Nu există un concept bine definit şi larg acceptat al violenţei. Mulţi comentatori contemporani au văzut în violenţă un termen care suferă o devalorizare conceptuală sau o entripie semantică.  Philip Schlesinger spune că el este folosit de obicei ca parte a discursului despre patologia socială în care suntem permanent ameninaţaţi cu dezordinea şi declinul. După   Chesnais este un discurs „mai mult decât alarmist; este catastrofist”. 

      A vorbi despre violenţa contemporană este un lucru foarte complicat şi cuprinzător. Înseamnă a aduna multe manifestări diverse ale folosirii forţei şi efectele lor. Acestea ar putea include toate actele negative sau orice violenţă criminală, dezordine publică sau acţiuni militare. Un pas important în înţelegerea locului pe care îl are violenţa în societatea contemporană este considerarea ei în raport cu statul modern. Aici trebuie însă să facem diferenţa între tipuri de state. Este necesar însă, înainte de a se trece la o astfel de încercare să se precizeze pe scurt ce s-ar putea înţelege prin „violenţă”. Definirea acestui termen este un lucru cât se poate de relativ. Toată lumea cunoaşte binecunoscutul slogan, aproape clişeistic, că un individ care pentru o cultură este un terorist, pentru alta este un luptător pentru libertate. Trebuie restrânsă astfel sfera termenului. Acest lucru ne poate oferi un simţ al proporţiilor în legatură cu gradul de violenţă al timpului nostru şi poate contracara efectul inflaţionist al tratării violenţei în mod nediscriminator. Astfel,  Chesnais defineşte violenţa : „Violenţa în sensul strict, singura formă de violenţă care este măsurabilă şi indiscutabilă este violenţa fizică. Este vatămarea directă a persoanelor; are trei caracteristici: este brutală, externă şi dureroasă. Este definită prin folosirea concretă a forţei.” Schlesinger citează şi alte câteva definiţii restrictive ale violenţei, pentru a ilustra problemele impuse de aceasta.  Există astfel o formulare oarecum similară cu cea a lui Chesnais, cea a sociologului  Robin Williams, care spune: „cele mai clare cazuri de violenţă sunt cele care produc neplăceri fizice, sunt intenţionale, sunt active mai degrabă decât pasive şi sunt directe în efectele lor”. Nu în ultimul rând, una dintre cele mai reuşite definiţii ale violenţei ne-o dă filozoful  Ted Honderich, care sugerează că: „Un act de violenţă... este o utilizare a unei forţe considerabile sau distrugătoare împotriva oamenilor sau a obiectelor, o folosire a forţei care încalcă o normă.” 

        Totuşi problema este mult mai profundă. A defini violenţa nu trebuie să însemne un protocol pentru studiul şi analiza ei. Căderea de acord asupra unei definiţii, ar însemna dezacordul faţă de detaliile legate de categorizările ulterioare. 

Chesnais clasifică violenţa în două mari categorii, „privată” şi „colectivă”. În cea  „privată” include crima, sinuciderea şi accidentul. În cea „colectivă” încorporează terorismul sovietic de stat şi terorismul antistatal occidental. Williams distinge violenţa colectivă de cea individuală. În prima categorie intră razboaiele interne, revoluţiile, războaiele de guerillă, insurecţiile, rebeliunile, epurările politice, genocidul, grevele de violentă, acţiunile paramilitare, răscoalele, sabotajele şi asasinatele politice. În a doua categorie intră crimele, omorurile prin imprudenţă, violul, ultrajul, vandalismul, atacul asupra persoanelor şi asupra proprietăţii.

       Schlesinger crede că aceste definiri şi catalogări sunt doar perspective teoretice de studiu. Problema mai largă, despre cât de violente sunt societăţile contemporane poate fi făcută în termeni empirici printr-un proces de comparaţie riguroasă în timp şi spaţiu, o strategie care ridică probleme uriaşe de culegere a datelor. La modul ideal aceasta ar presupune întrunirea următoarelor condiţii: că o clasificare acceptată a tipurilor de violenţă este folosită în timpul unei perioade bine delimitate în care formaţiuni sociale comparabile sunt investigate, folosind probe sau date adecvate care să susţină generalizările teoretic întemeiate. 

