Statul exprimând interesele cetăţenilor săi în diferite ramuri ale vieţii, elaborează şi aplică o anumită politică – economică, socială, ecologică, demografică etc. Funcţia de reglare a statului în sfera economică se manifestă în forma financiar-bugetară, monedă şi credit, mecanismul preţurilor, care reprezintă un mijloc de corelaţie între subiectul şi obiectul sistemului de stat al reglării economice.

    Sistemul fnanciar-bugetar înclude relaţiile sociale privind formarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului – fondurile bugetare şi extrabugetare. El este conceput pentru a asigura o dezvoltare efectivă a economiei, realizarea funcţiei sociale şi alte funcţii ale statului. O “artera” importanta a sistemului financiar-bugetar o reprezintă impozitele .

    Evoluţia istorică a impozitelor, diversitatea lui de la un stat la altul şi îndeosebi condiţiile perceperii practice oferă deducţia unor concepţii despre impozite. 

    Cu însemnătate concepţională mai mare, în evoluţia de până acum a doctrinei financiar-fiscale sânt acreditate teoria echivalenţii impozitelor şi teoriile cu argumente de natură financiară.

    Teoria echivalenţei impozitelor a fost formulată de cele mai multe ori concis, că “impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat” sau  impozitele “sânt preţuri stabilite prin constrîngere pentru serviciile guvernamentale”.

    În ultimele decenii, teoria echivalenţei impozitelor a fost actualizată în Statele Unite ale Americii unde Tribunalul Suprem Federal într-un litigiu fiscal s-a exprimat astfel: “Puterea de a impune, îndispensabilă pentru existenţa oricărui guvern civilizat, se exercită în baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului prin protecţia persoanei şi a proprietăţii sale, prin crearea şi menţinerea unor avantaje publice de care el profită”. Această actualizare a teoriei echivalenţei impozitelor, mai mult decât formulările teoretice anterioare oferă şi caracterizarea echivalentului pe care statul modern îl acordă contribuabilului plătitor de impozite şi care constă atât în protecţia persoanelor şi a proprietăţii lor, cât şi în toate avantajele publice social-culturale.

    Facultatea sau capacitatea contributivă a cetăţenilor în statele moderne se apreciază raţional ca fiind determinată de venitul sau profitul net al oricărui patrimoniu sau activităţii lucrative. Realizarea unui venit sau profit net ca diferenţă pozitivă între veniturile şi cheltuielile curente ale unui patrimoniu sau activităţii lucrative este condiţia elementară a perceperii de impozite şi implicit a existenţei unei capacităţi sau facultăţi contributive nu numai a persoanelor fizice ci şi a celor juridice.

    Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. 

    La etapa actuală s-a ajuns la următoarea definiţie a impozitului: “Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil datorată conform legii bugetului de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă” .

    Sistemele de impunere cu impozit pe venit în statele dezvoltate sânt bazate pe principii general acceptate, care în dependenţă de ţară îşi au aspectul său naţional. Aceste principii constau în următoarele:

1. Toţi contribuabili se împart în rezidenţi şi nerezidenţi. Criteriul de bază de divizare în rezidenţi şi nerezidenţi este staţionarea persoanei fizice într-o careva ţară mai mult de 6 luni. Dacă acest fapt nu este de ajuns pot fi folosite criterii adăugătoare cum ar fi: domiciliul de bază, naţionalitatea, centrul întereselor permanente etc. Ideea împărţirii contribuabililor în rezidenţi şi nerezidenţi constă în aceea că rezidenţii sânt supuşi impozitului pe venitul obţinut din toate sursele interne şi externe, adică duc o răspundere fiscală deplină asupra venitului global, iar nerezidenţi numai din sursele provenite din ţara respectivă, adică duc o răspundere fiscală limitată.

2. Drept bază îniţială pentru calcularea impozitului pe venit serveşte venitul global al contribuabilului care înclude veniturile din salarii, îndemnizaţii, plata în natură etc.

3. La impozitarea cu impozit pe venit, venitul total de regulă nu coincide cu venitul impozabil la care se aplică cota de impunere corespunzătoare. Venitul impozabil se calculează din cel total micşorat cu suma scutirilor şi facilităţilor permise.     Aceste scutiri includ minimul neimpozabil, cheltuielile profesionale, scutirile familiale, scutirile pentru copii, contribuţii la fondurile de asigurări sociale etc. O scutire universală este considerat mnimul neimpozabil. Celelalte scutiri se aplică diferit în dependenţă de ţară. 

