Politica generală poate fi definită, într-o manieră simplificată, ca fiind o activitate de reglare,  de conducere şi organizare a societăţii în ansamblul său. Pe plan mai larg, politica reprezintă ansamblul de măsuri elaborate pentru conducerea colectivităţilor umane, promovarea unor anumite orientări în dezvoltarea economico-socială, instituirea şi funcţionarea ordinii interne, implicând atât asigurarea poziţiei  dominante a unei grupări (clase) sau formaţiuni politice, cât şi atingerea unor obiective pe plan internaţional.

    Actul politic are un fundament legal şi impune colectivităţii un  comportament organizaţional specific, îndreptat către satisfacerea anumitor scopuri. Această preocupare datează încă din antichitate, când politica  era văzută ca o modalitate de a  asigura o „creştere a  avuţiei cetăţii”, de dezvoltare economică şi socială. Astfel, în concepţia lui Aristotel „cetatea este o asociaţie de  fiinţe egale ce caută cel mai bun fel de viaţă. Agregatul care constituie cetatea nu este un agregat oarecare; el [...] este format din oameni şi în care ei trebuie să-şi dobândească cele trebuincioase vieţii lor”. 

Indiferent de maniera teoretică de abordare a conceptului de politică, realitatea istorică  a învederat faptul că în materializarea sa practică un rol important l-a avut puterea publică, respectiv  statul. Aşa se poate  explica de ce sintagma „politica generală  a statului ” este cel mai  des utilizată în literatura de specialitate şi cu  ponderea cea mai ridicată în abordarea concretă a acţiunilor economice şi sociale.

    Un argument hotărâtor  în favoarea afirmaţiilor anterioare îl poate constitui concepţia sistemică a lui Aristotel, conform căreia „cetatea” – ca obiect al politicii generale – reprezintă, de fapt,  statul „compus din familii”. În plus, circumscrierea politicii în jurul statului pare să fi rămas neschimbată de-a lungul timpului,  dacă luăm în considerare şi opinia deţinătorului     Premiului Nobel pentru economie, James Buchanan. El este de părere că într-o societate, organizaţia politică se identifică cu statul şi reprezintă „un set de reguli sau instituţii publice prin care fiinţele umane acţionează mai degrabă colectiv, decât individual sau privat” . Este interesant de remarcat că în ţara noastră D.P. Marţian  definea politica generală prin „modalităţile şi instituţiile cu ajutorul cărora statul trebuie să se ocupe de prosperitatea intereselor materiale ale ocrotitorilor săi” .

    În acelaşi timp, mai ales în lumea contemporană, politica generală poate avea şi caracter interstatal sau supranaţional, consecinţă a tendinţelor de integrare, care au condus, pe baza unor procese îndelungate de evoluţie şi negocieri, la crearea unor entităţi şi structuri administrative având interese comune. Astfel, istoria a cunoscut nenumărate tentative de formare a unor uniuni sau grupuri de ţări pe considerente economice, politice sau militare. Exemple de state organizate sub formă de  federaţii sunt Germania,  SUA şi Elveţia. În aceeaşi măsură se poate vorbi de integrarea statelor membre ale Uniunii Europene, a celor sud-americane, africane sau din Asia de Sud-Est, precum şi din zona liberă de comerţ (N.A.F.T.A.) creată în anul 1994 între Canada, Mexic şi SUA care au impus concentrarea politicilor generale interne, în contextul intereselor zonale, mai pregnante.

    Perioada postbelică a marcat dobândirea de către politica generală şi  a altor elemente  de referinţă bazate pe  globalizarea intereselor, prin crearea de organisme financiar-bancare internaţionale (F.M.I., B.I.R.D., B.E.R.D., Banca Mondială), care au stabilit obiective proprii şi politici generale specifice.

    De asemenea, pe fondul deschiderii accesului economiilor naţionale la pieţele internaţionale şi creşterii puterii financiare a firmelor sau marilor companii, acestea şi-au elaborat politici generale noi care, pe lângă dimensiunea microeconomică firească sferei de activitate, au dobândit şi una transnaţională, prin operaţiuni de asociere, fuziune sau absorbţie de capitaluri.

    Prin urmare, politica generală (economico-socială) constituie un concept de foarte mare complexitate prin care se exprimă şi „promovează anumite interese, care, de regulă, corespund obiectivelor urmărite de societate sau de segmente ale societăţii, de mai mare sau mai mică întindere, reprezentate prin grupări (partide) politice. Pe această bază, există tendinţe şi orientări diferite ale politicii generale, promovate  de către diferite partide politice, care includ, între altele, componente financiare specifice” .

Capitolul I: POLITICA FINANCIARĂ, COMPONENTĂ PRINCIPALĂ A POLITICII GENERALE – IMPACTUL POLITICILOR FINANCIARE ASUPRA SOCIETĂŢII

1.1. Conţinutul politicii financiare şi sfera de manifestare a acesteia

1.2. Interacţiunea politicii financiare cu mediul social-economic

1.2.1. Impactul gradului de dezvoltare economică şi a factorilor conjuncturali asupra politicii financiare

1.2.2. Influenţa structurilor şi opţiunilor de politică generală asupra politicii financiare

1.3. Impactul concepţiilor economice moderne asupra politicii financiare

1.3.1. Impactul doctrinei keynesiste şi curentelor bazate pe aceasta asupra politicii financiare

1.3.2. Politica financiară a statului sub impactul monetarismului neoliberal

1.3.3. Impactul altor curente de gândire economică modernă asupra politicii financiare

1.4. Decizia de politică financiară sub impactul mentalităţii fiscale

1.4.1. Mentalitate şi morală fiscală în politica financiară

Capitolul II: STRATEGII FINANCIARE PUBLICE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA DEZVOLTĂRII

2.1. Strategii financiare şi modele de evaluare a obiectivelor

2.1.1. Rolul strategiilor financiare în dezvoltarea economico-socială

2.1.2. Tipuri de modele utilizabile în fundamentarea politicilor financiare

A. Modelul Hicks-Hansen

B. Modelul Harrod-Domar

C. Modelul „creşterii zero”

D. Modelul „creşterii organice”

E. Controverse privind aplicarea modelelor cu impact financiar-monetar

Capitolul III: POLITICI FINANCIARE ŞI IMPACTUL LOR ÎN ŢĂRILE AFLATE ÎN TRANZIŢIA LA ECONOMIA DE PIAŢĂ

3.1. Conceptul de tranziţie şi specificitatea politicilor financiare promovate

3.2. Strategii financiare aplicate în ţările centrale şi est-europene

3.3. Impactul strategiilor financiare publice de tranziţie a României la economia de piaţă

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE