Prin „finalitatea esenţialmente cognitivă” a ştiinţelor sociale, Raymond Boudon înţelege „capacitatea pe care o au de a produce un supliment de cunoaştere, de a rezolva enigme” sau „de a oferi o explicaţie clară – în teorie, universal acceptabilă a unor fenomene ce par la prima vedere opere pentru spirit”. Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon rezultatele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţele sociale, antrenându-le într-o perpetuă „mişcare”. Fenomenul nu este nou, din contră, are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoi viguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându- se de la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea, cuantificarea şi interpretarea lor. Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: societatea să fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere” şi ştiinţele sociale să aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale. Cele două condiţii, o dată cu edificarea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şi uniform în întreg spaţiul socio-uman, generează comenzi sociale pe care ştiinţele sunt chemate să le onoreze. Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea sa, apare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă a propriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehiculul aflat în mişcare care stimulează permanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provocări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului. Cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijloc prin care ştiinţele sociale îşi aduc contribuţia la progresul generaluman şi, deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.

        Ştiinţele umanist-sociale au o mobilitate remarcabilă. Istoria şi filosofia, în hotarele cărora se configurează primele preocupări de istorie socială, nu se pot sustrsge acestui demers. Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decât continuităţi” (Guy Bourde, Hervé Martin). Se recunoaşte – aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şi Eugeniu Speranţia – că „faptele omeneşti nu interesează istoria decât prin latura trăită de subiectivitatea individuală”. Latura socială este cea care generează „rupturile” şi modalităţile foarte diferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative ale istoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istoriei ca ştiinţă. Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofia traversează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socială sedimentează filosofia socială (sau filosofia istoriei), ca disciplină filosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pe studierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii. Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc tot în cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificil şi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noii ştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recunoaşterii sale academice.

        Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dea răspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altă perspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţele esenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea fundamentală definită de acelaşi obiect de studiu – societatea, sunt de viziune şi de metodă. „În timp ce sociologia cercetează constituţia de fapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problema existenţei reale a societăţii, filosofia socială urmăreşte determinarea sensului ei” (Petre Andrei).

       Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofia socială îl reprezintă faptul că filosofia socială studiază schimbarea necontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identifice numai ce este persistent. Iniţial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmiţează în sociologii de ramură, între care şi sociologia istorică, „specializată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale”, spre deosebire de istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoric ca structură a desfăşurării vieţii sociale”.

        Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie (Herodot, Tacitus ş.a.). Până în veacul al XVIII-lea, scrierile istorice din afara spaţiului românesc se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I.Möser, prin lucrările lor, sunt consideraţi drept „agenţi” importanţi ai constituirii istoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul de fondatori ai studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării Secolul lui Ludovic al XIV-lea – 1751, celui de al doilea, pentru volumul Istoria Osnabrück-ului – 1768). Se apreciază că deschiderile realizate de cei doi autori, unul spre realizarea unei panorame a societăţii franceze, altul spre forţarea penetrării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burgului german, sunt hotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. Într-adevăr, cele două direcţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în concurenţă în raport cu însăşi evoluţia istoriei sociale. O pleiadă de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke, Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.), economişti şi reprezentanţi ai altor discipline creează, treptat, un spaţiu distinct de studiu în cadrul disciplinelor respective, care pregăteşte terenul „evadării” istoriei sociale şi constituirii sale ca domeniu ştiinţific de sine stătător. „Evadarea” are loc începând din 1929, când, la Strasbourg (Franţa), se constituie grupul de istorici condus de Marc Bloch şi Lucien Febvre, care editează revista „Annales d’Histoire économique et sociale” („Analele de Istorie Economică şi Socială”). În jurul revistei se creează prima şcoală de istorie socială, ale cărei orientări sunt ambiţioase: studierea totalităţii vieţii sociale, având ca finalitate convertirea socialului într-o istorie socială. Pentru aceasta, reprezentanţii şcolii, în reconstrucţia fiecărei epoci istorice, apelează şi la analiza aspectelor ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară de înţelegere şi acurateţe atât umanului, cât şi ştiinţei ca atare. Şcoala „Analelor” – cum a rămas cunoscută în epocă, dar şi mai târziu – a însemnat nu numai crearea unui nou şi viguros curent de studii privind istoria socială, ci şi iniţierea unui mod propriu de cercetare, care constă în antrenarea a numeroase discipline umaniste (sociologie, economie, demografie, istorie etc.) la un demers comun, cu finalităţi profitabile pentru toate şi, evident, în primul rând, pentru istoria socială. Oricâte comentarii a generat şi mai produce, încă, mişcarea declanşată în 1929 de „Anale” marchează o nouă şi importantă fază în evoluţia istoriei sociale: a statuat autonomizarea relativă a istoriei sociale faţă de istorie, conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii suplimentare în demersul recunoaşterii propriei sale identităţi ştiinţifice. Continuatori de mare prestigiu ai Şcolii „Analelor” (Fernand Braudel, Ernest Labrousse, Pierre Chaunu, François Siminard) se îndepărtează treptat de „spiritul” mişcării iniţiate de Bloch-Febvre. Ei împrumută de la economişti conceptul de „longue durée” („timp lung”) şi îl utilizează (Braudel) pentru a marca ideea că schimbările sociale reale într-o societate se produc la mari intervale de timp, care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia, cât şi pentru bunele relaţii statornicite cu sociologia şi alte discipline socio-umane. Noul context favorizează, însă, o puternică ofensivă a unor sociologi (Robert N.Belloh, Neil J.Smelser, Seymur Lipset), care elaborează valoroase lucrări în orizontul istoriei sociale. Acest aspect, ca şi altele, calmează tonul contestatar la adresa istoriei sociale, care urmează o traiectorie de împliniri remarcabile la nivelul comunităţilor ştiinţifice din diverse state, dar şi la nivelul unor proiecte internaţionale de anvergură, care antrenează considerabile forţe umane şi materiale. Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care le aduce în planul cunoaşterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate ştiinţifică istoriei sociale şi, deopotrivă, un loc tot mai bine definit. Procesul de instituţionalizare, început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetare la nivelul comunităţilor naţionale, precum şi instituţii specializate de rang internaţional, un sistem comunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de cele mai diverse tipuri şi anverguri ş.a.m.d. Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al cărei statut ştiinţific este condiţionat încă de raporturile cu alte ştiinţe sociale, îndeosebi cu sociologia şi istoria. S-a impus şi tinde să se generalizeze punctul de vedere potrivit căruia istoria socială este o disciplină autonomă sau cu un grad mare de autonomizare, având un prestigiu ştiinţific bine statornicit, care se consolidează, chiar dacă unii sociologi sau istorici apreciază că locul său este în cadrul celor două discipline. Numărul acestora este în scădere, majoritatea comunităţilor ştiinţifice, inclusiv unele dintre cele mai puternice, considerând istoria socială ca o disciplină socială distinctă. Preocupări româneşti în orizontul istoriei sociale se descifrează încă înainte de Dimitrie Cantemir şi Spătarul Nicolae Milescu, dar cei doi cărturari marchează momente semnificative nu numai pentru istoria sociologiei, ci şi pentru evoluţia istoriei sociale, prin informaţiile şi tendinţele de analiză socială care se desprind din operalor. Nicolae Bălcescu este însă cel care detaşează în câmpul istoriei studiile de istorie socială, fiind apreciat drept fondator al istoriei sociale în România. Bălcescu şi, ulterior, A.D.Xenopol şi Nicolae Iorga resping istoria evenimenţială şi accentuează analizele asupra factorului uman şi evoluţiei sociale pe două dimensiuni esenţiale: timp şi spaţiu. Un „model” original de istorie socială a fost propus de Nicolae Locusteanu şi Nicolae Blaramberg, ambii autori ai unor lucrări editate în limba franceză la Bruxelles şi, respectiv, Paris, cu ecou semnificativ în epocă. „Modelul” propus era reprezentat de ample studii monografice, considerate ca fiind foarte importante realizări ştiinţifice. Lucrarea lui Blaramberg (încă necunoscută practic în România), consacrată „instituţiilor şi moravurilor României din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre” şi editată în 1886-1887, primeşte aprecieri favorabile din partea unor personalităţi ale epocii: Hyppolite Taine (care releva: „Aceste mari monografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când le vom avea în număr suficient de mare, vom ajunge poate a ne scăpa de formele ţepene şi mecanice în care spiritul de libertate s-a ţinut închis până acum”), Herbert Spencer, Cesare Cantù, Alfred Jourden, Dora D’Istria, Georg Weber etc. Locusteanu şi Blaramberg se înscriu în rândul „monografiştilor” încă de la finele secolului XIX, prefigurând o mişcare monografică românească unică ca amploare şi rezultate ştiinţifice cel puţin în spaţiul sud-est european şi al cărei aport la dezvoltarea sociologiei, istoriei şi istoriei sociale este substanţial. Preocupat de a desluşi „organizarea unui popor”, A.D.Xenopol procedează la reconstrucţia socială a istoriei potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub numele de „teoria serialităţii în istorie”. Conform acestuia, în succesiunea proceselor şi fenomenelor istorice se manifestă, nu legi, ci „serii istorice”, istoria societăţii devenind, astfel, succesiunea ireversibilă a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Teoria, ca şi scrierile lui Xenopol, de factură istorică şi sociologică, conferă inclusiv istoriei sociale deschideri interpretative importante. A.D. Xenopol, ca şi N.Blaramberg, se bucură de autoritate în cercurile ştiinţifice din străinătate, la fel cum va fi receptat mai târziu NicolaeIorga şi opera sa.