4. Cotele de impunere de regulă sânt progresive şi sânt constituite în baza unei progresii complicate. În ultimii ani, însă, s-a manifestat o scădere a cotelor de impunere în aşa ţări ca SUA, Italia, Franţa etc.

    Perfecţionarea sistemelor fiscale în statele dezvoltate este dictată de aşa factori obiectivi cum ar fi necesitatea întervenţiei statului în procesul formării relaţiilor de producere şi pragul economico-social al fiscalităţii (curba lui Laffer).      Contradicţii dintre necesitatea în venituri bugetare din impozite şi posibilităţile de obţinere a acestora stă în baza formării  oricărui sistem fiscal. În ţările dezvoltate se duce o luptă permanentă în vederea micşorării cheltuielilor bugetare, respectiv reducerea necesităţii în venituri fiscale pe de o parte şi mărirea eficacităţii sistemului existent, pe de altă parte.

    Astfel în Marea Britanie sistemul fiscal a fost format în secolul trecut, însă, particularităţile impozitului pe venit instituit atunci se aplică şi în zilele noastre.

    Reformă fiscală din 1973 a adus numeroase schimbări în structura sistemului fiscal din Marea Britanie, apropiindu-l de cele din statele membre ale Uniunii Europene. În general reforma legislaţiei fiscale este numită de a soluţiona problemele legate de structura complicată a sistemului fiscal, de a perfecţiona principiile de bază, de a mări baza fiscală în domeniul impozitării directe a populaţiei şi întreprinderilor.

    Actul legislativ de bază în domeniul fiscalităţii din Marea Britanie îl constituie legea din 1970 cu privire la impozitul pe venit perceput de la populaţie şi corporaţii (întreprinderi), legea din 1979 privind taxa pe valoare adăugată şi legea din 1996 cu privire la impozitarea corporaţiilor. În acelaşi timp, prin legea bugetului din fiecare an pot fi efectuate modificări la actele normative în vigoare.

    Sistemul actual de impozitare a persoanelor fizice în Marea Britanie a fost fondat prin reforma din 1973. Impozitul pe venit este plătit de toată populaţia, însă modalitatea impozitării depinde de regimul juridic al contribuabilului. În conformitate cu legislaţia fiscală toţi contribuabili sânt divizaţi în rezidenţi şi nerezidenţi. Însă actele normative din domeniul fiscalităţii nu dau o lămurire exactă a noţiunii de rezident, fapt ce a dus la folosirea încă a două concepte cum sânt:

rezident obişnuit – este persoana care îşi are domiciliul permanent în Marea Britanie şi care îşi petrece aici toată viaţa sa excluzând călătoriile pe termen scurt peste hotare;

domiciliat - este persoana care se găseşte în acea ţară unde se află domiciliul său permanent. Conceptul de domiciliat se diferenţiază de cetăţenie sau rezident.

INTRODUCERE

Capitolul I. Esenţa decontărilor cu bugetul şi importanţa contabilităţii lor

1.1. Sistemul de impozite şi taxe pe plan mondial

1.2.Sistemul de impozite şi taxe, caracteristica şi clasificarea decontărilor cu bugetul în Republica Moldova, importanţa evidenţei decontărilor cu bugetul

1.3.Evaziunea fiscală şi modalităti de combatere

Capitolul II. Contabilitatea decontărilor cu bugetul privind impozitul pe venit 

2.1. Contabilitatea creanţelor şi datoriilor privind impozitul pe venit al 

persoanelor juridice

2.2. Contabilitatea creanţelor şi datoriilor privind impozitul pe venit al 

persoanelor fizice

3.2. Modul de întocmire a declaraţiei privind impozitul pe venit

Capitolul III. Contabilitatea decontărilor cu bugetul privind TVA şi Taxa percepută în fondul rutier

3.1. Contabilitatea creanţelor şi datoriilor privind taxa pe valoare adăugată 

(TVA)

3.2. Modul de întocmire a declaraţiei privind TVA

3.3.  Taxe percepute în fondul rutier

3.4. Reflectarea decontărilor cu bugetul în rapoartele financiare

ÎNCHEIERE

Bibliografie

Anexe