Transformările survenite în cadrul sistemului administrativ au determinat implicit şi o reformă a  activităţii Ministerului Apărării, organ al administraţiei publice prin care este condusă activitatea din domeniul securităţii naţionale. Atât în plan structural - organizaţional cât şi material - funcţional, acţiunile ministerului apărării în cadrul administraţiei publice au dobândit o nouă configuraţie. Totuşi, raporturile juridice la care ministerul este parte rămân  un domeniu supus controverselor, neexistând o delimitare clară între cele care intră sub incidenţa dreptului civil şi cele care intră sub incidenţa dreptului administrativ, ceea ce îngreunează punerea în aplicare a legii şi procesul de reformă.

        Interesul distincţiei dintre cele două categorii de contracte rezidă şi în faptul că actele de gestiune administrativă sunt supuse regulilor speciale ale dreptului administrativ, diferite de regulile dreptului civil, ceea ce determină competenţa judiciară diferită în soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu executarea acestor contracte. Astfel litigiile generate de modul de îndeplinire a obligaţiilor din contractele administrative sunt soluţionate de curţile de contencios administrativ, iar contractele civile încheiate de administraţie sunt de competenţa instanţelor de drept comun.

         Importanţa şi implicaţiile acestui subiect, precum şi faptul că  este o temă puţin abordată în literatura de specialitate m-au influenţat în alegerea acestei teme, în cadrul căreia mi-am propus să demonstrez că Ministerul Apărării poate fi parte a raporturilor juridice civile, chiar dacă este persoană juridică de drept public. 

        Pentru realizarea acest obiectiv lucrarea a fost concepută în patru capitole în care am abordat teoria generală referitoare la raporturile juridice civile, am stabilit şi analizat statutul juridic al Ministerului Apărării, regimul actelor emise  de acest organ al administraţiei publice centrale şi am prezentat modalităţile în care Ministerul Apărării intră în raporturile juridice civile. De asemenea, am insistat şi asupra statutului juridic al unităţilor militare, chestiune la fel de ambiguă şi controversată în literatura de specialitate. În ultimul capitol am prezentat un contract de locaţiune în care Ministerul Apărării  se comportă ca subiect al raporturilor juridice de drept civil.

       Caracteristic raportului juridic fiind relaţia socială reglementată de norma juridică, raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementată de norma de drept civil .

        Din această definiţie rezultă mai întâi faptul că raportul juridic civil este o relaţie socială, deoarece se stabileşte între oameni, fie individual (ca persoane fizice), fie în colectivităţi de persoane fizice aşa cum sunt persoanele juridice. Mai apoi, pentru a intra în sfera raportului juridic civil, relaţia socială trebuie sa fie reglementată de o norma de drept civil, care îi conferă în acest fel „haina juridică” .

        Dar, fiind reglementată prin norma de drept civil, relaţia socială nu-şi pierde calitatea sa primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între oameni.

a) subiectele sau părţile între care se statorniceşte raportul juridic civil, adică persoanele fizice şi persoanele juridice;

b) conţinutul care este constituit din drepturile si obligaţiile părţilor care participă la raportul juridic civil;

c) obiectul, adică acţiunile şi inacţiunile pe care le vizează drepturile si obligaţiile părţilor.

Trăsăturile raportului juridic civil.

        Neîndoielnic, oamenii intră între ei într-o multitudine de legături (relaţii sau raporturi), ceea ce constituie suportul vieţii sociale. Dacă asemenea legături cad sub incidenţa reglementării juridice, vom fi în prezenţa a ceea ce se cheamă raporturi juridice.  Însă, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic, legătura dintre oameni trebuie să primească reglementare juridică (să fie reglementată de o norma de drept).

      Legăturile dintre oameni sunt relaţii sociale. În doctrină se admite că „…raport juridic înseamnă o relaţie socială reglementată de norma de drept”  .

       Raportul juridic reprezintă întregul, genul, pentru că se cunosc numeroase categorii de raporturi juridice in funcţie de ramura de drept ale cărei norme reglementează relaţiile sociale. Un loc important sub aspect reglementativ, atât ca sferă, cât şi calitativ îl are, din acest punct de vedere, ramura dreptului civil. Un raţionament simplu, ne conduce la concluzia că dacă raportul juridic în general este întregul, raportul juridic este partea, specia; tot astfel, dacă raportul juridic, în general este o relaţie socială reglementată de o norma de drept, raportul juridic civil este o relaţie socială, fie patrimonială, fie nepatrimonială reglementată de norma dreptului civil.

a. raportul juridic civil este o relaţie socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial;

b. pentru a primi considerare pe planul dreptului, de raport juridic civil, relaţia socială trebuie sa fie reglementată de o norma de drept civil.

