1.1. Bilanţul contabil – sinteză a fluxurilor informaţionale financiare ale întreprinderii.
Contabilitatea îşi aduce o contribuţie deosebită în ştiinţa şi practica economică, deoarece, prin întregul său conţinut, îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizează un sistem de informaţii corelat şi verificat şi, promovează rigurozitate şi exactitate în reflectarea fenomenelor economico-financiare.
Adoptarea unor decizii corecte, care să corespundă pe deplin realităţii şi să contribuie la rezolvarea multiplelor şi complexelor probleme ce pot apărea în activitatea economico-financiare, este dependentă de calitatea şi cantitatea informaţiilor furnizate prin intermediul sistemului informaţional economic. Toate măsurile întreprinse în vederea perfecţionării sistemului informaţional economic au contribuit în egală măsură şi la perfecţionarea contabilităţii.
În cadrul sistemului informaţional economic, informaţiile furnizate de subsistemul informaţional contabil deţin un rol deosebit de important, deoarece, prin conţinutul său, informaţia contabilă este exactă, completă şi neîntreruptă , ea caracterizând dimensiunea şi fluxurile valorice care iau naştere în cadrul procesului reproducţiei sociale şi prin intermediul cărora se exercită funcţia financiar-contabilă a întreprinderii.
Deşi gama de obiective ale contabilităţii în general şi ale contabilităţii financiare în special este foarte diversă, nu se poate neglija faptul că produsele finale ale oricărui sistem contabil sunt documentele de sinteză, iar oferta de informaţii furnizate de aceste documente depinde de utilizatori şi, respectiv, de necesităţile lor informaţionale. Pentru a putea satisface cerinţele informaţionale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntată cu necesitatea elaborării unui procedeu propriu de generalizare şi sintetizare a datelor şi informaţiilor, ceea ce a implicat crearea unui instrument corespunzător, şi anume bilanţul contabil. Termenul „bilanţ” derivă de la latinescul „balancia” (balanţă, cântar). Bilanţul contabil reprezintă documentul oficial utilizat la încheierea exerciţiului financiar.
Creaţie a contabilităţii în partidă dublă, bilanţul, de la a cărui atestare în primul tratat de contabilitate tipărit în lume a trecut peste o jumătate de mileniu , asigură o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare precum şi a rezultatului obţinut.
În calitatea sa de model al patrimoniului, bilanţul consolidează şi dă expresie sintetică informaţiilor referitoare la formele funcţionale de investire a fondurilor în activitatea unui titular de patrimoniu, precum şi la modul de formare a acestora în cadrul relaţiilor cu mediul economico-social. El caracterizează cifric şi în etalon bănesc relaţiile de echilibru dimensional şi structural dintre mijloacele economice gestionate de către titularul de patrimoniu şi sursele de procurare ale acestor mijloace. De asemenea, bilanţul evidenţiază şi rezultatul financiar obţinut, ca urmare a consumării şi reproducţiei fondurilor investite.
Bilanţul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilităţii curente şi de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul de model contabil şi informaţional, dar şi de model de gestiune a valorilor materiale şi băneşti delimitate patrimonial. În plan informaţional, bilanţul pune în evidenţă raporturile cauzale dintre bunurile materile şi bani, ca obiecte de drepturi şi obligaţii pe de o parte, drepturile şi obligaţiile titularului de patrimoniu în legătură cu aceste valori, pe de altă parte, între alocarea acestor valori şi finanţarea lor, între utilizarea valorilor şi reproducţia lor. El furnizează informaţii de reflectare şi control asupra relaţiilor de echilibru privind starea şi mişcarea patrimoniului.
Ca model de gestiune, bilanţul serveşte la punerea în mişcare a mecanismelor proprii subiectului de drept orientate spre asigurarea în condiţii de eficienţă a reproducţiei patrimoniului; pe baza lui se fundamentează deciziile privind alocarea, finanţarea, utilizarea şi recuperarea fondurilor. Totodată, prin bilanţ se organizează controlul asupra realizării deciziilor, se asumă drepturi şi obligaţii, se stabilesc răspunderi şi cointerese cu privire la gospodărirea şi dezvoltarea patrimoniului. De asemenea, bilanţul este folosit ca instrument de cunoaştere a normelor referitoare la conservarea, administrarea şi dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului. Spre deosebire de cont şi sistemul de conturi, prin care se asigură descrierea şi analiza morfologiei financiare a patrimoniului, bilanţul realizează sintaxa acestei structuri .
