Pentru prima dată se vorbeşte despre conceptul de ”asigurare”  într-un document cu o vechime de circa 6.500 de ani, referitor la meşteşugarii tăietori de piatra din Egipt, care au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri care-i loveau pe membrii colectivităţii.

    De la romani a rămas un  „Regulament al Colegiului funerar din Lavinium”, care grupa membrii colegiului într-o asociaţie de înmormântare ce funcţiona pe baza unor cotizaţii de înscriere şi a unor plăţi periodice. Membrii asociaţiei aveau astfel asigurate, la deces, un rug şi un mormânt3).

    Din orânduirea sclavagistă datează unele procedee practicate de comercianţi cu ocazia transporturilor navelor de bunuri.     Pierderile rezultate din aruncarea peste bord a unei părţi din încărcătura navelor pentru salvarea expediţiei aflată în pericol în cazuri de naufragiu, furtună, eşuare, etc., erau repartizate în mod proporţional, fiind suportate de toţi participanţii la expediţie, pe principiul averii comune. Aceste principii au fost cuprinse în legislatia maritimă a insulei Rhodos (anul 916 î.e.n.) şi s-au menţinut până în zilele noastre. Ele au fost codificate în colecţia de legi York-Anvers elaborată în anul 1890 şi modificată în anii 1924 si 1950.

    La începutul secolului trecut existau în lume 30 de firme de asigurări: 14 în Marea Britanie, 5 în SUA, 3 în Germania, 2 în Franţa şi câte una în Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. În jurul anului 1850 numărul lor s-a ridicat la 306, cu sedii în 14 ţări; în anul 1900 erau 1272 în 26 de ţări, iar în anul 1910 erau 2540 în 29 de ţări.

3) Mihaela Tudor „Asigurări pentru agenţii economici”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

Pe teritoriul ţării noastre, forme incipiente de asigurare sunt cunoscute cu mult înainte de secolul al XIX-lea. Prima organizaţie de asigurare propriu-zisă a fost întemeiată de către Asociaţia Meseriaşilor din Braşov, în anul 1844, sub denumirea de Institutul General de Pensii din Braşov, având caracter de societate de asigurări de viaţă.

    Odată cu dezvoltarea societăţii s-au accentuat şi strădaniile individuale şi colective de prevenire a unor evenimente nedorite pricinuite de calamităţi ale naturii, de accidente, de boli, de efectele îmbătrânirii, etc. De asemenea, au crescut preocupările oamenilor în ceea ce priveşte limitarea pagubelor pe care le generează aceste evenimente şi de acoperire a acestor pagube, deci de înlăturare a efectelor acestor evenimente.

    „Fundamentarea deciziilor în condiţiile existenţei reale a riscului şi a incertitudinii, presupune cunoaşterea profundă şi în timp util a mediului intern şi a celui extern al activităţii agenţilor economici”4).

    Cu toate măsurile întreprinse, oamenii au rămas neputincioşi în faţa unor evenimente generatoare de mari pagube, cum sunt calamităţile naturii: seisme, uragane, grindină, furtuni etc.

Toate acestea au dus la o mobilizare a populaţiei şi a societăţii în general pentru găsirea unor metode eficiente de apărare, de prevenire şi compensare a eventualelor pagube pricinuite.

    Se poate spune că asigurările se constituie într-un sistem de relaţii economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice la constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care, fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a

prejudiciilor generate de producerea acestor pericole în viitor, probabil, posibile dar nesigure.

    Studiile privind orientarile conceptuale în analiza stărilor de risc şi incertitudine pun pe primul plan necesitatea unei abordări integratoare, care să aibă în vedere atât caracterul sistemic al complexului economic, cât şi dinamica proceselor social-economice. Utilizarea deopotrivă a ştiinţei şi tehnicii în domeniul studiului situaţiilor de risc şi incertitudine, depinde de potenţialul uman, creator al sistemelor complexe de

4) Al. Gherasim, Risc si incertitudine în economia de piaţa, Tribuna Economică, Bucureşti, 1995.

analiză şi care a facut posibilă aplicarea acestora într-o gamă din ce în ce mai largă şi mai variată.

    Din evaluarea conjuncturii în care se manifestă procesele de creştere economică poate rezulta apariţia în sistem a unor efecte şi consecinţe secundare şi neaşteptate, caracterizate ca evenimente neanticipate. O asemenea stare care determină oscilaţii ale aşteptărilor, surprinde agenţii economici, iar manifestarea unor evenimente cauzatoare de risc, legate de dinamica proceselor din domeniul economic, social şi politic, ilustrează decalajul ce există între aşteptările iniţiale şi rezultatele prezentate de activitatea economică. De aceea, „perceperea evenimentelor contradictorii, ca rezultat al consecinţelor conjuncturale, reprezintă punctul de pornire în reconstituirea strategiilor de acţiune, a obiectivelor urmărite şi a mijloacelor alocate cercetarii riscului şi incertitudinii”5).

    În concepţia noastră raporturile de asigurare au un caracter absolut specific şi bine individualizat al domeniului la care ne referim.

    Un argument în favoarea celor susţinute, este acela că domeniul asigurărilor este reglementat de legi distincte şi specifice care nu se confundă cu reglementările de drept comercial. 

    Activitatea de asigurare este reglementată în România prin lege şi alte acte normative date în executarea legii de organele autorizate să emită astfel de acte normative.

    Sub aspect juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o anumită formă, evidenţiată printr-un contract. Alături de contractul propriu-zis de asigurare intervine legea de organizare a activităţii de asigurare, emisă de puterea legislativă, ca izvor de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.    