• nu toate relaţiile cad sub incidenţa reglementativă a dreptului ;

• dreptul civil este o componentă a sistemului naţional de drept;

• în contextul acestor cerinţe, nu orice relaţie socială este un raport juridic.

        Rezultă, aşadar, că dacă orice raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială poate primi considerarea de raport juridic.

        În viaţa juridică cotidiană, imensa majoritate a raporturilor juridice în care intră oamenii, sunt raporturi juridice de drept civil. Dreptul civil este o ramură, un subsistem al sistemului naţional de drept roman. Această ramură împreună cu celelalte ramuri ale dreptului unitar formează un tot unitar – sistemul naţional de drept roman. La rândul lor, raporturile juridice constituie un subsistem al sistemului general al raporturilor juridice. În contextul acestor poziţionări, subsistemul (raporturile juridice civile) împrumută caracterele comune tuturor categoriilor de raporturi juridice, adică pe cele ale sistemului general al raporturilor juridice, dar are si caractere specifice, care îl definesc ca parte distinctă, ca subsistem al sistemului general al raporturilor juridice.

      Acest caracter priveşte categoria raporturilor civile născute din acte juridice, raporturi care acoperă în mare măsură sfera raporturilor juridice civile şi rezidă în aceea că asemenea raporturi încorporează atât voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, exprimată cu prilejul adoptării normei de drept civil, cât si voinţa concretă a parţilor între care intervine.

• Voinţa electoratului înfăţişată de legiuitor ca voinţă de stat este încorporată în orice raport juridic, în general şi în orice categorie de raporturi juridice civile în special;

• Caracterul dublu voliţional al unor categorii de raporturi juridice civile este pus în evidenţă de manifestarea de voinţă a părţilor prin care se creează un raport juridic civil concret;

• Voinţa de stat este dublată, deci, de voinţa părţilor raportului juridic civil.

 

        În raportul juridic civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică. Conţinutul situaţiei subiectelor raportului juridic civil ca părţi aflate pe poziţie de egalitate juridică se exprimă, în principal, în ideea că părţile unui asemenea raport nu se află într-o relaţie de subordonare, una faţă de cealaltă.

• părţile raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate juridică, ele nefiind subordonate una alteia;

• acest caracter este rezultatul metodei de reglementare specifice dreptului civil - metoda egalităţii juridice a părţilor;

• egalitatea părţilor se discută pe planul încheierii raportului juridic civil, ci nu pe planul egalităţii prestaţiilor la care ele se obligă;

• egalitatea părţilor în raportul juridic civil nu se confundă cu egalitatea în faţa legii;

• poziţia de egalitate juridică a părţilor în raportul juridic civil nu trebuie înţeleasă în sensul că părţile trebuie să aibă acelaşi număr de drepturi.

      Raportul juridic civil fiind un raport social, adică stabilit între oameni, subiectele sale nu pot fi decât fiinţele umane, privite fie în mod individual, în calitate de persoane fizice, fie grupate în anumite colective, în postura de persoane juridice.

Cum subiectele sau părţile raportului juridic civil sunt purtătoarele drepturilor şi obligaţiilor care constituie conţinutul acestui raport, este posibilă definirea subiectele raportului juridic civil ca fiind persoanele care au calitatea de a fi titularele drepturilor si obligaţiile civile.

      De regulă, raportul juridic civil se stabileşte între doua persoane: cea care este titulara drepturilor civile se numeşte subiect activ, iar persoana care şi-a asumat obligaţiile civile se numeşte subiect pasiv.

        Subliniem că în raporturile juridice civile născute din contractele bilaterale sau sinalagmatice, drepturile subiective sunt însoţite de obligaţiile corelative, motiv pentru care în asemenea raporturi de drept fiecare parte are atât calitatea de subiect activ, cât si calitatea de subiect pasiv.

