Judecate incorect in cadrul unui stat, identitatile, etichetele etnice, religioase sau rasiale sunt folosite ca baza pentru revendicarile politice. In masura in care aceste etichetele tind sa fie tratate ca trasaturi native, ce nu se pot schimba, sunt impuse voluntar sau fortat. Aceste confruntari sunt adesea numite conflicte etnice, in care problema o reprezinta revendicarile pe criteriul etniei dominante, constientizarea nationalismului la nivelul colectivitatii. Desi o tipologie a conflictelor ar putea cuprinde conflicte de tip A- razboaie anti-regim totalitar, conflicte de tip B- intrastat, de tip C- de secesiune, de tip D- de decolonozare, suntem de parere ca motivul etnic - religios - cultural se regaseste in toate conflictele prezentate in aceasta lucrare; de aceea le vom prezenta drept conflicte etnice. 

        Conflictele etnice apar in statele multietnice, deoarece minoritatile etnice percep atitudinea majoritatilor etnice ca fiind incorecta. Kurzii in Turcia, tamilii in Sri Lanka au promovat o stare generala de nemultumire care poate face pe unii memmbri ai acestor grupuri sa doreasc separarea. Miscarile de separare produc reactii violente din partea majoritatii etnice, fiind sursa de conflict. De cele mai multe ori se poate observa ca minoritatile care traiesc in statele vecine (sarbii din          Croatia si Bosnia – Hertegovina; maghiarii in Romania, Ucraina, Slovacia; tutsi in Zair, Uganda) sunt mai extremiste.

Ceea ce se intampla in Balcani seamana cu ceea ce se intampla in Africa Centrala, in Orientul Mijlociu, in America Latina. Desi sunt localizate, aceste conflicte implica multiple conexiuni internationale si nu se mai face o distinctie stricta intre intern si international, intre local si global, intre agresiune (atac din strainatate) si represiune (atac din interiorul tarii).

        Incepand cu anii ’80, in Africa si Europa de Est a aparut un nou tip de violenta organizata, care combina razboiul clasic cu crima organizata si violarile drepturilor omului. Noile razboaie (postmoderne) trebuie intelese in contextul procesului de globalizare, ele atrag tot mai mult atentia mass-mediei internationale, a organizatiilor non-guvernamentale (Crucea Rosie Internationala, Save the Children, Human Rights Watch etc), a organizatiilor internationale guvernamentale precum ONU (Organizatia Natiunilor Unite), NATO (Organizatia Tratatului Nord Atlantic),UNHCR (Inaltul Comisar al Natiunilor Unite pentru Refugiati), UE (Uniunea Europeana), UEV (Uniunea Europei de Vest), OSCE (Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa), OUA (Organizatia Unitatii Africane). 

         Deosebirea dintre noile razboaie si vechile razboaie consta in scop, modalitati de lupta si modalitati de finantare.

Scopul strategic al noului tip de razboi se refera la politica identitatilor si consta in expulzarea populatiei prin asasinate in masa, reasezare fortata, intimidare politica, psihologica (distrugerea cladirilor religioase) si economica (foamete fortata, pierderea locurilor de munca). Numarul refugiatilor in aceste razboaie a crescut, la fel si numarul violentelor indreptate impotriva civililor. Daca la inceputul secolului al XX- lea violenta impotriva civililor se solda cu  20% din totalul victimelor, restul fiind victime militare, la sfarsitul anilor ’90 raportul s-a inversat.

     Modalitatile de lupta combina elemente ale razboiului de gherila cu elemente ale contrainsurgentei, asigurand controlul politic prin “semanarea fricii si urii”. Fortele implicate in lupta include forte armate regulate, grupari paramilitare (tigrii lui Arkan in Bosnia), unitati de autoaparare (brigazi locale in Tuzla, unitati locale de aparare in Africa de Sud infiintate de Congresul National African), mercenari straini (mujahidinii, veterani ai razboiului din Afghanistan, finantati de statele islamice  sunt prezenti in conflictele ce implica islamismul), trupe straine regulate ce opereaza sub tutela organizatiilor internationale (NATO in Bosnia, ECOMOG in Liberia).

        Economia de razboi depinde in mare masura de resursele externe. Ca surse de finantare ale razboiului sunt incluse jaful, comertul la negru cu armament (Bosnia-Hertegovina, Pakistan), petrol, diamante (Angola si Sierra Leone), smaralde (Afghanistan), banii din vanzarea drogurilor (Columbia, Tadjikistan), banii din crima organizata, donatii din strainatate, asistenta directa din diaspora si din partea guvernelor straine, ajutoare umanitare. De multe ori ajutoarele umanitare sunt deturnate, sunt „taxate”. De exemplu, in Bosnia – Hertegovina croatii bosniaci au „taxat” ajutoarele umanitare care treceau prin zona Herteg-Bosne cu 27$ din valoarea lor. Transportul de ajutoare umanitare poate fi folosit si pentru trafic ilegal de dolari, cazul Sudanului, Zairului, Ugandei.

