Cap.I – Criminologia si domeniul ei de studiu
1.1 Originea criminologiei
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esenţial, nu se poate afirma existenţa criminalităţii, deoarece “acolo unde nu există morală si norme, nu exista crime”.
Deşi criminalitatea nu a fost studiată in mod ştiinţific decât in mod relativ recent (în ultimele două secole) o largă paletă de izvoare situate pe întregul arc temporal al evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.
Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege care le ameninţau permanent supravieţuirea. În mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care, prin acţiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul că “legea talionului" răzbate prin negura timpului până în civilizatul Babilon al regelui Hamurabi (1728-1686 î.e.n.) şi chiar mult după aceea reprezintă o dovadă în acest sens.
Odată cu trecerea timpului atât fapta prohibită cât si pedeapsa ce trebuia aplicată au dobândit conotaţii noi, mai ales religioase, dar într-o anumită măsură şi social-economice. În scopul valorizării superioare a sentimentului religios, crima a fost considerată fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului, iar justiţia a primit aspectul unui dar divin. De altfel pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele “Codului” său, Hammurabi, este înfăţisat închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Conferind esenţă divină activităţii legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau să le respecte întocmai, sub imperiul unor sancţiuni extrem de severe.
Pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuţie pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. Deşi modelate după “legea talionului” ele se diferenţiază şi în funcţie de poziţia socială a inculpatului sau a părţii lezate. Preoţii şi demnitarii se bucurau de privilegii în cazul delictelor minore, dar erau asoru pedepsiţi în cazul comiterii unor delicte grave. Interesant este că nu se pedepseau decât delictele premeditate.
“Codul” lui Hammurabi a influenţat, într-o măsură importantă, reglementările penale ale popoarelor din zona de confluenţă. Astfel, în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.e.n) se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omucidere, viol şi adulter feminin, precum şi pentru furt din mormintele regale. Judecătorii corupţi primeau, de asemenea, pedeapsa capitală, care se executa prin sinucidere impusă.
Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntară, răpirea de persoane, idolatria, vrăjitoria, adulterul, sodomia, incestul, etc. Executarea pedepsei capitale – prin ucidere cu pietre (lapidare) – era încredinţată fie familiei care suferise ofensa, fie întregii comunităţi. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spânzurarea ori tragerea în ţeapă.
“Legea talionului” avea drept corespondent ebraic “răzbunarea sângelui”.
Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evoluţiei sociale, între care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.
Interesul pentru reglementări juridice precise, cunoscute de toţi membrii societăţii şi aplicabile tuturor în mod egal, a fost evidenţiat pentru prima oară în Grecia antică. Încă din sec. al VII-lea î.e.n. au fost aleşi legislatori însărcinaţi cu elaborarea legilor scrise. Au rămas celebri atenienii Drakon şi Solon. Drakon s-a evidenţiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat. Solon a fost considerat drept unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Prin activitatea lor, legislatorii au creat cadrul instituţional necesar, au iniţiat eliminarea arbitrariului cutumiar şi au întărit rolul statului în materie penală, prin intervenţie directă în cazurile de omucidere.
Alături de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie îl constituie interesul pe care marii filozofi ai lumii antice l-au manifestat faţă de criminalitate. Socrate, Platon, Aristotel au evidenţiat problematici care, într-o anumită măsură, îşi menţin actualitatea chiar în perioada modernă.
Platon este primul gânditor al antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filozofic al aplicării acesteia. Scopul identificat de marele filozof antic era generos şi modern – prevenirea săvârşirii altor crime în viitor. Platon afirmă că “acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui
să-i înfrâneze pe ceilalţi.”
Discipol al lui Platon, Aristotel a reflectat asupra problemei efectelor sărăciei şi a mizeriei sociale. Astfel, spune el “după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate.” De asemenea, Aristotel formulează o veritabilă teorie a crimei, considerând că aceasta se va comite atunci când făptuitorul, cântărind între plăcere şi durere, o va alege pe prima ori de câte ori nu va risca să fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioară avantajelor (plăcerilor) pe care crima le aduce.
Numeroase alte izvoare antice relevă preocuparea faţă de criminalitate. Stau mărturie operele literare ale antichităţii în care tema dramatică a crimei ocupă un loc important. Astfel, ar putea fi explicate poemele homerice, Orestia lui Eschil, Antigona, Oedip ale lui Sofocle sau Medeea lui Euripide.
Un interes real pentru criminologie îl prezintă şi datele furnizate de istoria medicinii legale. Încă din Egiptul antic s-a făcut dovada folosirii otrăvii într-un proces intentat unei femei care îşi ucisese soţul. Hipocrate a fost consultat ca expert în mai multe cazuri de crimă, iar medicul Antistius a examinat, după uciderea lui Cesar, cele 23 de răni ale acestuia.
Una din primele legi penale importante din Evul Mediu, “Constitutio Criminalis Carolina” (1532) stabilea colaborarea medicilor ca experţi ai instanţelor de judecată pentru anumite infracţiuni.
