La începutul mileniului III lumea se află în schimbare. Sfârşitul bipolarităţii a condus la noi redesenări ale frontierelor, la noi reconfigurări ale ordinii mondiale. În plin proces al globalizării naţiunile îşi definesc ca şi scopuri supreme obţinerea şi prezervarea securităţii, concomitent cu păstrarea identităţii şi suveranităţii. Confruntările clasice, de proporţiile celor două conflagraţii mondiale sunt de domeniul trecutului, astăzi fiind aproape imposibil să se mai ajungă la astfel de conflicte. Totuşi dezvoltarea şi progresul aduc inevitabil o serie de ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa mediului internaţional de securitate: terorismul global, crima organizată, imigraţia ilegală, extremismul etnic şi religios etc. Toate acestea se constituie ca surse pentru conflictele actuale şi viitoare. 

       Ca fenomen social, războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relaţiile între state şi , în egală măsură, asupra aceleia interne. Acesta este şi  motivul pentru care suntem preocupaţi de a analiza războiul din perspectivă juridică, premisă esenţială în evidenţierea unor criterii de clasificare a conflictelor armate în funcţie de consecinţele ce le produc în mediul internaţional şi  cel intern. Demersul nostru ştiinţific este axat pe patru direcţii de cercetare: “Originea şi tipologia războiului.Clarificări conceptuale”, „Etape prealabile stării de război”, “Regimul juridic al stării de război în dreptul public” şi “Reglementarea stării de război în dreptul comparat”.

       Capitolul 1 pune în discuţie războiul ca fenomen social deosebit de complex, care angajează în mare măsură toţi factorii vieţii sociale obligându-ne, astfel, să-i studiem originea, esenţa, caracterul şi tipologia.Am surprins spectrul conflictelor armate moderne care, pe fundalul transformărilor fundamentale determinate de tot mai noile tehnologii, îşi schimbă fizionomia, concepţia, tipologia şi particularităţile. Desfăşurarea conflictelor militare va fi în întregime răsturnată. Prin îmbinarea acţiunilor agresive militare cu cele economice, culturale, psihologice, religioase, informatice, electronice, simbolice şi imagologice se urmăreşte stăpânirea şi cucerirea minţii pentru a se impune un comportament dorit de către un agresor adversarului său. 

        În capitolul 2 vom puncta etapele intermediare ce apar la trecerea de la starea de pace la cea de război, deoarece există chiar grade variabile de pace şi război, separate prin situaţii care pot fi considerate ca nefiind nici una nici alta. De aceea există o tipologie a conflictului cu “pacea” şi “războiul” la extremităţi şi cu ceea ce poate fi numit “conflict altul decât războiul”, în spaţiul dintre aceste două extreme.În funcţie de tipul de conflict declanşat se creează  stări diferenţiate de pericol: stare excepţională, stare de criză, stare de alertă, stare de urgenţă, stare de asediu, lege marţială, stare de război.

Reglementarea stării de război o vom analiza în cadrul dreptului public în capitolului 3 intitulat „Regimul juridic al stării de război în dreptul public” şi în cadrul dreptului comparat în capitolul 4.

        În cadrul juridic al dreptului public, apărarea naţională ocupă un loc primordial.Ca urmare vom încerca să delimităm în continuare, pe baza legislaţiei specifice, atribuţiile autorităţilor publice civile în domeniul apărării naţionale, apoi locul şi rolul armatei, militarilor şi autorităţilor militare în cadrul sistemului social global şi măsurile întreprinse de aceştia pe durata desfăşurării stării de război, de la declarare până la încetarea ostilităţilor. 

       Dreptul public intern al fiecărui stat conţine cadrul juridic al apărării creat pe baza principiilor şi normelor dreptului internaţional dar şi a specificului fiecărei societăţi naţionale.Acest aspect îl voi urmări în capitolul final, unde vom prezenta reglementarea stării de război în câteva state euroatlantice, avînd în vedere elementele comune şi unele constante care să permită aplicarea criteriilor de drept comparat.

        În drept, starea de război reprezintă un regim juridic de excepţie, care se aplică pe întregul teritoriu al unui stat în caz de agresiune armată împotriva statului respectiv, dar actualmente, având în vedere calitatea de membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi al Uniunii Europene, în caz de agresiune şi asupra teritoriului altor state membre alianţelor şi coaliţiilor din care România face parte.

