CAPITOLUL 1: CONTEXTUL EUROPEAN

    Sfârşitul războiului rece (majuscule cel puţin la primul termen) şi dispariţia sistemului bipolar (aş sugera „destrămarea” / „transformarea”. Sistemul internaţional este o realitate perenă, configuraţia sa, fie aceasta uni-, bi- sau multipolară reprezintă imagini, faţete, radiografii ale sale. Ca atare, sistemul se transformă din bipolar în altceva, fără a dispărea. Unul dintre poli a dispărut, atât) au marcat începutul unei perioade de ample şi rapide transformări pe scena internaţională.     Actualul sistem internaţional trebuie să răspundă unor noi şi complexe provocări (Reificarea „sistemului internaţional”. Nu SI trebuie să răspundă, ci statele, sau, eventual, comunitatea internaţională, ceea ce e cu totul altceva decât SI) generate de accelerarea (plus lărgire plus adâncire a interconectării, ca să citez o definiţie de referinţă) fenomenului de globalizare, atât a oportunităţilor cât şi a riscurilor, intensificarea şi multiplicarea ameninţărilor asimetrice, dar şi amplificarea posibilităţilor de promovare a valorilor democratice şi a modelului economiei de piaţă în spaţii până nu demult impenetrabile (gramatica!!!).

    În acelaşi timp, procesele de integrare regională afectează şi modelează relaţiile internaţionale, creând un sistem internaţional complex şi interdependent (Cam simplist. SI actual e rezultatul manifestării opuse, simultane şi intercondiţionate a două procese – globalizare pe de o parte, ca vector centripet, integrator şi localizare/fragmentare ca vector centrifug, entropic). Astfel, viziunea unipolară a lumii se confruntă (1. nu viziunea este cea care se confruntă, 2.     Există eventual o viziune asupra unipolarităţii SI, nu una unipolară în sine) cu dezvoltarea unui univers multilateral (adică?) şi multipolar care îşi are originea in formarea diferitelor grupări regionale (în vocabularul academic „multipolar” înseamnă ceva mai mult. Oricum, multipolarismul incipient din SI actual este generat de ascensiunea deopotrivă a unor actori statali – Rusia, China şi supra-statali – UE, şi nu doar de cei din urmă, cum s-ar înţelege din text), pentru care Uniunea Europeană serveşte drept punct de referinţă. 

    În acest context („În contextul în care” e de preferat, căci securitatea internă şi cea externă sunt indisolubil legate dintotdeauna, nu doar în acest context), în care aspectele interne şi externe ale securităţii sunt legate indisolubil, vechea ordine a relaţiilor internaţionale şi principiile care o guvernau se transformă în mod accelerat, fiind necesare abordări şi instrumente novatoare, adaptate conjuncturii actuale.

PLUS pentru a evita introducerea ex abrupto a ideii legate de securitate, am recomanda inserarea un paragraf explicativ al transformării post Război rece a coceptului si practiciilor de securitate – multisectorial (politico-militar, economic, societal, ecologic), ca regionalizare (a crescut semnificativ preocuparea pentru factorii şi elementele regionale de securitate în detrimentul celor internaţionale), etc., sugerând astfel implicit şi o abordare a aderării al UE din perspectiva securităţii în sens actual.

    Totodată, emergenţa unor noi puteri economice determină nu numai creşterea accentuată a competiţiei pentru accesul la resurse şi la pieţe, ci şi schimbarea echilibrului de forţe în sistemul politic mondial (Tautologie; una înseamnă cealaltă).

    Rezultat al unui complex proces de armonizare şi integrare, Uniunea Europeană este, în prezent, unul dintre principalii actori ai scenei internaţionale (extrem de debatabil – i.e. agregat sau sectorial?, dar presupun că aserţiunea e mai degrabă programatică şi impusă de subiectul documentului de faţă).

UE parcurge in acest moment un proces de redefinire a identităţii şi a coeziunii sale interne (coeziunea este prin definiţie internă), in contextul necesităţii de a se afirma ca actor competitiv şi dinamic intr-o lume in globalizare, dar şi pe fondul „digerării” celui de-al cincilea val al extinderii, început in 2004, cu aderarea primilor 10, şi  in curs de finalizare, prin aderarea României şi Bulgariei, la 1 ianuarie 2007.  Uniunea se află, de asemenea (ideea introdusă aici nu e chiar atât de diferită faţă de cea precedentă), intr-un plin proces de reconectare cu proprii cetăţeni şi de reaşezare a susţinerii acestora pentru proiectul politic european pe baze care să corespundă preocupărilor europenilor, la începutul secolului XXI,  percepute diferit de cele de la jumătatea secolului trecut. In egală măsură, Uniunea caută răspunsuri credibile şi eficiente in vederea întăririi rolului său extern,  pe fondul unei situaţii dihotomice de competiţie şi parteneriat (simultane? Sau ce semnifică aici „dihotomic”?) cu SUA şi Asia de Est (ceilalţi poli majori ai momentului) (îmi pare mai degrabă că e vorba de China pe de o parte şi Asia de Sud-Est (tigrii) pe de altă parte).  Uniunea trebuie să facă faţă provocării de a se adapta permanent schimbărilor generate de o serie de factori, atât endogeni (adâncirea integrării, in paralel cu extinderea – asta e mai degrabă o problemă tocmai de alegere, şi nu atât un dat, îmbătrânirea şi scăderea populaţiei – una o implică pe cealaltă etc., necesitatea adaptării instituţiilor Uniunii, eficienţa, transparenţa şi legitimitatea deciziei la nivel comunitar, comunicarea cu proprii cetăţeni), cât şi exogeni (criza mondială a resurselor naturale şi de materii prime, competiţia venind din partea celorlalţi poli de putere, dar nu numai, ameninţarea teroristă, ameninţări care ţin de mediul înconjurător, cum ar fi schimbările climatice, dezastrele naturale, pandemii etc. – poate că aici s-ar impune adoptarea liniei European Security Strategy şi subsecvent adăugarea ca factori a importului de criminalitate organizată, statele eşuate, regiunile instabile, etc.).

    În cele ce urmează se prezintă o radiografie de moment şi o evaluare a evoluţiei contextului european din perspectiva României, care să ajute poziţionarea României ca viitor stat membru UE, ţinând cont de interesele naţionale şi obiectivele pe are ţara noastră doreşte să le atingă.