Cererea de capital se realizează de către societăţi publice şi private, instituţii financiar-bancare naţionale şi internaţionale, societăţi de asigurare etc.

         Cererea de capital se poate grupa în:

- cerere structurală de capital – se concretizează în finanţarea de investiţii productive şi pentru acţiuni sociale, împrumuturi pentru achiziţia de bunuri de investiţii, constituirea capitalurilor financiare ale societăţilor publice şi private, respectiv a instituţiilor financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi internaţionale, finanţarea unor programe de dezvoltare;

 - cererea legată de factori conjuncturali – se referă la indisponibilitatea resurselor financiare interne pentru finanţări externe, impunerea unor restricţii excesive la credite, necesitatea finanţării deficitelor bugetare.

         Oferta de capital provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia deţinătorilor de venituri, după ce îşi satisfac necesităţile de consum. Agenţii economici 

care dispun de astfel de economii – persoane fizice sau juridice – le pot depune la bănci creându-şi astfel active bancare sau le pot investi direct, sub forma investiţiilor reale, sub formă de plasament, prin achiziţionarea de titluri financiare.

        Investitorii se  împart în două mari categorii:

- individuali - sunt persoane fizice sau juridice  care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare.         Aceştia pot fi:

- investitori pasivi pe termen lung, care cumpără şi păstrează valorile mobiliare pe termen lung. Acest grup de investitori are un impact redus asupra preţului zilnic al acţiunii;

- investitori activi care încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier în vederea obţinerii de profit.

-     instituţionali – sunt societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari.           Aceştia cuprind: băncile, societăţile de asigurare, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, organizaţiile care gestionează fondurile de pensii. O astfel de categorie de investitori exercită o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursului bursier.

        Aceasta piaţă serveşte la absorbţia activelor care doresc să rămână într-o poziţie lichidă, aceştia având în general posibilitatea de a retrage sau încasa fondurile aproape imediat. Una din motivaţiile importante ale pieţelor monetare este de a converti activele disponibile pe termene foarte scurte  (24 de ore până la o săptămână) în active pe termene mai mari (3 până la 12 luni), necesară societăţilor comerciale şi industriale, guvernelor, autorităţilor locale. Acest proces de convertire poate continua, de data aceasta la nivelul pieţelor monetare, deci a activelor disponibile pe termen scurt, la nivelul pieţelor de capital, adică a capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung. Totuşi, procesul de convertire la acest nivel (interpieţe) nu poate fi considerat ca fiind frecvent şi general, ci unul marginal şi care nu de puţine ori antrenează fonduri speculative.

      Pieţele monetare sunt extrem de sensibile în raport de diferenţele existente pe plan internaţional, de la o ţară la alta, între ratele dobânzilor la depozitele constituite pe anumite termene. Aceste diferenţe antrenează frecvente deplasări de capitaluri de la o piaţă monetară la alta  în căutarea unor plasamente avantajoase. În acest moment intervine piaţa valutară, care asigură conversia activelor din valute cu dobânzi mai scăzute în valute cu dobânzi mai ridicate. Datorită acestei interdependenţe, specialiştii consideră că pieţele monetare funcţionează şi ca pieţe valutare.

        Scurt istoric. Forma modernă a activităţii financiare începe, din punct de vedere istoric, odată cu încheierea tratatului de pace după războiul franco-prusac din anul 1871; acest tratat impunea Franţei o despăgubire de război enormă, despăgubire care va forma conţinutul unui flux financiar-monetar internaţional.

      Apoi primul război mondial va determina la rândul său, un nou flux financiar-monetar internaţional, de data aceasta dinspre Germania spre ţările aliate. 

        Pentru reglementarea acestor fluxuri se instituie pentru prima dată o instituţie specializată în coordonarea legăturilor financiar-monetare, Banca Reglementelor Internaţionale.

        După primul război mondial, aceste relaţii se dezvoltă continuu până la criza din perioada 1929-1933 care amână activitatea financiar-monetară internaţională spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

        În anul 1944, la Bretton-Woods (SUA) sunt puse bazele unui Sistem Monetar Internaţional prin apariţia Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

          În anii '70 pe fondul crizelor petroliere se renunţă la principiile de la Bretton Woods, principii referitoare la fixitatea cursurilor, pentru a se trece la cursuri fluctuante şi la definirea monedelor pe baza puterii lor de cumpărare. Fluctuaţiile sistemului pregăteau schimbări care au conturat Sistemul Monetar Internaţional actual, un sistem  mult schimbat faţă de cel configurat la Bretton Woods.

        Piaţa valutară e piaţa pe care au loc operaţiuni de vânzare – cumpărare de monede cu circulaţie internaţională. Ea serveşte celor care doresc să-şi procure semne băneşti prin altă modalitate decât creditarea şi finanţarea direct în valută.         Aşadar, scopul principal al operaţiunilor de pe piaţa valutară este dat de necesitatea procurării valutelor în vederea asigurării mişcării internaţionale de valoare.

         Scopul poate fi unul economic, acoperitor pentru persoana fizică sau juridică solicitatoare. În acest mod, solicitatorul  îşi asigură necesarul de mijloace de plată pentru operaţiune curentă sau viitoare pe o piaţă de multe ori insuficientă în privinţa cantităţii de semne băneşti cu circulaţie internaţională.

         Scopul mai poate fi de asigurare contra riscului valutar deoarece etaloanele monetare au un caracter fluctuant. Pentru a evita modificările de curs valutar în timp (între momentul apariţiei necesităţii, t1, şi momentul utilizării efective a semnelor băneşti, tn, spre exemplu, agentul economic declanşează în t1 o operaţiune de vânzare / cumpărare pe piaţa valutară la un curs satisfăcător, de teama  unei modificări nefavorabile în tn.

  În scop speculativ se realizează operaţiuni de vânzare / cumpărare de valută.

       Din dorinţa obţinerii unui câştig ca urmare a modificării cursului valutar în timp sau spaţiu, sau din cauza existenţei unei diferenţieri de dobândă la fondurile exprimate în diferite monede, operatorii speculativi realizează un schimb de semne băneşti.

     În scop tehnic se realizează operaţiuni valutare pentru  echilibrarea pieţei, procedând la vânzarea de monedă atunci  când există cerere neacoperită sau la cumpărarea de monedă atunci când există ofertă excedentară.

        Pentru derularea organizată a operaţiunilor de vânzare / cumpărare de semne băneşti, piaţa monetară internaţională a realizat un cadru instituţional adecvat, cu precizarea clară a rolului fiecărui participant. Piaţa valutară e ordonată de intermediari, ei având rolul de a forma piaţa, punând în contact pe ofertanţi şi pe solicitanţi.

În postura de intermediari acţionează:

- băncile comerciale;

- bursele de valori;

- casele de schimb valutar;

- persoane sau instituţii pe post de brokeri sau dealeri.

      Toate aceste instituţii pot avea caracter de broker, realizând operaţiunile de vânzare / cumpărare în numele clienţilor (este intermediar) sau caracter de dealer, realizând operaţiunile respective în nume şi pe cont propriu. În principal băncile comerciale fac operaţiuni cu caracter economic (acoperitor) şi în scop asigurator, prin vânzarea / cumpărarea la vedere şi la termen. Bursele de valori completează activitatea făcută de bănci cu operaţiuni de vânzare / cumpărare în scop speculativ. Casele de schimb realizează operaţiuni imediate (la vedere) pentru scopuri economice.