Reglementare reconstituirii în legislaţia procesual penală actuală a fost determinată atât de necesitatea lărgirii posibilităţilor de aflare a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, cât şi de consfinţirea prin lege a unui procedeu cu caracter probator întâlnit frecvent în activitatea practică a organelor juduciare.  În conformitate cu art. 130 Codul de procedură penală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstitirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. 

     Dupa unii autori, reconstituirea este in esenţă o activitate procedurală auxiliară, un procedeu destinat realizării scopului procesului penal, raportată la alte activităţii procedurale.  

     Alti autori autori consideră reconstituirea ca o formă auxiliară a cercetării la faţa locului, constînd in reproducerea experimentală a anumitor împrejurări ale infracţiunii sau chiar a întregului ei, pentru a stabili dacă faptele cercetate au putut avea loc într-o anumită formă concret individualizată în spaţiu şi timp. 

       Alţi autori definesc reconstituirea ca o activitate procedurală auxiliară, apropiată de cercetarea la faţa locului, ce constă în reproducerea pe cale experimentală a unor fapte şi împrejurări ce au însoţit fapta săvârşită, sau a întrgului mecanism de săvârşire a infracţiunii, in vederea precizării, prin mijlocirea experimentelor, a modului de producere în condiţii determinate de spaţiu şi timp, a unui fapt sau fenomen ce gravitează în jurul infracţiunii sau în vederea precizării împrejurării dacă un anumit fapt sau fenomen a putut sau nu avea loc. 

      Având în vedere dispoziţiile legale şi literatura de specialitae optăm pentru opinia conform căreia reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală şi de tactică  criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită infraţiunea sau oricare fapt ce reprezintă importanţă înj cauză pentru a se stabili dacă a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.

       Conform unei accepţiuni mai vechi, dar care nu şi-a pierdut valabilitatea, datorită conţinutului ei concret, precum şi scopului pe care-l urmăreşte, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de observare directă a unor fapte, împrejurări, acţiuni, ce în acest scop sunt reproduse artificial şi imitativ. 

    În opinia unui autor american, conceptul de reconstituire are două aspecte, şi anume reconstituirea materială şi reconstituirea mentală. Reconstituirea materială (Physical Reconstruction) presupune reconstituirea locului faptei aşa cum este el indicat de martori şi dovezi materiale. Reconstituirea mentală (Mental Reconstruction) a faptelor infractorului ajută criminalistul în verificarea logicii teoriei elaborate cu privire la posibilitatea săvârşirii faptei. O teorie nu trebuie respinsă doar pentru că cel care investighează cazul nu s-ar fi comportat la fel în condiţii similare. Studiul trebuie deci condus prin prisma mentalităţii criminalului. Nu trebuie făcute presupuneri ce nu sunt susţinute de dovezi. Teoria elaborată în final va oferi o direcţie în investigaţie dar ea nu trebuie urmărită în mod absurd, în ciuda descoperirii de noi fapte ce pot conduce la alte concluzii.

     Considerăm că opinia autorului american citat nu prezintă decât importanţă teoretică, oferind prilej de dezbatere, conceptul de “Mental Reconstruction” apropiindu-se până aproape de identitate cu acela de elaborare şi verificare a versiunilor, consacrat în literatura şi practica română.Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor săvârşirii infractiunii sau numai în reproducerea unora dintre episoadele ei ori chiar a unor fapte izolate, care însă prezintă importanţă pentru cauză, în sensul că ajută la clarificarea unor probleme ale acesteia.  

    Prin reconstituire nu trebuie sa se înteleaga refacerea, reproducerea locului săvârşirii faptei.Reamenajarea locului faptei este numită o activitate pregătitoare a reconstituirii. De fapt, reamenajarea locului savârşirii nu este obligatorie întotdeauna la reconstituire.De exemplu, dacă se urmareşte verificarea deprinderilor inculpatului necesare executării unei anumite activităţi, reproducerea se poate desfaşura şi în altă parte, nu numai în locul unde s-a săvârşit infracţiunea.De asemenea, ea nu presupune reproducerea efectiva a faptei, ci doar a împrejurărilor în care aceasta a avut loc, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la producerea unor urmări socialmente periculoase, la săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce este cu desavârşire interzis.