        Problema este că nu numai categoriile crimelor şi înţelegerea motivaţiilor acestora diferă de la o cultură la alta , dar şi raportarea delictelor, necesitatea constrângerilor, succesul în arestarea criminalilor, politicile de condamnare ş.a. Toate acestea variază de-a lungul timpului, chiar şi în interiorul unei singure societăţi. Totuşi asemenea dificultăţi nu fac imposibile discuţiile comparative asupra violenţei, ci doar le fac problematice.

       Atunci când vorbim de violenţă ne gândim  automat la o situaţie conflictuală. Aceasta este, în mod axiomatic, un moment de mare importantă pentru societate şi ajunge de obicei, în mod necesar, în atenţia mass-media. Rolul media variază în funcţie de natura crizei sau conflictului şi de natura societăţii în care se petrece.

      Dacă acceptăm faptul că stările de criză sunt o caracteristică normală şi structurală a societaţilor moderne şi faptul că mass-media este mecanismul prin care aceasta criză este făcută publică, rezultă astfel că relaţia mass-media/ criză este un factor esenţial în menţinerea democraţiei. Nu toate crizele şi actele de violenţă sunt mediatizate. Mass-media în sine reprezintă un teren contestat în ceea ce priveşte conceptualizarea, definiţiile şi transformarea societăţii şi democraţiei în diferite părţi ale lumii. Astfel relaţia media cu conflictele şi crizele politice apare cu atât mai contestată.

      O altă problemă spinoasă pentru cercetători o reprezintă dezbaterea pe marginea existenţei sau non-existenţei „violenţei simbolice”. Termenul a fost inventat de sociologul francez  Pierre Bourdieu, ce a definit-o drept „forma blandă, ascunsă pe care o capătă violenţa atunci când violenţa deschisă nu este posibilă”. Teoreticianul german al comunicării, Harry Pross, a definit-o drept  „puterea de a face atât de reală  validitatea semnificaţiei prin intermediul semnelor, încât alţii se identifică cu ea... Violenţa simbolică este legată de materialitatea semnelor”. Nu trebuie să concepem efectele simbolurilor ca fiind mai mult decât metaforic violente, deşi este uşor de sesizat atracţia analogiei dintre ordonarea vieţii mentale din interiorul relaţiilor sociale ierarhice şi controlul asupra corpurilor umane prin exercitarea violenţei. Trebuie acceptat faptul că violenţa simbolică şi violenţa fizică sunt părţi ale aceluiaşi fenomen. Violenţa simbolică poate fi împarţită în două idei analitice utile: aceea că domeniul simbolic este coercitiv în ceea ce-i priveşte pe cei ce trăiesc în interiorul unei colectivităţii (deşi diferit după locaţia socială şi înzestrarea cu un anumit capital cultural) şi aceea că violenţa simbolică oferă o alternativă la constrângerea fizică acolo unde circumstanţele politice permit, şi că în anumite condiţii poate fi, de asemenea complementară cu ea. Aceasta este una dintre problemele foarte importante ce străbat opera influentului autor Antonio Gramsci, a cărui analiză a relaţiilor dintre constrângere şi consens ale unei clase conducătoare în urmărirea hegemoniei a centrat mare parte din dezbaterile contemporane. Este vorba despre faptul că domeniul simbolic este locul unde au loc luptele pentru dominaţie ideologică, pentru sentimente şi gândire. În domeniul politic acest lucru este văzut ca urmărirea controlului asupra propagandei, pentru impunerea cenzurii şi a secretului de stat, a managementului informaţiei, în regimurile de toate culorile, folosindu-se o varietate de mijloace. 