        Preocupându-ne de caracteristicile regimului juridic al stării de război: restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, transferul unor atribuţii de la autorităţile civile la cele militare, lărgirea competenţei tribunalelor militare şi dispunerea unor măsuri, le vom analiza în cele ce urmează evidenţiind caracterul derogatoriu al stării de război de la regimul juridic obişnuit. 

        Având în vedere aspectele prezentate, în demersul nostru ştiinţific vom încerca să demonstrăm, din punct de vedere al dreptului administrativ importanţa şi relevanţa regimului juridic al stării de război la începutul mileniului al III-lea.Avem ca premise: existenţa în cadrul fenomenului militar a unei importante laturi juridice şi administrative, apărarea naţională- unul din serviciile publice ale administraţiei de stat, armata – ca fiind una din instituţiile administraţiei publice statale, regimul juridic al actelor autorităţilor militare este unul de drept administrativ, pentru că activitatea militară reprezintă o formă a activităţii executive a statului.Este cunoscut faptul că desfăşurarea unui război necesită întrebuinţarea resurselor materiale şi umane, iar reglementările existente în cadrul juridic al apărării naţional instituie obligativitatea coordonării şi administrării eficiente a acestor resurse atât pe timp de pace, cât mai ales, pe timp de război.

       Astfel, abordarea în cadrul lucrării a unei atât de ample şi complexe problematici a constituit pe de o parte, o provocare de a pătrunde în profunzimea raporturilor existente între fenomenul apărării naţionale şi dreptul public şi de a investiga aspectele legate de această tematică şi, pe de altă parte, o încercare pe care o dorim şi reuşită de a contribui la aducerea în atenţie a unor laturi ale acestuia mai puţin prelucrate până în prezent şi, bineînţeles exprimarea şi pe această cale a unor opinii ancorate în realitatea secolului XXI.

       Războiul, în evoluţia sa istorică, a stat în atenţia personalităţilor vieţii sociale, politice, religioase şi ştiinţifice ale vremurilor.

a) Mitologiile. Dacă cosmogoniile primitivilor sunt în general prea vagi ca să poată oferi informaţii precise despre război, de îndată ce ne găsim în prezenţa civilizaţiilor istorice identificăm în cosmogoniile şi mitologiile lor două trăsături comune:

 războiul ocupă locul central în viaţa socială a comunităţilor umane;

 sunt ridicate în slăvi activităţile războinice, iar zeii ei însuşi le practică, încurajează şi protejează.

b) Doctrinele teologice ale războaielor

 Coranul consideră războiul ca fiind un ideal, o poruncă divină „Duceţi război împotriva celor care nu cred în Dumnezeu, nici în ziua de apoi,( …) Duceţi războiul împotriva lor până ce vor plăti tributul propriilor mâini şi vor fi supuşi“. Propagarea islamismului cu ajutorul armelor este pentru musulmani o datorie religioasă.

 Teologia creştină. Începută ca o religie a iubirii, creştinismul a avut faţă de război o atitudine profund originală, el l-a blestemat şi l-a respins categoric „Cine scoate sabia de sabie va pieri“. 

      Ulterior biserica, pusă în situaţia de a conlucra cu puterea şi urmând o cale mai realistă, a elaborat o doctrină de compromis. Sfântul Augustin , conştient de contradicţia dintre Vechiul şi Noul Testament, dezvoltă o teorie a justiţiei divine care scuză războiul în măsura în care este expresia voinţei divine „Dacă divinitatea, printr-o poruncă specială, porunceşte să se ucidă, atunci omuciderea devine virtute“.

       Sfântul Toma, în celebra sa teorie a războiului drept, formulează condiţiile care pot face din activitatea războinică o acţiune acceptată de divinitate. Acestea sunt: autoritatea suveranului, o cauză justă, intenţia dreaptă.

c. Doctrine filozofice despre războaie

       Filosofii chinezi sunt singurii care s-au pronunţat constant împotriva războiul. Confucius afirmă că „Un general, într-adevăr mare nu iubeşte războiul; el nu este nici răzbunător şi nici pasionat de acesta“. Până de curând chinezii şi-au făcut un titlu de glorie din slăbiciunea lor militară şi şi-au exprimat deschis dispreţul lor faţă de valorile războinice, fiind convinşi că civilizaţia lor este mult superioară celor care promovează războiul .

