Produs al unei activităţi practice şi teoretice îndelungate, contabilitatea s-a afirmat ca sistem de cunoaştere şi gestiune a resurselor economice ale societăţii separate patrimonial. Ea a evoluat lent, sinuos, discret şi sigur. Drumul parcurs de aceasta este predominant de la practică la teorie, în cadrul căruia experienţa din practică a fost cea care a anticipat şi modelat teoria şi metoda contabilităţii.

      De-a lungul secolelor s-a agonisit o zestre importantă de idei, teze, concepte, teorii, principii şi standarde cu privire la conţinutul şi vocaţia contabilităţii. Mai semnificative în acest sens sunt două concepţii: prima care tratează  contabilitatea ca teorie ştiinţifică, iar cea de a doua ca tehnică de culegere, prelucrare, stocare, transmitere şi analiză a informaţiilor. La o analiză atentă a celor două concepţii apreciem că ele nu sunt antitetice. Ca orice disciplină ştiinţifică contabilitatea reprezintă simultan o teorie şi o metodă. În calitatea sa de teorie ştiinţifică contabilitatea reprezintă un sistem de principii şi cunoştinţe care explică şi informează, iar ca metodă sau tehnică un ansamblu coerent de procedee şi instrumente prin care se observă şi înregistrează resursele economice ale societăţii separate ca entităţi patrimoniale.

        Demersul autorilor în favoarea contabilităţii ca teorie ştiinţifică se întemeiază pe faptul că ea reprezintă un sistem de principii care fundamentează modelul contabil de cunoaştere şi gestiune. Toate aceste principii reprezintă enunţuri foarte generale şi esenţial conceptuale. În consecinţă ele se delimitează ca un sistem de referinţă la care ne adresăm pentru a găsi răspuns în orice situaţie de gestiune a resurselor economice separate patrimonial şi în alegerea tehnicilor contabile. În consecinţă cu aceste principii contabilitatea are capacitatea de a dezvălui legături şi raporturi între componentele patrimoniului, iar pe această bază furnizează informaţii privind utilizarea eficienta şi dezvoltarea capitalului. Totodată în plan metodologic teoria contabilă elaborează tehnici de lucru pentru realizarea ei ca sistem de culegere, prelucrare, stocare, transmitere şi analiză a informaţiilor privind situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute.

        Diviziunea muncii şi autonomia gestionară a subiecţilor participanţi la circuitul economic  impun separarea patrimonială a resurselor economice ale societăţii şi a rezultatelor obţinute. Apare astfel patrimoniul ca structura economică şi juridică de apropiere şi gestiune a valorilor materiale şi băneşti.

      Din punct de vedere contabil întreprinderea este considerată ca o entitate autonomă, având un patrimoniu propriu distinct de cel al proprietarilor săi. 

        Pentru ca un patrimoniu să existe sunt necesare două elemente interdependente, unul în persoana fizică sau juridică ca subiect de drepturi şi obligaţii şi altul în bunurile economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii. Deci patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unei persoane fizice sau juridice precum şi bunurile la care se referă.

        În funcţie de naturii activităţii sale, întreprinderea trebuie să determine modul de prezentare a activelor şi datoriilor. Fiecare întreprindere trebuie să determine, dacă să prezinte sau nu ca şi clasificări separate în bilanţ, activele curente şi imobilizate şi datoriile curente, pe termen lung.

        Un activ trebuie clasificat ca activ curent  atunci când :

- se aşteaptă să fie realizat sau este deţinut pentru vânzare sau consum în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii

- este deţinut în principal în scopul comercializării sau pe termen scurt şi se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului

- reprezintă numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare este restricţionată.

    Ciclul de exploatare al unei întreprinderi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea materiilor prime care intră într-un proces şi finalizarea sa în numerar sau sub forma unui instrument uşor convertibil în numerar. 

      Activele curente cuprind stocurile şi creanţele comerciale care sunt vândute, consumate sau realizate ca parte a ciclului normal de exploatare chiar şi atunci când nu se aşteaptă să fie realizate în 12 luni de la data bilanţului. 

          O datorie trebuie clasificată ca datorie curentă  atunci când:

- se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii

- este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului

     Datoriile curente cuprind: datoriile comerciale, datoriile către angajaţi şi alte elemente de natura costurilor de exploatare care sunt in totalitatea lor componente ale fondului de rulment utilizat in ciclul normal de exploatare a întreprinderii. Astfel de elemente de exploatare sunt clasificate ca datorii curente, chiar dacă sunt exigibile după mai mult de 12 luni de la data bilanţului.

       Creanţele curente, componente ale activelor curente şi datoriilor curente formează categoria generica de terţi. 

    „Din punct de vedere financiar-contabil, creanţele curente reprezintă valorile economice avansate temporar altor persoane fizice sau juridice pentru care urmează să se primească o prestaţie, numerar sau echivalente de numerar.” 