        Simbolicul şi violentul sunt luate împreună în alt sens şi anume interesul obsesiv asupra posibilităţii ca mass-media astăzi, în special televiziunea, să determine violenţa politica şi criminală şi forme de comportament antisocial care ameninţă stabilitatea statelor liberal-democrate. Dezbaterile în ecest sens, în ciuda studiilor comportamentale şi etnografice realizate, rămân neconcludente. Ele nu încetează, fiind alimenate de convingerea puternică existentă în lumea politicului, că violenţa transmisă de mass-media trebuie să aibă într-un fel efecte nocive, chiar dacă ele nu pot fi complet şi clar demonstrate. Totuşi convingerea comună este aceea că este crucial să controlezi domeniul simbolic al comunicării în lupta cu inamicii statului.

        Simona Ştefănescu aduce în prim plan ideea conform căreia există o mulţime de teorii referitoare la mass-media ca extensii ale statului în situaţiile de criză şi conflict, cu sau fară prezenţa violenţei. Conform acestor teorii, paradigmele privind libertatea şi egalitatea comunicării trebuie să trateze şi termenii interferenţei statului în procesul de definire şi circulaţie a opiniei publice.  Crizele şi conflictele politice tind să mobilizeze măsurile de securuitate ale statului, iar strategia clasică pentru legitimarea interdicţiilor şi limitărilor cuprinde şi invocarea unei stări de criză. În acest context, media devin o extensie a statului, care apare ca fiind reprezentantul legitim al voinţei populare şi de aceea un executor legitim al autorităţii comunicaţionale. Uneori media sunt acuzate de o putere corporatistă excesivă, ele folosindu-se de mijloacele lor persuasive pentru a-şi promova propriile interese, care de multe ori se confundă cu cele ale oligarhiei financiare şi politice ce prin influenţa lor asigura suportul tacit al statului, pentru a manipula opinia publică, în loc să informeze publicul corect şi să-i confere putere acestuia. În acest caz democraţia este ameninţată destul de grav. De aici izvorăsc şi acele păreri care văd în media un creator de crize.

        Teoreticienii spun despre criză că nu există în lumea reală, ci numai în discurs. Ea prinde viaţă numai după ce a fost dezbătută în cuvinte. O situaţie violentă sau conflictuală poate fi numită criză numai după ce a fost etichetată astfel. Acest lucru îl face de obicei mass-media. 

        Peter Bruck a dezbătut această problemă într-un mod particular. El a analizat tabloidele şi practicile jurnalistice ce le stau la bază, arătând că ştirile senzaţionale prezentate în acestea au ca efect spectacularizarea vieţii sociale, a masei şi minimalizarea puterii indivizilor izolaţi, care tind mai mult să consume diferite aspecte ale propriei lor realităţi sociale, decât să acţioneze pentru a o schimba în vreun fel. Tabloidele, prin modul lor de a supraevalua subiectele, nu fac decât să adâncească impresia de real a acestora şi impresia de criză. Ele incearcă să creeze un sens vizual al întamplărilor, prin mijloace precum proliferarea unor fotografii imense, de obicei color, mimând o prezentare orientată spre imagine în stilul ştirilor de televiziune, toate acestea dând publicului impresia de autenticitate şi de „imediat”. Practicarea senzaţionalismului, repet, formează sau  duce la formarea spectacularizării vieţii sociale. 

        Bruck atrage şi el atenţia că nu există crize „reale” într-o societate reală. De multe ori negarea unei crize este o strategie de prezervare a ordinii sociale. În cazul în care media sunt subordonate autoritaţii politice, rolul lor poate fi mai degrabă acela de atenuare decât de exacerbare a crizei. Situaţiile acestea scot foarte bine în evidenţă adevarata natură a media. Se poate spune că în timp de criza ele îşi dezvăluie adevărata faţă, fie că sunt obiective, fie că nu.