       Filosofii greci consideră războiul ca aparţinând ordinii divine. Fără a-i face apologia şi chiar condamnându-l uneori, Platon  şi Aristotel  admit legitimitatea lui atât sub formă ofensivă, cât şi defensivă.

Modernii: Kant  deşi un pacifist convins, consideră că pacea eternă este irealizabilă, dar ea poate fi totuşi “nedefinit de mult apropiată“.

       Hegel  este considerat un apologet cinic al violenţei şi războiului. El poate fi absolvit de exagerări, având în vedere că nu face altceva decât să recunoască un fapt fără să-l aprobe. El apără caracterul „civilizator“ al violenţei. Războiul este un rău necesar care va înceta o dată cu realizarea spiritului absolut.

d. Doctrine morale şi juridice

       Antichitatea romană. La romani esenţial era ca războiul să fie declarat şi puţin conta cauza şi scopul. Dacă formalităţile declaraţiei de război erau respectate cu rigurozitate, atunci era considerat ca fiind drept, iar dacă nu, atunci era condamnat şi considerat nedrept, consecinţele putând fi dezastroase.

       Dreptul biblic al războiului. În cazul în care o ţară este invadată de un agresor atunci toată lumea are obligaţia să lupte pentru apărarea ei. De asemenea se considera că războiul trebuie să înceapă printr-o încercare de împăcare.

      Evul mediu. După o perioadă de atrocităţi nelimitate, încetul cu încetul, datorită acţiunii răbdătoare şi tenace a bisericii, se pun bazele unor cutume  militare, ce pot fi considerate  ca fiind ale unui drept internaţional timpuriu, care, deşi erau adesea încălcate, au adus şi unele servicii, incontestabile, umanităţii.

       Machiavelli  spunea că „Orice război este drept în măsura în care este necesar“. A fost partizanul războiului preventiv, pe care îl apreciază ca singurul război cu adevărat raţional. Clausewitz  afirmă „Supremaţia politicii asupra războiului“ care este unul din principiile originale formulate de Clausewitz. Armata este un instrument, iar războaiele nu sunt altceva decât expresia sau manifestări ale politicii. Factorul politic este cel care decide războiul. Războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile sale se află ascunse aici, după cum caracteristicile speciale ale individului se găsesc în embrion.

e) Teoriile sociologice

        Sociologii vorbesc despre război ca despre un fenomen „normal“ al vieţii popoarelor. Totuşi se disting două categorii de teorii sociologice:

-optimiste - consideră că războaiele sunt produsul unei structuri sociale, deci se poate spera că într-o zi vor fi depăşite;

-pesimiste - văd în războaie un fenomen etern, care de altfel este deseori avantajos.

      Saint-Simon -aşteaptă de la era industrială sfârşitul războaielor. „Industria este inamicul războiului“. Tot ce se câştigă ca valoare industrială se pierde ca valoare militară. În antichitate popoarele luptau şi aveau, în urma războaielor, sclavi ca să muncească. Ori popoarele moderne produc prin ele însele. Deci starea de război sau de pace depinde de modul cum se dezvoltă industria.

        Herbert Spencer  afirmă că într-o societate militară, necombatanţii sunt obligaţi să asigure viaţa combatanţilor şi prin aceasta ei servesc, de asemenea războiului. Arma a precedat unealta şi dacă nu ar fi fost arma la origine nu ar fi existat unealta. Constituirea lumii în state, adică în comunităţi mari nu s-a putut face decât prin forţă şi în mod progresiv.

        Marx  a afirmat că „nu a existat niciodată un război etern, decât acela al săracilor împotriva bogaţilor“. Aceasta este pentru el lupta de clasă permanentă. 

       „Clasele conducătoare abat poporul de la lupta de clasă, insuflându-i pasiuni naţionale sau religioase“. În încercarea de a găsi o cauză a conflictelor Marx ajunge la concluzia că „la originea conflictelor armate stau antagonismele economice”.

         Doctrinele pesimiste- prezic că războiul va creşte şi va deveni mai frumos.

        Isoulet vrea să dovedească că forţa este sinonimul virtuţii, iar cei slabi, deci imorali, sunt măturaţi prin război. Deci războiul este un mod necesar moral.