Prin urmare, se poate afirma cu deplină justificare, că izvoarele criminologiei sunt la fel de complexe ca şi izvoarele dreptului, sociologiei, filozofiei sau artelor, atingând limita temporală a startului omului spre umanitate.
1.2. Apariţia şi evoluţia criminologiei
Data apariţiei criminologiei ştiinţifice nu poate fi precizată cu exactitate, la fel ca şi în cazul altor discipline sociale.
Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835 – 1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi. Se accentuează şi importanţa lucarării lui Cesare Beccaria (1738 – 1794) “Dei delliti e delle pene” (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764, în care sunt exprimate idei novatoare care, punând pe primul plan umanismul şi subliniind importanţa prevenirii delictelor anticipează cuceririle dreptului penal modern.
Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478 – 1535) insistase, în lucrarea sa intitulată “Utopia”, asupra necesităţii prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale, iar Montesquieu, în lucrarea sa “L’esprit des lois” (Despre spiritul legilor), afirma : “un legiuitor bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătăţească moravurile decât să aplice pedepse!”
Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquiei şi J.J.Rousseau, Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului “divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului “natural”, în virtutea căruia toţi oamenii ar fi trebuit să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii. Preocupările sale privind interesul general al societăţii ca bază a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie atât idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare pentru criminologie.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham (1748 – 1833) a dezvoltat problematica penologiei, făcând o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi şi pedepse, propuneri care au avut un impact social şi politic real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere.
Abordarea filozofico-umanistă a problematicii criminalitaăţii a fost completată cu încercările de a include delicvenţii într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, frenologi, medici de penitenciare. Printre aceştia s-au numărat : Franz Joseph Gall (1758 – 1828) cu lucrarea “ Les fonctions du cerveau” (Funcţiile creierului), care este considerat întemeietorul antropologiei judiciare, medicii Lauvergue, Morell, Breca şi Wilson au făcut cercetări asupra craniilor delicvenţilor şi asupra degenerescenţei congenitale; medicul scoţian Thompson a publicat în “Journal of Mental Science” (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de deţinuţi, iar englezul Nicolson a publicat între anii 1873 – 1875 studiile referitoare la viaţa psihică a infractorilor.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au fost cunoscute de Lombroso. Acesta a publicat în anul 1876 lucrarea “L’uomo delinquente” (Omul delicvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca pe o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Deşi criticată aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul sec. al XIX-lea, încât Lombroso a fost numit părintele criminologiei antropologice.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui Enrico Ferri (1856 – 1929), profesor în drept şi sociologie, care, în lucrarea sa “Sociologia criminale” (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de magistratul Raffaele Garofalo (1851 – 1934) a cărui lucrare fundamentală este intitulată “Criminologia” (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confrunta criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a “criminalităţii naturale”, independentă în spaţiu şi timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi.
Deşi denumirea de criminologie este asociată numelui lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că ar aparţine, conform unor opinii, antropologului francez Paul Topinard.
Preocupările cercetătorilor italieni menţionţi anterior, nu s-au limitat la identificarea şi studierea factorilor criminogeni. Contribuţia lor acoperă o paletă mult mai largă, fiind la fel de importantă şi în planul politicii penale, ca urmare a elaborării modelului preventiv de reacţie socială împotriva criminalităţii. Datorită faptului că aceştia au realizat înlocuirea metodologică a sistemului metafizic de analiză cu un sistem ştiinţific, determinist, orientarea lor teoretică a fost numită şcoala pozitivistă.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la starea şi dinamica delicvenţei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat, mai ales în Belgia şi Franţa, apariţia şi cristalizarea unui nou domeniu de cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate, în prima jumătate a sec. al XIX-lea de francezul Andre-Michel Guerry (1802 – 1866) în lucrarea “Essai sur la statistique morale de la France” (Eseu asupra statisticii morale în Franţa) apărută în anul 1833 şi de belgianul Lambert A.J.Quetelet (1796 – 1874) – “Sur l’homme et le developpement de ses facultes ou Essai de physique sociale” (Asupra omului şi a dezvoltării facultăţilor sale sau Eseu de fizică socială) apărută în anul 1835.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani,
von Mayr cu lucrarea “Statistica poliţiei judiciare din regatul Bavariei (1867) şi von Oettingen cu lucrarea “Statistica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină”(1874).
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. El şi-a dezvoltat ideile în dizertaţia intitulată “Ideea scopului în dreptul penal”(1882) cunoscută ulterior sub denumirea de “Programul de la Marburg”. Von Liszt susţine necesitatea unei “ştiinţe totale a dreptului penal” în care să fie incluse şi statistica criminologică, psihologia criminologică şi antropologia criminologică.O asemenea abordare reprezenta o veritabilă revoluţie în criminologie şi totodată o provocare adresată penaliştilor dogmatici. În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale.
Controversele la care am făcut referire erau determinate de opiniile diferite cu privire la etiologia criminalităţii: preponderent biologică – după opinia autorilor italieni şi preponderent socială – după opinia autorilor francezi. Disputa s-a accentuat odată cu enunţarea de către medicul francez Andre Lacassagne a teoriei “mediului”, conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea faptelor antisociale este transferată societăţii în ansamblul său.
Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice – criminologia.
1.3. Evoluţia criminologiei ştiinţifice
Criminologia se dezvoltă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în cadrul altor discipline ştiinţifice.
Statistica găzduieşte, în special în Franţa şi Belgia, studiul criminologic al stării şi dinamicii fenomenului infracţional, în cadrul sociologiei îşi fac loc din ce în ce mai mult preocupările pentru studiul influenţei mediului social asupra criminalităţii, iar în antropologie, psihologie şi psihiatrie – studiul infractorului.
Dintre acestea, antropologia joacă un rol foarte important în evoluţia criminologiei. De altfel, datorită influenţei exercitate de Lombroso, ca şi faptului că publicaţia “Archives de l’Anthropologie criminelle et des sciences penales”, înfiinţată la Lyon în 1886, concentra în paginile sale principalele preocupări ale criminologiei timpului, criminologia purta în acea perioadă, cel mai adesea, denumirea de antropologie criminală.
Un moment important în dezvoltarea acestei discipline îl reprezintă şi apariţia, în 1907 în Belgia, a publicaţiei “Revue de droit penal et de criminologie”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, criminologia nu constituie încă o disciplină autonomă, ci se prezintă sub forma unor capitole în cadrul altor discipline: antropologie criminală, psihologie criminală, sociologie criminală.
Pozitivismul european a influenţat formarea criminologiei nord-americane. Primele cercetări în acest domeniu au loc în clinicile înfiinţate în 1909 la Chicago de către dr. William Healy. Concluziile acelor cercetări bazate pe studiul de caz au fost publicate de Healy în 1914 în cartea sa “The Individual Delinquent”.
Tot în acea perioadă are loc şi prima conferinţă naţională de drept penal şi criminologie (1909, la Law School of Nortestern University). Cu acel prilej se înfiinţează Institutul american de drept penal şi criminologie. Începând din anul 1910 Institutul publică revista “Journal of Criminal Law and Criminology “ care îşi continuă activitatea şi astăzi. Spre deosebire însă, de Europa, criminologia nord-americană este de la început foarte strâns legată de sociologie. Primul curs universitar datează din 1918 şi aparţine lui Maurice Parmalee. Fondatorul criminologiei moderne nord-americane este considerat a fi Edwin Sutherland, care publică în anul 1924 cartea sa “Criminology”, ce va avea o mare influenţă asupra oamenilor de ştiinţă de pretutindeni, interesaţi de domeniul criminalităţii.
Primul război mondial întrerupe în Europa pentru o perioadă de timp studiile în domeniul criminologiei. Publicaţia de la Lyon îşi încetează apariţia, cea belgiană îşi reia activitatea dupî război, marcând o apropiere a criminologiei de dreptul penal.
Pe plan internaţional, activitatea în domeniul criminologiei se reia în 1934, când se creează, la Paris, Societatea Internaţională de Criminologie, propunnându-şi ca scop să promoveze pe plan internaţional studiul ştiinţific al fenomenului criminalităţii. Pentru atingerea acestui scop, Societatea Internaţională de Criminologie, pe lângă o serie de alte avtivităţi a organizat, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, determinate de izbucnirea celui de al doilea război mondial, o serie de congrese internaţionale. Societatea internaţională de criminologie publică revista “Annales Internationales de Criminologie” şi organizează începând cu anul 1952, cursurile internaţionale de criminologie., în cadrul cărora se examinează principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii în scopul evidenţierii particularităţilor pe care acest fenomen îl îmbracă în diferite zone geografice ale lumii.
Un rol important în evoluţia criminologiei l-a jucat şi activitatea desfăşurată în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Astfel, în iunie 1946, Consiliul Economic şi Social a însărcinat comisia pentru probleme sociale să studieze mecanismele eficace ce ar putea fi adoptate în scopul lărgirii bazei internaţionale a mijloacelor de prevenire a criminalităţii şi tratament al delicvenţilor.
Comisia pentru probleme sociale împreună cu Comisia internaţională penală şi penitenciară (organizaţie interguvernamentală creată în 1875) a recomandat în 1948 Consiliului Economic şi Social la ONU să înfiinţeze o direcţie specializată în domeniul prevenirii criminalităţii şi tratamentul delicvenţilor.
În cadrul organismelor şi mecanismelor specializate funcţionează Serviciul de prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale al oficiului ONU de la Viena, care la recomandarea Adunării Generale s-a transformat într-o Divizie specializată. Aceasta are sarcina să formeze opţiuni de politică penală şi să promoveze rezoluţiile ONU în acest domeniu. Acest organism funcţionează în strânsă legătură şi colaborare cu o reţea de institute regionale afiliate ONU. Aceste institute au printre alte sarcini, acelea de a promova recomandările ONU în domeniu, de a sprijini guvernele sî aplice normele internaţionale şi instrumentele ONU, de a furniza avize consultative asupra problemelor de politică penală, de a organiza stagii de pregătire a specialiştilor, de a realiza cercetări ştiinţifice în domeniul justiţiei penale, de a organiza seminarii regionale şi de a facilita cooperarea între statele membre ale ONU.