     Cea mai simplă definiţie a terorismului este aşa zisa definiţie de „scop şi de metodă”. Astfel, conform acesteia, terorismul este o tactică de luptă neconvenţională folosită pentru atingerea unor scopuri strict politice care se bazează pe acte de violenţă, sabotaj sau ameninţare, executate împotriva unui stat , organizaţii, categorii sociale sau împotriva unui grup de persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică şi intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entităţii respective pentru a o determina să acţioneze în conformitate cu dorinţele teroriştilor, în cazul în care acest obiectiv nu poate fi îndeplinit prin mijloace convenţionale.

       Terorismul este un fenomen caracteristic conflictului asimetric, fiind purtat în exclusivitate de pe poziţii inferioare de forţă (militară, politică sau economică) şi este o tactică de ultim resort. În multe cazuri terorismul este în mod greşit asimilat cu insurgenţa, fanatismul, războiul psihologic, crimele de război şi atrocităţile  comise de forţe armate regulate sau cu operaţiuni clandestine.

        Acţiunile bazate pe teroare au îmbrăcat multe forme de-a lungul timpului. Oamenii au simţit nevoia să elaboreze un termen şi o definiţie care să cuprindă aceste acţiuni. Astfel a aparut termenul „terorism”, venit oarecum destul de târziu (sfârşitul secolului IX) pentru a surprinde o formă de agresivitate veche de mii de ani. Dificultatea definirii terorismului este o problemă de percepţie culturală, politică şi socială a actului de violenţă şi a scopului politic urmărit prin teroare. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române termenul derivă de la franţuzescul „terrorisme”, explicat prin „totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau un regim reacţionar sau prin atitudine; manifestare teroristă.” Acţiunile teroriştilor se bazează pe teroare (lat. „terror”, „terroris”; fr. „terreur”). Acest termen este definit prin „groază, frică, provocate intenţionat prin ameninţări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare.” Acţiunile teroriste au fost în general de-a lungul timpului manifestări de rebeliune ale celor slabi împotriva celor puternici sau aşa cum plastic spune  Xavier Raufer, „atacul viespei asupra elefantului.” Trebuie menţionat şi faptul că în dreptul internaţional, încercările de da o definiţie termenului nu au fost foarte reuşite. Ceea ce astăzi numim terorism, înglobează toatalitatea actelor de violenţă comise de un individ sau grup de indivizi, împotriva unor victime alese arbitrar, în slujba unei puteri sau al propriului interes, prin teroarea ce devine contagioasă pentru întreaga populaţie. Acestui scop, mass-media îi slujeşte foarte bine, fiind principalul propagator al mesajelor şi acţiunilor terorismului. Teroristul, luat ca individ izolat sau ca grupare sau sectă, se consideră justiţiarul suprem, deţinătorul adevărului singur şi unic, pe care trebuie să îl impună prin orice mijloace tuturor. Datorită acestui fapt accepţiunea termenului se lărgeşte foarte mult, incluzându-i printre terorişti nu numai pe criminali, ci chiar şi ţările acuzate că în interiorul lor se petrec crime împotriva umanitaţii sau care duc o politică contrară drepturilor omului. Trebuie însă precizat că un individ care pentru unii este terorist, pentru alţii el este un erou al luptei pentru libertate.

        Definirea şi înţelegerea corectă şi completă a fenomenului de terorism sunt absolut necesare pentru elaborarea unor strategii şi tactici eficiente de luptă antiteroristă. Deoarece nu există un model general valabil, definirea şi analiza actului terorist trebuie facută pentru fiecare caz în parte. Principalele elemente de definire a terorismului sunt: mijloacele (acţiuni violente), metoda (inducerea fricii pentru cetăţeni), ţinta (civili necombatanţi), scopul  (producerea unei schimbări politice majore), actorii (indivizi sau grupuri nonstatale). 

        Al cincilea factor este foarte controversat. Unii analişti susţin punctul de vedere american, care consideră că se poate defini noţiunea de "stat terorist". Alţii consideră că există numai politicieni, guverne şi structuri ale statului ce pot fi implicate în susţinerea şi promovarea terorismului.