        Contribuţii semnificative la constituirea unor preocupări de istorie socială aduc şi C.C.Giurescu, I.C.Filitti, Vasile Pârvan, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ştefan Zeletin, Gheorghe I.Brătianu. Profesorului Dimitrie Gusti îi datorăm una din primele forme instituţionalizate ale istoriei sociale (o secţie în cadrul Institutului Social Român) şi primul proiect de cercetare concretă a istoriei sociale a românilor. Reprezentanţi ai Şcolii de sociologie de la Bucureşti – H.H.Stahl, T.Herseni, M.Constantinescu – continuă studiile de istorie socială şi după 1945, cu excepţia perioadei nefaste 1947/1948 – 1965, când sociologia a fost interzisă de regimul comunist. După 1989, într-un context socio-politic nou, dispariţia sistemului de comandă politică n-a fost suficientă, cum nici nu poate fi de altfel, pentru impulsionarea creării unui statut cert istoriei sociale. Propriile dificultăţi ale ştiinţelor umanist sociale lasă puţin spaţiu pentru reconsiderarea istoriei sociale şi pentru aşezarea ei în poziţia sa firească, de disciplină autonomă. Important este, de asemenea, ca istoria socială să-şi găsească un cadru instituţional adecvat şi să-şi elaboreze propriile orientări şi programe de cercetare, într-o viziune pragmatică, condiţionată încă de resurse umane şi, evident, materiale.

       Istoria socială, la fel ca oricare altă disciplină socio-umană, îşi colectează informaţiile din diferite „zone”, mai mult sau mai puţin importante sub raportul datelor şi faptelor. Firesc, informaţiile sunt foarte variate fiindcă provin din numeroase „zone”. Informaţiile, în genere, au valoare de surse.

        Principalele surse ale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetărilor arheologice; unele documente istorice cu încărcătură socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieri istorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.); „limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală). Varietatea surselor (mai limitată însă comparativ cu sociologia) este studiată nu oricum, ci cu un anume obiectiv ştiinţific, deci cu un orizont finalist, rezultate concrete care, la rândul lor, pot îmbrăca forme diferite (lucrări, studii, articole, comunicări, rapoarte de cercetare etc.). Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale personale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariile interne al experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”, „liste electorale” (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor de epocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii a impus elaborarea unor sisteme de clasificare ce au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, Ioan Mărginean, Ion Cauc). Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi în cifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). În cazul ultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. Întregul set de documente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are o consistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale ale istoriei sociale.

        Cu prudenţă, dar fără exagerări, se pot utiliza informaţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sau unele ştiri, comentarii etc. din presă. În general, însă, documentele sociale reprezintă una din sursele esenţiale ale istoriei sociale, deoarece:

• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspecte semnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;

• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelor şi proceselor sociale;

• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal sau fals (cu sau fără intenţie);

• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le conturează, aduc o contribuţie considerabilă la conexarea trecutului cu prezentul, sprijinind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale contemporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unor schimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.

       Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”, „desenele”, „faptele artistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală. Faptele artistice, cum sunt denumite generic picturile, desenele, frescele, litografiile etc., pot să fie, într-adevăr, surse pentru inspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproduc surse autentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau „corecţii” artistice.

        Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoria socială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident, materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor metodologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţin reliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii, dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unele reţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient de confuzie. Limbajul istoric este un teritoriu vast, presupunând investigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce, recunoaştem, este dificil de cercetat. Esenţa problemei nu constă însă în aceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, în general, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi, bineînţeles, a lexicului. Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şi are circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală, exprimând realităţile

sociale trecute şi actuale. În viziunea unor sociologi şi istorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţia cuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestora precum şi acurateţea cu care exprimă realităţi sociale constituie un plus de informaţie deosebit de valoros.