      Funcţiile reconstituirii, sunt aşadar mult mai numeroase şi anume de a servi la verificarea, clarificarea şi prezicerea unor date privitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii, de asemenea de a permite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, ori ale martorului ci si în legătură cu versiunile elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susţine că “prin reconstituirea faptului se verifică într-un mod mai eficace ca oricare altul dacă faptul, episodul, acţiunea sau o anumită circumstanţă, s-au putut reproduce aşa cum este prezentat de către martor sau inculpat, sau presupuse de către judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar adevărată”. De asemenea, nu se exclude posibilitatea obţinerii de probe noi nedescoperite intr-o fază anterioară cum ar fi de pildă, cercetarea la faţa locului, chiar şi o percheziţie urmată de reconstituire. 

       Avandu-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se poate aprecia trăsăturile caracteristice ale reconstituirii, care o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică, cum ar fi: cercetarea la faţa locului, expertiza, prezentarea pentru recunoaştere etc.:

• În cadrul reconstituirii organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi nu urmele acestora; acţiunile şi nu urmele acestora; obiectul perceperii este fenomenul, experienţa şi rezultatele lor.

• În cadrul recunoaşterii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării posibilităţilor de a vedea sau de a auzi.

• La reconstituire, faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.

• Reconstituirea este de fapt, o experienţă, o încercare de a stabili pe cale experimentală posibilităţile de existenţă a faptelor sau fenomenelor.

      În doctrină s-a afirmat şi că reconstituirea are trăsături asemănătoare cu cercetarea locului faptei, deoarece în cadrul ambelor are loc studierea nemijlocită a scenei locului infracţiunii, de catre anchetatorul penal.

      Deosebirea substanţială între cercetare şi reconstituire, după acelaşi autor  constă în faptul că în cazul cercetării, anchetatorul penal fixează aspectul locului exact cum se prezintă, pe când la reconsituire aspectul locului se face pe baza declaraţiilor învinuitului, ale martorilor sau corespunzător versiunii care se verifică, şi după aceea se fixează acţiunile experimentale şi rezultatele acestora.

      Datorită faptului că în practica unor organe judiciare cât şi în unele lucrări de specialitate se foloseşte, pe lângă termenul de reconstituire şi cel de experiment judiciar sau experiment de anchetă, în majoritatea cazurilor avându-se în vedere aceeaşi instituţie, se impun unele precizări de natură să susţină necesitatea folosirii unei terminologii juridice corecte, unitare. Pentru a fi în măsură să desprindem câteva concluzii apte să servească drept argument în favoarea folosirii unei terminologii unitare, sunt necesare de la bun început unele precizări. Astfel:

• În înţelesul său cel mai larg, evident şi în accepţiunea sa juridică, termenul de reconstituire defineşte acţiunea de a reconstitui şi rezultatele acesteia. Spre deosebire de aceastea, termenul de experiment are înţelesul de procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificialăa unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează. 

• În reglementarea acestui procedeu din actualul Cod de Procedură penală, legiuitorul a folosit în exclusivitate termenul de reconstituire. De altfel, în majoritatea lucrărilor de specialitate, în primul rând cele procesual-penale estev utilizat numai acest termen, însuşi “Dicţionarul juridic penal” necoţinând decât explicaţii cu privire la reconstituire. 

a. Din moment ce în codul de procedură penală a fost consacrat termenul de reconstituire, este normal şi necesar ca el să fie întrebuinţat consecvent, atât în practica judiciară cât şi în lucrările de specialitate.

b. Acţiunea de verificare şi de precizare al unor date, în calitatea ei de act procedural- denumit de legiuitor reconstituire- nu trebuie confundată cu procedeul de realizare în sine, respectiv cu modalitatea de a acţiona în direcţia  relizarii funcţiei reconstituirii.

