Existenţa individuală şi social-umană se grefează pe necesităţi şi trebuinţe a căror satisfacere justifică şi orientează activitatea economică a omului. Natura şi intensitatea acestor necesităţi şi trebuinţe se află în corelaţie cu stadiul de dezvoltare economică socială şi culturală a indivizilor şi a societăţii în ansamblu. Evident, trebuinţele elementare ale omului (hrană, îmbrăcăminte, habitat etc.) sunt esenţiale în raport cu o anumită limită a nivelului de trai. Între nivelul de trai şi sfera necesităţilor umane există un raport de corelaţie. Cu cât creşte nivelul de trai, cu atât se diversifică sfera trebuinţelor şi necesităţilor individuale şi social-umane. Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont de timp apropiat. Altele, sunt posibile , într-o anumită eventualitate, dar sub spectrul nesiguranţei, incertitudinii.

      Recunoaştem sau nu, omul rămâne, măcar în parte, sub vremi. Nu poate prevedea totul şi nu întotdeauna evenimentele decurg aşa cum au fost  prevăzute, fie că se referă la viaţa indivizilor, persoanelor, fie că privesc cadrul natural sau socio-economic în care evoluează.

        Observaţiile de ordin statistic evidenţiază realitatea şi regularitatea producerii unor evenimente, pericole, generate de factori naturali sau de însăşi activitatea oamenilor, într-un teritoriu anume, pagubele produse putând fi evaluate măcar cu aproximaţie. Incertitudinea consistă în faptul că  nu pot fi identificate subiectele (persoanele, agenţii economici etc.) asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea şi momentul producerii evenimentului (pericolului) respectiv.

        Dezvoltarea societăţii învederează strădaniile individuale şi colective de prevenire a unor evenimente nedorite (pricinuite de calamităţi  ale naturii, de accidente, de boli şi de  efectele îmbătrânirii etc.) ori de limitare a pagubelor pe care le generează şi de acoperire, deci de  înlăturare a efectelor acestor evenimente. Omul a construit sisteme de irigaţii, a plantat păduri şi perdele de protecţie, a construit baraje, diguri, a luat măsuri de protecţie în domeniul sănătăţii publice, a iniţiat acţiuni zoo-veterinare, a creat un cadru organizat de prevenire şi combatere a incendiilor, a luat măsuri de siguranţă în funcţionarea mijloacelor de transport, a intensificat măsurile de îmbunătăţire a asistenţei sanitare şi de conservare a bunurilor şi averii.

        Cu toate măsurile întreprinse, omul a rămas neputincios în faţa unor  evenimente generatoare de mari pagube, cum sunt calamităţile naturii (seisme, uragane, ploi torenţiale, grindina, furtunile etc.). Apoi, ştiinţa, tehnologia şi tehnica modernă, alături de avantajele pe care le generează pentru existenţa şi dezvoltarea social-umană, se însoţesc cu creşterea frecvenţei unor accidente. Faptul mobilizează populaţia şi societatea  în găsirea unor metode eficiente de apărare, deci de prevenire, dar şi de compensare a eventualelor pagube pricinuite.

        Istoria atestă faptul că încă din timpuri străvechi oamenii au fost preocupaţi  de prevenirea şi mai ales de a suporta în comun pagubele generate de producerea unor  evenimente incerte, nedorite, cum sunt calamităţile naturii şi accidentele. 

a) prin efortul individual al fiecărei  persoane ( fizice sau juridice) care îşi pot constitui rezerve proprii, cu destinaţie specială (acoperirea pagubelor în cazul producerii  evenimentelor generatoare de pagube);

b) prin efortul comun de constituire a unui fond,  bazat pe aportul unui număr mare de persoane (fizice sau juridice), ameninţate de aceleaşi pericole, pe seama căruia cei afectaţi de evenimentele nedorite, care s-au produs, sunt despăgubiţi.

        Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri (rezerve), cu destinaţie specială. Anume, acoperirea unor pagube pricinuite anumitor bunuri de calamităţile  naturii, ori în caz de accidente  pentru a plăti anumite sume (asigurate) persoanelor în viaţa cărora aceste evenimente au intervenit. Adoptarea uneia din cele două soluţii nu poate ignora experienţa omenească. Conform cu aceasta s-a demonstrat că, în principiu, şi în acest caz,  unirea  face putere. Că nu este eficientă constituirea rezervei  de către fiecare individ sau agent economic în parte, pentru a se considera la adăpost de riscul unor evenimente generatoare de prejudicii. Că dimpotrivă, prin unire în faţa unor riscuri comune, a unui mare număr de persoane fizice şi juridice, se pot creea  rezerve băneşti substanţiale  care pot fi utilizate mai eficient în spaţiu şi timp, în vederea prevenirii şi înlăturării prejudiciilor generate de evenimentele probabile, avute în vedere.

        Această  a doua soluţie s-a impus, în  timp, întrucât bazându-se pe  principiile comunităţi de risc şi mutualităţii, fiecare contribuabil participă cu  sume mici, pentru a creea un fond bănesc pe seama căruia pot fi sprijiniţi (despăgubiţi)  cei care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat unirea lor. De fapt principiile respective  stau la baza conceptului de asigurare

        Asigurarea  constituie un sistem  de relaţii economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure.

        Asigurarea este o practică a creării, în mod preventiv, a condiţiilor şi a resurselor băneşti pentru dezdăunarea celor care au suferit pagube ca şi pentru plata unor sume cuvenite celor în viaţa cărora  au intervenit anumite evenimente faţă de care au convenit utilizarea acestei practici.

        În ţările dezvoltate, asigurările au devenit o importantă ramură a economiei naţionale, deoarece prin valoarea adăugată  în societăţile  de asigurare, de intermediere şi alte prestări de servicii înrudite, participă la sporirea  produsului intern brut; oferă locuri de muncă unui număr mare de persoane; participă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară, cu  resurse băneşti pe care le pune la dispoziţia băncilor, agenţilor economici sau autorităţilor publice iar prin sumele acordate asiguraţilor (ca despăgubiri, indemnizaţii, rente etc.) contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate de riscurile asigurate.

        Unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe specifice asigurărilor: calitatea de ramură prestatoare de serviciu, de intermediar financiar şi de activ financiar.

        Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii, se relevă prin faptul că societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific - “preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate”, “securitatea” pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.

      Desigur, obligaţia asumată de societatea de asigurări faţă de asiguraţi este influenţată de  caracterul aleator al fenomenelor asigurate. Ca urmare, echilibrul între primele de asigurare încasate şi indemnizaţiile datorate poate fi afectat de abateri. Dacă abaterile sunt favorabile pentru asigurător ele măresc profitul. Dacă abaterile sunt nefavorabile, se impune compensarea acestora prin venituri generate din alte surse: dobânzi la depozite bancare, plasamente de capital etc.

         Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în asigurările de viaţă, societăţile de asigurare oferă asiguraţilor nu numai o protecţie de asigurare, ci şi instrumente de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti (în cadrul ofertei de capital de împrumut, pe piaţă financiară).

        Asigurarea ca activ financiar rezidă în faptul că în perioada derulării contractului  de asigurare este influenţată atât mărimea absolută nominală a sumei acumulate, cât şi mărimea reală a acesteia. Deci, contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de asigurător şi achiziţionată de asigurat2 

        Conceptul de asigurare comportă, după caz, abordarea sub aspect juridic, economic sau financiar .

Sub aspect juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, iar acest fapt rezultă din contract, ca “lege a părţilor” şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Deci contractul de asigurare şi legea de organizare a activităţii de asigurare constituie izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.

        În Codul civil român din 1930 la art.49 se precizează că “prin contractul de asigurare intreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.

        Conform cu Yvonne Lambert-Faivre “sub aspectul său tehnic care este fundamental, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare  de asiguraţi, expuşi la producerea unor riscuri îi indemnizează pe aceia dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului comun constituit din primele încasate”3 

        Sub aspect economic asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte. Mai întâi faptul că fondul de asigurare se constituie în formă bănească ( unele excepţii neinfirmând regula).

        Apoi, fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate.

        Constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi, prin fluxurile băneşti pe care le presupune în casarea  primelor de asigurare, de către societatea de asigurare, iar apoi plata despăgubirilor aferente.

        Sub aspect financiar se poate aprecia că asigurarea este intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat prime de asigurare, şi persoane juridice şi fizice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Se relevă astfel faptul că, mai ales în asigurările de viaţă asigurarea constituie  nu numai mijloc de protecţie împotriva riscurilor, dar şi instrument de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.