Referitor la intervenţia statului în sfera asigurărilor, se poate spune că prin Legea nr. 

5) Al. Gherasim, Sistemul asigurărilor în România, Colecţia „Idei, soluţii, informaţii”, Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

216 din 1930 a luat fiinţă „Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor private care

încheiau asigurări şi reasigurări în ţară”, care funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului.

    Legile de bază ale activităţii de asigurare şi reasigurare din România sunt:

- Legea nr. 32/2000, privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;

- Legea 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România.

Legea 32/2000 prevede, la art. 8 că, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, organ cu atribuţii legislative, poate emite     Norme în executarea legii, privind diverse domenii ale activităţii de asigurări.

    Din caracterizarea generală a sistemului de asigurări care a funcţionat în România, în perioada 1949 – 1990, ca elemente caracteristice menţionăm6):

- monopolul total al statului în sectorul asigurărilor;

- varietatea formelor de asigurare, 70, prin efectul legii şi facultative, în cadrul celor trei grupe: persoane, bunuri şi răspundere civilă;

- ponderea însemnată a asigurărilor agricole, dar fără efecte şi despagubiri deosebite;

- menţinerea pe un plan larg a asigurărilor prin efectul legii;

- orientarea şi practicarea asigurărilor comerciale, în principiu, în afara patrimoniului public (bunuri ale întreprinderilor de stat şi ale instituţiilor publice), cu unele mici exceptii;

- realizarea unor operaţiuni de reasigurare în străinătate.

 Principiile fundamentale ale asigurării :

În asigurare operează două principii fundamentale, şi anume:

- interesul asigurat;

- buna – credinţă.

 

6) Al.Gherasim, Sistemul asigurărilor în Romania, Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

    Potrivit art. 25 din Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, asiguratul trebuie să aibă un interes asigurat cu privire la bunul asigurat.

    Întinderea interesului asigurat este limitată la întinderea raspunderii asumate prin contractul de asigurare în ceea ce priveşte suma asigurată sau limita superioară a indemnizării.

    Principiul bunei-credinţe este deosebit de important în asigurări.

    Oricine prezintă risc către un viitor asigurator are obligaţii speciale şi particulare. Această categorie de obligaţii decurge din buna-credinţă, principiu fundamental al oricărei operaţiuni de asigurare. Asiguratorul îl va indemniza pe asiguratul său cu o sumă corespunzătoare valorii pierderii suferite de acesta. Asigurarea este făcută pentru a compensa dauna suferită şi nu pentru a-l îmbogăţi pe asigurat.

    Începând cu decembrie 1989, transformările realizate la scara întregii economii naţionale au impus schimbări şi în domeniul asigurărilor, astfel la 1 ianuarie 1991 ADAS şi-a încetat activitatea7) , portofoliul de asigurări şi patrimoniul acesteia fiind preluat de primele trei societăţi de asigurare pe acţiuni, nou constituite, cu capital integral de stat: Asigurarea Românească SA, ASTRA SA şi CAROM SA.

Capitolul I: 

Concepte de baza ale asigurărilor:

1.1 Scurt istoric al asigurărilor.

1.2 Definirea noţiunii de risc şi incertitudine.

1.3 Primele apariţii ale conceptului „asigurare”.

1.4 Apariţia primelor societăţi de asigurare.

1.5 Asigurarea – un domeniu economico-juridic specific.

1.6 Principiile fundamentale ale asigurării.

1.7 Clasificarea asigurărilor.

1.8 Condiţiile de validitate ale contractului de asigurare.

1.9 Drepturile şi obligaţiile părtilor în contactele de asigurare.

1.10 Încetarea efectelor juridice ale contractului de asigurare.

Autorizarea şi funcţionarea brokerilor de asigurare:

2.1 Ce reprezintă brokerul de asigurare ?

2.2 Autorizarea şi funcţionarea brokerilor de asigurare.

2.3 Organul competent în autorizarea şi funcţionarea brokerilor de asigurare.

2.4 Activitatea brokerilor de asigurare.

Capitolul III:

Studiu de caz întocmit la SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL:

3.1 Prezentarea generală a societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.2 Istoricul societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.3 Structura organizatorică.

3.4 Organigrama societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.4.1 Descrierea atribuţiilor fiecărui serviciu.

3.5 Registrele societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.6 Documentele cu regim special ale SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.7 Prezentarea detaliată a activităţii SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.8 Principalele realizări ale SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL pe parcursul derulării activităţii.

3.9 Prezentarea situaţiei contabile a societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

3.9.1 Structura activului net total al societăţii comerciale analizate.

3.9.2 Pasivul bilanţului.

3.10 Politica salarială a SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

Capitolul IV:

Etapele parcurse de SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL în vederea obţinerii veniturilor din prestări servicii în domeniul asigurărilor:

4.1 Concepte de bază ale activităţii de marketing.

4.2 Definirea şi stabilirea planului de marketing.

4.3 Planificarea marketingului :

4.3.1 Planificarea orientată funcţional.

4.3.2 Planificarea orientată spre produs.

4.4 Cercetarea de marketing.

4.5 Piaţa de desfacere şi beneficiarii (clienţii) societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

4.6 Concurenţa.

4.7 Sistemul logistic al SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

4.8 Derularea propriu-zisă a activităţii societăţii EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

4.9 Înregistrarea în contabilitate a veniturilor obţinute din încheierea contractelor de asigurare.

Capitolul V:

Concluzii şi propuneri de îmbunătăţire a activităţii SC EXPERT ASIG BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL.

Bibliografie.