        Costul conflictului nu se face simtit numai in tarile implicate, ci si in tarile invecinate care pierd din punct de vedere economic si care se confrunta cu numeroase tensiuni pe termen lung ca urmare a  numarului mare de refugiati. De exemplu, Romania a pierdut in 10 ani de pe urma respectarii embargoului, a neprimirii datoriilor de la tarile participante la razboi 11 miliarde de $ (3miliarde $ in Irak, 7 miliarde $ in Iugoslavia, 1miliard $ in Kosovo).

        Desi ura tribala a fost considerata drept sursa conflictului dintre Hutu si Tutsi in Africa Centrala, primul act de violenta in masa a avut loc in 1959 prin provlamarea independentei in Rwanda si Burundi si pierderea privilegiilor coloniale ale etniei tutsi. In aprilie 1994 presedintii statelor Rwanda si Burundi au fost asasinati in Kigali, capitala Rwandei, fapt ce a declansat violenta in masa inRwanda unde 500000-800000 de tutsi si hutu moderati au fost masacrati de catre militia extremista hutu Interahamwe. In Burundi a fost evitat genocidul din Rwanda dar izbucnirile de  violenta intre hutu si tutsi care controlau armata, politia si justitia au facut 200000 de victime pana in 1993. Dupa trei luni de la izbucnirea conflictului Frontul Patriotic Rwandez condus de tutsi a preluat puterea in Rwanda si sute de mii de hutu s-au refugiat in Zair si Burundi. Printre acestia se aflau si membri ai Interahamwe care au incercat sa-i alunge pe tutsi din estul Zairului. In primavara lui 1977 revolta tutsilor a dus la inlaturarea de  la putere dupa 32 de ani a lui Mobuto Sese Seko, numirea unui nou presedinte Laurent Kabila si la un nou nume pentru Zair: Republica Democrata Congo. Din iunie 1998 au inceput negocierile de pace, in prezent fiind inlaturate sanctiunile economice impuse acestor state.

         Grupuri etnice:

Burundi- hutu 83%, tutsi 14%, Twa 1%, altele 2%

Rwanda- hutu 80%, tutsi 19%, twa 1%

Republica Democrata Congo: luba 18%, kongo 16%, mongo 14%, rwanda 10%, altele 2%.

De la castigarea in 1960 a independentei fata de Marea Britanie, Nigeria a fost marcata de divergentele dintre grupurile lingvistice si etnice. Prin numirea presedintelui Olusegun Obasanjo, primul conducator civil dupa 15 ani, Nigeria a sperat ca va scapa de dictatura militara. In prezent violenta in masa este alimentata de ura publica pentru distribuirea inegala a bogatiei, distrugerea mediului de catre industria petroliera, coruptia si tacticile brutale ale armatei care au condus Nigeria 28 din ultimii 32 de ani. La toate acestea se adauga resentimentele etnice. In timp ce tara este bogata in petrol, putini din banii castigati de pe urma acestuia se indreapta catre triburile din sud care lucreaza in exploatare, in schimb miliarde de dolari se indreapta catre armata, dominata de populatia Hausa. Rivalitatea dintre musulmanii Hausa in nord si crestinii animisti Yoruba din sud a conturat situatia politica in Nigeria.

In Nigeria are loc un fenomen cunoscut sub numele de deteritorializare, in care spatiul national face obiectul unei suprapuneri de diviziuni interne istorice, culturale, teritoriale, religioase, etnice, institutionale. Fiecare diviziune se supune mai multor jurisdictii: statala, teritoriala, religioasa, etc iar confuzia dintre tara si comunitati duce la suprapunerea unor ordini diferite perturbate de conflicte locale. 

In regiunile cunoscute pentru bogatii minerale sau pentru exploatari petroliere de catre companii multinationale (regiunea Deltei), conflictele pun in opozitie diferite comunitati, etnii care se opun unele altora, statului nigerian si companiilor petroliere. Pe fondul catastrofei ecologice, toate acestea duc la saracie si deteriorarea conditiilor sociale in  Nigeria.

Razboiul civil a izbucnit dupa castigarea independentei in 1956 intre nordul superior tehnologic dominat de musulmani si sudul mai putin dezvoltat, dominat de crestini. Conflictul a evoluat, implicand 19 grupuri etnice. In timp ce guvernul sudanez cheltuie pe zi un milion de $ pentru razboi, celelalte state ale lumii cheltuie un milion de $ pentru ajutor umanitar acordat refugiatilor sudanezi. 

Conduse de fronturi de eliberare, aceste state isi disputa cateva sute de km2 la frontiera, conflict care dus din mai 1998 la moartea a mii de persoane. Dupa infrangerea de al Badame, Eritreea s-a raliat in principiu la planul de pace al OUA (Organizatia Unitatii Africane).

In 1994, EZLN (Armata Nationala de Eliberare Zapatista) a pus pe prima pagina a ziarelor regiunea Chiapas, cerand drepturi pentru populatia indigena maya. Media, internetul, publicatii au fost folosite de catre liderul zapatist pentru a face lobby pentru autonomia si dezvoltarea unei populatii neglijata de guvernul mexican. Dupa incheierea unui acord de pace initial in 1996, in 1997 relatia intre armata mexicana si rebeli a devenit tensionata si datorita gruparilor paramilitare antizapatiste (intr-un incident in decembrie 1997, 45 de refugiati indieni tzotzil au fost masacrati de o grupare paramilitara).

Fosta colonie portugheza, Timorul de est a fost anexat fortat Indoneziei in 1976 iar cetatenii au fost supusi regimului Suharto mai mult de 20 de ani. ONU nu a recunoscut decizia Indoneziei, considerand ca populatia trebuie sa-si determine libera soarta prin organizarea de alegeri sub egida Natiunilor Unite. Pentru obtinerea indeepndentei s-a organizat un referendum supervizat de Natiunile Unite. Multi observatori au reclamat ca armata indoneziana, insarcinata cu asigurarea securitatii timorezilor, a coordonat de fapt atacurile militiei indoneziene care a terorizat intreaga insula, determinand 100000 de persoane sa se refugieze.

Indonezia nu este marcata numai de conflictul din Timorul de Est, ci si de conflicte religioase, etnice intre minoritati. Dupa colapsul economic din 1997, somajul si saracia au fost surse de tensiuni intre musulmani si crestini. Minoritatea chineza care are un rol important in sectorul economic a fost adesea tinta violentei, incendiilor si prazilor. Miscarile rebele au fost prezente in regiunile Aceh, Irian Jaya si Kalimantan.

        Peste 20-25 de milioane de kurzi traiesc in Turcia, desi “kurdistanul”, zona neoficiala, cuprinde de asemenea parti din Iran, Iraq, Siria, Armenia, Azerbaijan. Kurzii sunt cel mai mare grup etnic din lume fara un stat propriu si de ani de zile separatistii kurzi au cautat sa-si intemeieze o tara a lor independenta. In 1984, PKK (Partidul Muncitoresc Kurd) a inceput o insurectie armata impotriva guvernului turc. Razboiul de gherila  a durat 15 ani si a provocat moratea a 30000 de persoane. Dupa capturarea liderului PKK Abdulah Ocalan si condamnarea lui pentru tradare, formatiunea sa a acceptat sa negocieze pacea.

Rebeliunea kurda nu a avut loc numai in Turcia, ci si in Iraq. In 1980 Saddam Hussein s-a angajat in campania “Anfal”, folosind armele chimice pentru a opri revolta kurzilor. Dupa razboiul din Golf si infrangerea Iraqului, armata iraqiana a oprit o alta rebeliune a kurzilor.

Istoria conflictului israeliano – arab dateaza din 1930, cand arabii palestinieni s-au revoltat impotriva regulilor britanice si impotriva cresterii imigratiei evreilor. In baza hotararii Adunarii Generale a ONU din 29/11/1947, Palestina e impartita in doua state: statul arab si statul israelian. Ca urmare a refuzului tarilor Ligii Arabe (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Iraq, Arabia Saudita) de a recunoaste hotararea ONU, la 15/05/1948 izbucneste primul conflict arabo – israelian.

Oraganizatia pentru Eliberarea Palestinei a fost infiintata in 1964 si a avut ca scop constituirea unui stat independent arab pe teritoriul fostei Palestine. In deceniile 7-9 initiaza actiuni aramte teroriste impotriva autoritatilor si populatiei israeliene.

Alte formatiuni care sustin conflictul sunt: Partidul National Religios format din colonisti evrei, Jihadul islamic din Palestina si bratul sau armat Brigadele al QODS, Grupul eroului martir Nabil al-Arair care a oragnizat atentate dedicate eroilor martiri ai gardei revolutionare Al - Aqsa. 

Liderul Autoritatii Nationale Palestiniene Yasir Arafat si primul ministru israelian Yehud Barak au fost de acord sa implementeze prevederile memorandumului Wye din 1998, proces care a fost initiat de predecesorul lui Barak, Benjamin Netanyahu. La semnarea intelegerii au fost eliberati 199 palestinieni si a fost cedata o parte din Malul de Vest autoritatilor palestiniene. In noiembrie 2000, ministrul israelian al cooperarii regionale Shimon Peres si Yasir Arafat au luat masuri pentru cooperare ca urmare a acordului de pace de la Sharm el-Sheik.

