acceptarea afilierii în 2004 la marea familie europeană a 10 state asociate (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria). 

    În ciuda atmosferei tensionate determinate de chestiuni rămase controversate în urma negocierilor pregătitoare, comisarul european pentru extindere, Gunther Verheugen, a reuşit să mobilizeze factorii de decizie europeni în vederea ajungerii la un compromis, insistând ca extinderea să se realizeze “acum ori niciodată”, estimând că în cazul unui eşec există riscul “unor consecinţe teribile asupra opiniei publice”.