       Oamenii pot participa la raporturile juridice civile atât individual cât si ca subiecte colective, în calitate de persoane juridice. Prin persoana juridică se înţelege un colectiv de oameni care, având o organizare de sine stătătoare si un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop .

a) o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv, detaşat de individualizarea fiecărui membru al lui, cu o funcţionalitate organizatorică bine stabilită prin: structura internă, organele de conducere, modul de înfiinţare si modul de încetare;

b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atât ale persoanelor juridice, cât si ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcătuitor, fiind indiferentă natura drepturilor patrimoniale în temeiul cărora sunt stăpânite bunurile aflate în patrimoniu: drept de proprietate, drept de administraţie directă, drept real de folosinţă, etc. Important este ca patrimoniul distinct să-i dea posibilitatea persoanei juridice să participe în nume propriu la raporturile juridice si să-şi angajeze răspunderea proprie;

c) un anumit scop în acord cu interesele publice, care explică utilitatea si raţiunea existenţei persoanei juridice, precum şi necesitatea satisfacerii intereselor personale în acord cu cele publice. De altfel, scopul creării persoanei juridice este avut în vedere si la dimensionarea capacităţii de folosinţă.

        În funcţie de domeniul dreptului de care aparţin, persoanele juridice pot fi de drept public sau privat. În categoria persoanelor juridice de drept public intră statul, unităţile administrativ teritoriale, organele administraţiei publice centrale, iar categoria persoanelor de drept privat  cuprinde agenţii economici de stat(regiile autonome şi societăţile economice cu capital de stat), societăţile comerciale, sindicatele, organizaţiile non-profit.

       

a) persoane juridice care urmăresc obţinerea unui profit (persoane juridice cu scop lucrativ). Astfel sunt regiile autonome, societăţile comerciale;

b) persoanele juridice cu scop nepatrimonial (organizaţii non-profit). Din această categorie fac parte instituţiile de stat, partidele politice, asociaţiile, etc.

        Având în vedere aceste clasificări, deducem că Ministerul Apărării este o persoană juridică de drept public, cu scop nepatrimonial. În capitolele următoare vom analiza acest organ al administraţiei publice ţinând seama de această clasificare.

       Conţinutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor civile si a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport.  Drepturile şi obligaţiile civile ce aparţin subiectelor raportului juridic se află într-o relaţie de interdependenţă, întrucât drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile corelative ale subiectului pasiv si invers, obligaţiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ. De asemenea, conţinutului dreptului subiectiv îi corespunde un conţinut al obligaţiei, după cum conţinutului obligaţiei îi corespunde un conţinut al dreptului subiectiv.

     Interdependenţa corelativă a conţinutului drepturilor si al obligaţiilor caracterizează toate raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport real sau de un raport obligaţional. Însă dimensiunile conţinutului drepturilor si obligaţiilor variază în funcţie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul juridic real este întotdeauna un raport simplu, întrucât subiectul activ are în principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai obligaţia negativă de a nu stânjeni exerciţiul acestor drepturi (ca de pildă, în raportul de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi si dispune de bun, în vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminate, au obligaţia negativă să nu facă nimic de natura să lezeze dreptul proprietarului).

        Raportul obligaţional poate fi însa si unul complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi, cât si obligaţii ( de pildă în raportul de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite proprietatea şi de a preda si garanta lucrul vândut le corespund drepturile cumpărătorului de a i se face transferul proprietăţii şi de a i se preda si garanta bunul cumpărat).

        Aşa cum am precizat “de plano” conţinutul raportului juridic civil este dat de drepturile subiective pe care le au şi de obligaţiile pe care şi le asumă părţile participante. Ce sunt însa drepturile subiective şi ce înseamnă obligaţiile civile?

         Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului unui drept să desfăşoare, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea că poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă, în caz de necesitate prin forţa coercitivă a statului. 

a) conferă titularului dreptului posibilitatea juridică de a desfăşura o anumită conduită, dar numai în limitele legii; 

b) conduitei titularului dreptului îi corespunde corelativ o comportare corespunzătoare din partea subiectului pasiv; 

c) conduita subiectului activ şi comportarea corespunzătoare a subiectului pasiv se desfăşoară într-un anumit cadru juridic, care nu este altceva decât raportul social reglementat de norma de drept, adică raportul juridic; 

d) oferă titularului dreptului posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv să aibă o comportare corespunzătoare, deci să-şi îndeplinească obligaţia; 

e) în caz de opunere, conferă titularului dreptului posibilitatea de a recurge la forţa coercitivă a statului; 

f) dreptul subiectiv ia fiinţă la data naşterii raportului juridic, chiar dacă titularul său încă nu-l exercită, întrucât el se defineşte ca fiind posibilitatea juridică a unei conduite, pe când exerciţiul dreptului este posibilitatea concretizată în săvârşirea unor acte.