     Toate acele persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de valoarea economica avansata şi care urmează să efectueze o prestaţie, să achite in numerar sau echivalent de numerar sunt delimitate generic prin noţiunea de debitori. Deci, debitorul reprezintă persoana care a primit o valoare şi urmează să dea un echivalent valoric sau o contraprestaţie.

        Creanţele curente, ca active, sunt prezente şi funcţionează din momentul naşterii drepturilor fata de terţi şi pana in momentul stingerii lor.

     „Din punct de vedere financiar contabil, datoriile curente exprima resursele furnizate de terţi pentru care întreprinderea trebuie să acorde o prestaţie, numerar sau echivalent de numerar.”  Acestea exprima datoriile create in cadrul relaţiilor de decontare ale întreprinderii cu alte persoane fizice sau juridice.

        Persoanele fizice şi juridice fata de care întreprinderea are datorii sunt delimitate generic prin noţiunea de creditori. Definit in acest mod, creditorul reprezintă persoana care a avansat o valoare economica şi urmează să primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie.

      Datoriile curente, ca surse de finanţare, sunt prezente şi funcţionează din momentul naşterii angajamentelor fata de terţi şi pana in momentul stingerii lor.

În concluzie, prin categoria de decontări cu terţii sunt delimitate toate datoriile şi creanţele fata de terţe persoane, cu termen de decontare pe termen scurt.

    Pentru satisfacerea optimală a necesităţilor informaţionale ale utilizatorilor în condiţiile asigurării controlului calităţii producţiei de informaţii, între cererea şi oferta de informaţii se interpune procesul de normalizare. Actul de normalizare aduce la rampă un actor important al jocului social, regizorii, reprezentaţi de normalizatori.

    Normalizarea contabilă este procesul prin care se armonizează prezentarea documentelor de sinteză, metode contabile şi terminologia.

        În practica internaţională, cu privire la creanţele şi datoriile salariale, respectiv, la angajaţii unei întreprinderi au fost elaborate Standardele Internaţionale de Contabilitate - IAS 19 „Beneficiile angajaţilor" şi IAS 26 „Contabilizarea şi raportarea planurilor de pensii".

        Norma IAS 19 „Beneficiile angajaţilor" are drept obiectiv descrierea modului de contabilizare şi prezentare a informaţiilor referitoare la „beneficiile angajaţilor" şi prin urmare acest Standard cere întreprinderilor să recunoască o datorie, atunci când un angajat a prestat servicii în schimbul beneficiilor ce urmează a fi plătite în viitor şi o cheltuială, atunci când întreprinderea consumă beneficiile economice ce apar ca urmare a serviciului prestat de un angajat în schimbul beneficiilor.

        Termenul de beneficii ale angajaţilor se referă la toate formele de contraprestaţii acordate de o întreprindere în schimbul serviciului prestat de angajaţi.

        În cadrul normei IAS 19 sunt identificate cinci categorii de beneficii ale angajaţilor, şi anume:

a) beneficii pe termen scurt ale angajaţilor, cum ar fi indemnizaţii, salarii şi contribuţii la asigurările sociale, concedii anuale de odihnă plătite şi concedii medicale plătite, planuri de prime şi participări la profit (dacă se plătesc în termen de douăsprezece luni de la sfârşitul perioadei) şi beneficii nemonetare pentru angajaţii existenţi (cum ar fi asistenţă medicală, cazare, maşini şi bunuri sau servicii gratuite, sau subvenţionate);

b) beneficii post-angajare, cum ar fi pensiile, alte beneficii de pensionare, asigurări de viaţă post angajare şi asistenţă medicală post angajare;

c) alte beneficii pe termen lung, care includ plăţi în urma plecărilor pe termen lung din serviciu cu sau fără garantarea păstrării postului respectiv, jubilee sau alte beneficii ce decurg din servicii pe termen lung, plăţi pe perioada unor indisponibilităţi pe termen lung şi, dacă sunt plătibile douăsprezece luni sau mai mult după încheierea perioadei, participarea la profit, planuri de prime şi compensaţii amânate;

d) beneficii pentru încheierea contractului de muncă, acestea se referă la beneficiile angajaţilor care se plătesc fie ca rezultat al deciziei unei întreprinderi de a încheia contractul unui angajat înainte de data normală de pensionare, sau a deciziei unui angajat de a accepta în mod voluntar plecarea în şomaj în schimbul acelor beneficii.

e) compensaţii sub forma participaţiilor la capitalurile proprii, care sunt beneficiile angajaţilor în baza cărora angajaţii au dreptul să primească instrumente financiare de capitaluri proprii emise de întreprindere, sau valoarea obligaţiei întreprinderii către angajaţi depinde de preţul viitor al instrumentelor financiare de capitaluri proprii emise de întreprindere.