       Gumplowitz un jurist consult şi economist polonez care a trăit între ani 1838-1909 se află pe culmea belicismului. El spune că toate formele sociale şi instituţiile statului iau naştere din război. Originea statelor rezidă în reunirea grupurilor victorioase şi a grupurilor aservite, în care învingătorii devin corpul privilegiat şi conducător. Stratificarea şi inegalitatea socială provin din faptul că învingătorii se transformă în aristocraţie.

        Războiul, departe de a fi natural pentru om, poate interveni atunci când s-a atins un anumit nivel al forţelor de producţie, un anumit grad de cultură.

         Complexitatea fenomenelor militare actuale este un fapt unanim recunoscut. În timp, datorită diversificării legăturilor cu celelalte fenomene, domenii şi procese sociale, războaiele au dobândit un caracter deosebit de distrugător. De aceea se apreciază că adevăratul studiu al războiului este o întreagă enciclopedie a timpului. În consecinţă eforturile făcute pentru a cunoaşte acest fenomen social vizează definiţia, consecinţele şi formele sale de manifestare.

       Fenomen social deosebit de complex, războiul angajează în mare măsură toţi factorii vieţii sociale obligându-ne, astfel, să-i studiem originea, esenţa, caracterul şi tipologia.

         Ştiinţa care studiază războiul, ca fenomen social, în ansamblul său, formele, cauzele, efectele şi funcţiile sale este polemologia . „Polemos“ în greacă înseamnă război, iar „logos“, tratat. 

       Războiul este incontestabil cel mai spectaculos dintre fenomenele sociale. Războiul a creat istoria. Istoria a început, de fapt, prin a fi în exclusivitate istoria conflictelor armate şi este puţin probabil ca vreodată să înceteze a mai fi în întregime o istorie a bătăliilor. Războaiele sunt punctele noastre de reper cele mai distincte.

a) Teoria etică a războiului – spune că acesta este necesar pentru purificarea morală a societăţii, pentru eliminarea celor slabi şi afirmarea celor puternici.

b) Teoria biologică - apreciază că războiul este însoţitorul inevitabil al societăţii omeneşti, ce decurge din lupta pentru existenţă şi îndeplineşte funcţia selecţiei naturale a raselor, popoarelor şi naţiunilor.

       Specific acestor teorii este faptul că, înfăţişând războiul ca proces al unor legităţi naturale, extind domeniului vieţii sociale, relaţii specifice vieţii animale. Fascismul german a avut la baza ideologiei sale de exterminare a popoarelor această teorie biologică.

c) Concepţia demografică apreciază că războiul, deşi este o luptă sângeroasă între grupări umane organizate, este în definitiv o migraţie armată organizată când spre inamic, când de acolo încoace.

      În consecinţă cauzele şi originea luptei armate trebuiesc căutate în domeniul fenomenelor sociale demografice, respectiv în dezechilibrele demografice ce se produc periodic, iar războiul îi revine rolul de a regla aceste dezechilibre.

d) Teoria psihologică - afirmă că lumea socială se rezumă la trei fenomene tipice: de repetiţie, de opoziţie şi de adaptare.         Concurenţa şi războiul sunt forme tipice de opoziţie. Se afirmă faptul că, în prezent, principala cauză a războiului o constituie voinţele puterilor rivale. Prin război au pierit aproape toate civilizaţiile cunoscute. Prin război şi-au făcut apariţia toate civilizaţiile noi. Prin război se stabilesc sau se sancţionează priorităţi, se promovează un anumit tip de societate în avanscena umanităţi. Am putea spune că războiul constituie cea mai importantă formă de transformare a vieţii sociale. În acest sens Aristotel spune că „ştiinţa începe prin a ne uimi“, dar în studiul războaielor acest lucru nu se petrece, deoarece el nu ne şochează, atât de mare este obişnuinţa noastră cu acest fenomen, totuşi uluitor.

        Cauzele conflictului pot fi de diferite tipuri: inegalităţi si discriminări sociale, incapacitatea părţilor de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de poziţia lor în societate, competiţia pentru controlul resurselor prime şi finite, acces competiţional la oportunităţi crescute, dorinţa de dominare, de putere, de prestigiu.