Viaţa şi existenţa întregii societăţi umane este – în primă şi ultimă analiză – comercială. Căci istoria întregii societăţi omeneşti nu este, în esenţa sa, decât însăşi istoria evoluţiei sale comerciale. Nu există ştiinţă sau vreun domeniu de activitate care să nu implice, până la urmă, interes comercial. Tocmai de aceea, primele graniţe desfiinţate între state şi naţiuni au fost cele comerciale .

         Interesul schimburilor comerciale a tins totdeauna spre unificare şi globalizare, chiar şi între ţări conflictual – adverse. 

        Orice restricţii şi embargouri comerciale s-au dovedit efemere şi caduce. Pentru că dintre toate activităţile sociale, cele comerciale au stimulat în cel mai înalt grad toate celelalte domenii de activitate, acestea determină atât gradul de civilizaţie şi confort, cât şi de prosperitate al unui popor sau altul .

        Astfel, încă din societatea primitivă, de la schimbul de mărfuri în natură, continuând cu societăţile: sclavagistă, feudală, capitalistă, socialistă şi cea actuală, de tranziţie spre societatea hipercibernetizată a liberului schimb de valori materiale şi umane – într-un sistem pragmatic tot mai global şi independent – deci, pe întreg parcursul evoluţiei lor istorice, oamenii şi societăţile create de ei, ca să existe şi să se dezvolte, au făcut şi va trebui să facă o activitate de comerţ.

        Însă, acest comerţ nu trebuie desfăşurat oricum şi cu orice preţ, ci conform unor reguli şi obiceiuri devenite “norme”, scrise sau împământenite, statornicite de-a lungul timpului în “codice” sau “pravile”, “codex-uri” sau “coduri”, mai mult sau mai puţin generale sau specializate, conforme cu nevoile şi nivelul de civilizaţie al celor care le-au creat, adoptat sau impus.

Au rămas astfel celebre: Codul lui Hammurabi, descoperit la Susa în 1901; vestitele codex-uri şi codice romane; Codul civil francez din 1804, promulgat sub domnia lui Napoleon Bonaparte, în vigoare în bună parte şi azi, care a servit drept model pentru elaborarea codurilor din numeroase ţări, inclusiv pentru Codul civil român din 1864.

        Poartă între Occident şi Orient, ţara noastră a suscitat dintotdeauna un interes activ şi multiplu – nu numai din punct de vedere geo-strategic, ci şi economic – al schimburilor comerciale .

        În raport cu dinamica dezvoltării vieţii economice şi a cerinţelor comerciale proprii, în România apar şi sunt cunoscute o serie întreagă de coduri şi regulamente organice, cum sunt: Codul Calimach al Moldovei din 1817; Codul Caragea al Munteniei din 1819; Regulamentul Organic pentru Muntenia şi, respectiv, pentru Moldova, care pun bazele unui regim de drept organizat după model francez, creându-se şi “judecătorii de comerţ” în Bucureşti şi Craiova, precum şi un Tribunal de comerţ la Galaţi. Cu privire la judecarea pricinilor comerciale, aceste reglementări prevedeau că se vor judeca “după condica de Comerciu a Franţei, care se va traduce în limba românească” .

        Regulamentele Organice pun şi bazele codificării comerciale. Astfel, primul cod comercial român apare în Muntenia în 1840.

        Dezvoltarea rapidă a vieţii economice româneşti şi progresul mereu crescând al activităţii noastre comerciale au cerut modificarea primului cod de comerţ şi adaptarea lui la noile raporturi de drept bazate pe schimburile comerciale. În acest scop a fost întocmit un nou cod comercial care avea la bază Codul italian din 1882 . El este şi azi în vigoare, cu unele modificări.

        Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi . O acţiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate .

        Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică .

       Societăţile comerciale s-au înfiinţat pentru a opera un câştig – dorit cât mai mare – de care să beneficieze toţi membrii, în anumite proporţii, deci în vederea unui scop lucrativ şi nu social – caritativ, cum este cazul la cele mai multe societăţi de ordin public.

        Dezvoltându-se, societăţile comerciale s-au manifestat ca factorul cel mai puternic al întregii economii naţionale. Ceva mai mult, ele au imprimat economiilor naţionale direcţii noi de dezvoltare: cu ajutorul lor formele primitive ale economiei au fost înlocuite cu formele rafinate ale economiei băneşti şi de credit .

        Societăţile comerciale sunt o creaţie a comerţului. Ele nu s-au putut dezvolta decât după ce comerţul însuşi a ieşit din primele începuturi ale dezvoltării sale. 

        Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentu realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor .

        Abreviativ, se afirmă adesea că societatea comercială este o formă de organizare a întreprinderii. Această prezentare sumară, cu accent pe latura economică, fără să fie eronată, trebuie întregită. Nici Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, nici Codul comercial nu cuprind o definiţie a societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează societatea civilă .

        Accepţiunea clasică a societăţii izvorăşte din art. 1491 C. civ., care prevede că “societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva” .

        Definiţia citată enunţă trei componente principale, care trebuie să fie reunite cumulativ pentru existenţa valabilă a unei asemenea entităţi. În primul rând este necesară încheierea unui contract, denumit adesea şi “pact societar”. Se cere apoi să se constituie un fond comun, alcătuit din aporturi ale membrilor. În fine, noţiunea implică scopul asociaţilor de a realiza câştiguri şi de a le împărţi între ei. Textul art. 1491 C. civ. omite totuşi să amintească explicit un alt element caracteristic, în concepţia pe care o promovează, şi anume voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de câştiguri. Affectio societatis întregeşte, cu alte cuvinte, notele specifice enumerate expres de legiuitor .

      Trăsăturile evocate sunt folosite, printr-o interpretare extensivă, în lipsa unei alte definiţii legale, şi pentru caracterizarea societăţilor comerciale. Transpunerea nu poate fi totuşi operată tale quale, deoarece definiţia din art. 1491 C. civ. convine numai societăţilor comerciale fără personalitate juridică. Spre deosebire de acestea, categoria celor care dobândesc calitatea de subiect autonom de drepturi include în mod necesar o notă distinctivă adiţională – personalitatea juridică – pe care textul menţionat nu o enunţă. Definiţia legiuitorului civil nu epuizează, cu alte cuvinte, sfera societăţilor comerciale.

        În completarea definiţiei din art. 1491 C. civ., societatea comercială cu personalitate juridică se identifică, în mod uzual, atât prin natura ei instituţională, cât şi prin trăsăturile care o deosebesc de societatea civilă.