Prin potenţialul documentar, prin modul de participare la circuitul „informaţie- analiză-decizie”, bilanţul se constituie ca o bază de referinţă, ca ofertă penetrantă şi cu efect catalizator în procesul conducerii activităţii economico-financiare . Datele din bilanţ fundamentează procesul decizional, iar prin urmărirea mişcărilor ce intervin în structura elementelor patrimoniale se efectuează controlul derulării acestor procese, analizând rezultatele obţinute în raport cu parametrii care au stat la baza adoptarii deciziilor.
Prin structura sa şi prin modul de grupare a indicatorilor, bilanţul contabil oferă posibilitatea aprecierii situaţiei financiare a întreprinderii şi răspunde necesităţilor de informare ale utilizatorilor, furnizând, totodată, datele necesare elaborării prognozelor.
Bilanţul contabil surprinde situaţia patrimonială a întreprinderii la un moment dat, furnizând informaţii cu privire la echilibrul financiar al întreprinderii. Utilizarea bilanţului contabil ca instrument de analiză a activităţii economico-financiare la nivel micro şi macroeconomic, îi conferă acestuia caracteristicile unui model economic.
În România ultimilor ani, ştiinţa economică a făcut paşi serioşi înainte în ceea ce priveşte perfecţionarea modelelor de analiză a activităţii economico-financiare a întrepinderilor în contextul trecerii la economia de piaţă. A fost deschis astfel câmp larg cercetărilor în domeniul economic şi au fost introduse procedee şi concepte noi de analiză utilizate curent în ţările cu o economie de piaţă avansată, cum ar fi: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria pozitivă, trezoreria negativă, trezoreria netă, fluxul de numerar (engl. „cash-flow”) etc. Analiza bilanţului stabileşte gradul de independenţă financiară în funcţie de structura finanţării, dependenţa întreprinderii de creditorii sau de băncile creditoare.
Bilanţul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de înregistrare şi control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situaţiei financiare şi caracterizarea activităţii economice a întreprinderii într-o anumită perioadă de gestiune, atât în totalitatea lor, cât şi pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei înregistrări; mijlocul de a oglindi la un moment dat situaţia întreprinderii evaluată în bani prin punerea faţă în faţă a mijloacelor şi resurselor; un calcul de sinteză al contabilităţii, prin care se prezintă la un moment dat situaţia economică dintr-un perimetru al mişcărilor de valori, evaluată în bani, punându-se faţă în faţă activul cu pasivul; un document contabil alcătuit pe baza datelor evidenţei contabile, aşa cum rezultă ele din înregistrările curente făcute în conturi; instrument specific contabilităţii, cu ajutorul căruia se prezintă în mod centralizat şi grupate sistematic datele contabile privind situaţia valorică a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora şi rezultatele activităţii la un moment dat ”.
1.2. Câteva dimensiuni istorice ale bilanţului contabil
De mai mult de jumătate de mileniu, contabilitatea operează sub principiul partidei duble. Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea, graţie marilor întreprinderi industriale şi comerciale, începe să se analizeze şi să se măsoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilanţului şi rezultatul, cu ajutorul contului de profit şi pierdere. O astfel de practică îşi găseşte explicaţia prin câteva fenomene: numărul societăţilor pe acţiuni se multiplică, se separă conducerea întreprinderii de proprietari, managerii fiind obligaţi să informeze periodic asupra modului în care a gestionat patrimoniul şi activitatea; contabilul apare ca un mediator între proprietari şi manageri, rămânând, totuşi, subordonatul acestora din urmă etc.
Până în secolul al XIX-lea, exista adesea tendinţa de a se confunda, în procesul contabil, bunurile întreprinderii cu cele ale proprietarilor săi. Începând cu acest secol, se poate vorbi de acţiunea principiului entităţii în contabilitate .
Într-o formulă generală, bilanţul a fost şi este considerat un document de sinteză care permite să se cunoască, la un moment dat, patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică, patrimoniu definit ca ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unui comerciant..
De asemenea, bilanţul a fost şi este încă recunoscut ca un instrument static. Abordării statice a bilanţului i s-a opus, o dată cu opera profesorului german Eugen Schmalenbach (Dznamische Bilanz, 1920), o abordare diametral opusă, cea dinamică. Viziunii tradiţionale despre bilanţ, asimilat unui inventar patrimonial condensat, Schmalenbach i-a opus concepţia sa referitoare la un bilanţ ca reprezentare a „forţelor întreprinderii”. El a constatat că este mult mai important pentru managerii întreprinderii să măsoare sănătatea acesteia decât să cunoască valoarea intrinsecă a elementelor care compun cele două parţi ale bilanţului, activul şi pasivul.