Cu toate aceste masuri, conflictul este greu de oprit atata timp cat multi israelieni refuza sa cedeze teritorii iar palestinienii extremisti raman devotati distrugerii statului israelian.

De la destramarea in 1991 a Uniunii Sovietice, Caucazul a fost gazda aspiratiilor nationaliste si a unui complex de conflicte, manipulate de Rusia si SUA in batalia pentru petrol.

Armenia si Azerbaidjan, natiuni independente din august - septembrie 1991,  s-au luptat pentru Nagorno – Karabah, enclava armeana in Azerbaidjan. In 1988 au loc represalii antiarmene la Sumgait odata cu cererea de alipire a provinciei Nagorno – Karabah la Armenia. Luptele au durat din toamna lui 1991 pana in mai 1994 cand 15% din teritoriul azer, incluzand si Nagorno – Karabah raman sub control armean. In acelasi an au inceput negocierile intre Azerbaidjan si companii de exploatare a petrolului occidentale, oleductul care leaga Baku de Georgia (Supsa) fiind inaugurat in aprilie 1999. Acest moment a marcat sfarsitul controlului rus asupra exportului de hidrocarburi din Marea Caspica.

Conflictul din Cecenia, operatiunile islamiste din Daghestan, secesiunile din Georgia sunt reprezentative pentru aceasta zona. Militantii islamisti au intrat in Daghestan, au publicat o declaratie de independenta si au declarat razboi Rusiei. Rusia a raspuns trimitand armata de sol in Daghestan apoi au inceput atacurile aeriene asupra bazelor suspecte ale rebelilor si asupra zonelor industriale din Cecenia. Oleductul care leaga Baku de portul rus Navorosiisk a fost tinta atacurilor in Cecenia si a trebuit inchis. Desi rebelii s-au folosit de fundamentalismul islamic in incercarea de a  stabili un nou stat, religia nu este singura forta intr-una din cele mai sarace si diverse din punct de vedere etnic regiuni ale fostei URSS. In august 1999 cecenii radicali au intervenit in Daghestan avand ca scop independenta Ceceniei dar si crearea unui stat islamic comun. Daghestanezii nu au sprijinit aceasta idee si atunci sprijinul cecenilor a venit din lumea islamica. Dupa interventia rusa in Cecenia urmata de atacuri asupra civililor, in 2000, Vladimir Putin a plasat Cecenia “sub administratie prezidentiala directa”

De sute de ani Ciprul a fost gazda unei populatii mixte de etnici greci si turci. Dupa proclamarea independentei in 1960, membri ai cipriotilor greci s-au pronuntat pentru o uniune formala cu Grecia. In 1974, Garda Nationala Cipriota sub comanda greaca, a dat o lovitura de stat care a avut drept urmare debarcarea de trupe turcesti in Cipru care ocupa treimea de nord-est a insulei formand Republica Turca a Ciprului de Nord, stat recunoscut de Turcia. Incercand aderarea la Uniunea Europeana de mai mult de trei decenii, Turcia se opune totusi aderarii Ciprului, sustinand ca guvernul grec al Ciprului nu reprezinta intrega insula. Pe de alta parte, grecii ciprioti vad Turcia ca pe o forta straina de ocupare.

Statele Unite au contribuit substantial la reabilitarea refugiatilor dupa ostilitatile din 1974 prin intermediul UNHCR si al Crucii Rosii. Scopul pe termen lung este construirea unei legaturi intre cele doua comunitati, separate politic si psihic dupa 1974. SUA sprijina de asemenea Natiunile Unite cu trupe pentru mentinerea pacii, active in Cipru din 1964.

Inca din 1968, peste 3000 de persoane au fost ucise in razboiul dintre protestanti si catolici in Irlanda de Nord. Problemele au inceput cand cererile catoliciilor privind  drepturile civile au intampinat rezistenta din partea politiei si a majoritatii protestante. Populatia a devenit tot mai “polarizata” si extremistii au format organizatii paramilitare. Republicanii, in majoritate catolici, doresc unirea cu Republica Irlanda si s-au alaturat Armatei Republicane Irlandeze IRA si altor grupari paramilitare mai mici. De cealalta parte, unionistii care vor ca Irlanda de Nord sa ramana parte a Regatului Unit, s-au alaturat si ei gruparilor paramilitare. Prezenta acestor grupari de ambele parti, tacticile represive ale politiei Irlandei de Nord, prezenta armatei britanice au condus la cresterea tensiunilor in zona. Acordul “Good Friday” semnat in aprilie 1991 stabileste cadrul pentru incetarea violentelor: predarea armamentului IRA.