Politica comercială este o parte componentă a politicii economice generale a unui stat, parte care vizează sfera comerţului, a relaţiilor economice externe. 

    Politica economică reprezintă ansamblul mijloacelor prin care un guvern urmăreşte să reglementeze şi să influenţeze situaţia economică şi dezvoltarea pe termen lung a unei ţări. 

    În principiu, în ţările dezvoltate, politica economică (şi prin aceasta şi politica comercială) este orientată spre atingerea următoarelor obiective: 

a) Menţinerea unui grad cât mai ridicat şi stabil de ocupare a forţei de muncă, deci un şomaj cât mai scăzut (se folosesc politici monetare şi fiscale menite să menţină un nivel cât mai ridicat al CERERII şi de evitare a RECESIUNII).

b) De a sigura o creştere economică cât mai susţinută şi, pe această bază, o creştere a standardului de viaţă la nivel naţional (investiţiile, dezvoltarea şi modernizarea producţiei etc.).

c) Evitarea inflaţiei sau, cel puţin, menţinerea ei sub un anumit control cu influenţă în plan economic şi social (măsuri: creşterea producţiei, echilibru cerere/ofertă, politica monetară, valutară etc.).

d) Stabilitatea balanţei de plăţi externe prin promovarea exporturilor, controlul importurilor, atragerea de investiţii străine, politica financiară, valutară etc. Se află în corelaţie cu controlul inflaţiei şi echilibru BPE (se menţine  dacă creşterea preţurilor interne nu devansează creşterea preţurilor din ţările partenere în relaţiile comerciale).

e) Alte obiective urmărite:

– mai bună distribuţie a venitului naţional prin sistemul de impozite, subvenţii etc.;

– reducerea situaţiei de monopol a unor mari companii.

    Problema esenţială a politicii economice promovate de orice stat este aceea de CORELARE şi ECHILIBRU între diferitele componente şi obiective vizate, întrucât nu este posibilă promovarea simultană a tuturora şi în acelaşi grad. 

    Ca parte a politicii economice, politica comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (caracter: juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul derulării comerţului exterior, al promovării schimburilor comerciale cu alte state şi protejării economiei naţionale de concurenţă străină.

    Pe termen lung, principalul obiectiv al politicii comerciale a oricărui stat este de a stimula creşterea economică naţională la adăpost de concurenţă străină. Rezultă că politicii comerciale îi revin două funcţii:

– de promovare a relaţiilor comerciale externe;

– de protejare a economiei naţionale.

    Pe termen scurt şi mediu, politica comercială poate urmări obiective care derivă din cele pe termen lung, precum: 

– perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;

– stimularea exporturilor cu anumite produse sau grupe de produse;

– restrângerea importurilor cu anumite produse sau grupe de produse;

– modificări în orientarea geografică a comerţului exterior;

– protecţie accentuată pentru unele sectoare economice faţă de concurenţa străină;

– menţinerea echilibrului general al balanţei comerciale, ca parte a BPE;

– îmbunătăţirea raportului de schimb;

– încasări la bugetul statului.

    Ţările dezvoltate economic urmăresc, prin intermediul politicilor comerciale promovate, cucerirea de noi surse de aprovizionare cu materii prime, menţinerea şi cucerirea unor pieţe externe de desfacere, stimularea dezvoltării ramurilor strategice din economia lor naţională etc. Ţările în curs de dezvoltare urmăresc şi situează în centrul politicilor comerciale: valorificarea superioară a resurselor naţionale, dezvoltarea industriei prelucrătoare, reducerea dependenţei de unele importuri, specializarea unor industrii pentru export etc. În fapt, dacă ţinem seama de teoria ricardiană asupra costurilor comparative, prin politica comercială promovată, fiecare ţară vizează să obţină din REI avantajul comparativ, respectiv o economie de muncă prin export de mărfuri competitive şi import de produse pentru care sunt condiţii mai puţin favorabile de fabricaţie în ţară.