c. Dispoziţiile legale referitoare la reconstituire sunt privite într-o accepţiune mai largă, potrivit interpretarii doctrinale, întâlnită în lucrările ştiinţifice de drept procesual penal şi de criminalistică, interpretare ce s-a impus în practica majorităţii organelor noastre judiciare. 

d. Experimentul este o metodă ştiinţifică de cercetare, specifică nu numai reconstituirii, ci şi altor domenii, în cazul nostru întâlnind-o şi în efectuarea expertizelor criminalistice. Spre pildă, în expertiza armelor de foc, deseori sunt necesare trageri experimentale, pentru a se stabili, printre altele, modul de fucţionare ori posibilitatea declanşării accidentale .

        În final trebuie făcute unele precizări referitoare la obiectul reconstituirii, deşi el s-a controlat deja din cele afirmate mai sus.Astfel deşi faptele şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare diversitate, din puctul de vedere al coţinutului lor, acestea ar putea fi aşezate în una din următoarele grupe: 

    Rolul şi locul reconstituirii pot fi definite corespunzător numai în condiţiile unei corecte reprezentări a scopului acesteia. În practica judiciară şi în literatura de specialitate se admite că reconstituirea are drept scop verificarea şi ilustrarea probelor administrate în cauză, verificarea versiunilor elaborate pe parcursul cercetării şi obţinerea de noi probe.

       Sub acest aspect, reconstituirea constituie mijlocul ideal de verificare şi precizare a declaraţiilor participanţilor la proces – învinuit sau inculpat, martori, parte vătămată. Dacă este adevărat că declaraţiile acestora pot fi verificate şi prin mijlocirea altor activităţi (compararea declaraţiei celui ce ridică suspiciuni cu declaraţiile celorlalţi participanţi la infracţiune, cu declaraţiile martorilor, ale martorilor între ele, confruntarea acestor persoane, prezentării pentru recunoaştere etc.), uneori folosirea unor astfel de procedee nu este posibilă (infracţiunea nu a fost săvârşită în participaţie, fapta s-a petrecut în absenţa martorilor etc.). În astfel de situaţii reconstituirea reprezintă, dacă nu singurul, atunci cel mai eficace mijloc, ce oferă de multe ori, un rezultat de certitudine.

      Pe calea reconstituirii pot fi verificate, precizate şi întregite, în primul rând, declaraţiile martorilor. Reconstituirea permite verificarea aptitudinilor subiective de pecepţie (vizuală, auditivă, etc.), în contextul condiţiilor obiective în care s-a petrecut faptul a cărui verificare se urmăreşte. Tot astfel, prin mijlocirea reconstituirii se verifică sinceritatea declaraţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor, se înlătură contradicţiile dintre declaraţiile acestora şi a martorilor, după cum tot prin intermediul acestei activităţi se pot contracara fie încercările învinuiţilor sau inculpaţilor, fie ale acestora şi martorilor de a îndrepta cercetarea pe o pistă falsă, prin punerea de acord în privinţa unor declaraţii mincinoase.

    Pe lângă declaraţiile martorilor, învinuiţilor sau inculpaţiilor, probele materiale administrate în dosarul cauzei pot fi verificate, nu numai prin măsuri operative sau efectuarea diverselor acte de urmărire penală, pecum comstatările tehnico-ştiinţifice ori expertizele, percheziţiile, ridicările de obiecte şi înscrisuri, investigaţii, ci şi prin reconstituire, prin încercarea “veracităţii” lor. Această “încercare”, verificare experimentală, reprezintă de fapt, stabilirea posibilităţii existenţei unui fapt sau fenomen. Astfel, încercând verificarea posibilităţilor creării ori dispunerii într-un anumit mod a urmelor, prin reconstituire se atestă nu numai declaraţiile participanţilor, din care rezultă cum au procedat atunci când au săvârşit infracţiunea, dar şi constatările făcutecu ocazia cerectării la faţa locului ori concluziile constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei referitoare, la mecanismul de formare a urmelor descoperite. În acelaşi timp, prin reconstituire, pe lângă verificarea probelor administrate se ajunge şi la ilustrarea acestora.