Socializarea - proces fundamental pentru dezvoltarea umană

    Orice societate are ca scop menţinerea unui echilibru, al unei ordini sociale şi normative. Acestea nu se pot păstra decât prin funcţionarea elementelor ce compun structura socială, grupurile, instituţiile şi colectivităţile şi prin integrarea optimă a indivizilor în diferite sectoare ale societăţii.

    Procesele de dezvoltare umană se desfăşoară în contexte sociale definite de roluri şi poziţii sociale, în care au loc interacţiuni interindividuale care permit persoanelor să acţioneze şi să adopte conduite ce se sustrag presiunilor biologice. Procesul de socializare permite existenţa unui asemenea context datorită faptului că, prin intermediul acestui proces, indivizii apartin unei anumite clase de vârstă şi generaţie, îşi dezvoltă capacitatea de a exercita roluri şi poziţii sociale specifice vârstei, de a face faţă unor situaţii pentru care nu există definiţii culturale prealabile. Mecanismele de socializare au fost create şi perfecţionate de către societate tocmai pentru realizarea scopurilor funcţionale amintite. Aceste mecanisme, precum şi agenţii socializării, deşi sunt foarte variaţi, asigură stabilitatea şi funcţionarea structurilor sociale, coeziunea internă, continuitatea şi permanenţa structurilor.

    Numeroase analize ştiinţifice au făcut obiectul procesului de socializare. Acestea au avut ca scop evidenţierea factorilor determinanţi, a agenţilor de socializare şi a mecanismelor prin care se realizează acest proces.

    Conceptul de socializare este unul complex ce nu poate fi explicat decât prin reuniunea accepţiunilor termenului din punct de vedere sociologic, pedagogic şi al psihologiei sociale. Dacă psihologii au accentuat dezvoltarea caracteristicilor ce prezintă importanţă pentru comportamentul social şi procesul primar prin intermediul căruia tendinţele comportamentale sunt învăţate, iar antropologii au studiat socializarea, din punct de vedere cultural, ca întreg, cu scopul de a determina limitele experienţei socializatoare, sociologii au studiat caracteristicile grupurilor sau ale instituţiilor specifice în care socializarea are loc, precum şi deprinderile sociale comune dobândite de către indivizi în contexte diferite.

    Orice proces de socializare presupune acumularea:

 unor cunostinţe referitoare la norme şi valori sociale ce au rolul de a regla conduita;

 unei capacităţi de a aplica aceste cunoştinţe;

 unei motivaţii pe baza căreia indivizii să dezvolte acţiuni şi să manifeste conduite în raport cu normele şi valorile învăţate  

    Procesul de socializare este un proces complex care are ca finalitate formarea personalităţii. În cadrul acestui proces interacţionează factori de natură personală, de mediu şi culturali. Socializarea facilitează reproducerea societăţii în configuraţia atitudinală şi comportamentală  a indivizilor care o compun. Prin urmare, putem spune că acest proces reprezintă o modalitate prin care un organism de natură biologică se transformă într-o fiinţă socială care este capabilă să acţioneze împreună cu alţii.

    Caracterul intenţional al funcţiei de socializare constă în formarea personalităţii copilului şi integrarea lui în viaţa socială.

    Scopul demersului de socializare îl reprezintă formarea capacităţii de exercitiu care se realizează prin :

o Formarea capacităţii de a discerne între comportamentele care sunt interzise şi cele care sunt permise, precum şi între mijloacele legitime şi cele nelegitime;

o Abilitatea de a exercita permanent rolurile sociale conform unor reguli şi norme specifice;

o Participarea activă la scopurile şi idealurile societăţii  

o Procesul de socializare îşi dovedeşte utilitatea pentru că:

o Socializarea conduce la formarea educaţiei, la dezvoltarea capacităţii de a stăpâni instinctele şi nevoile şi la satisfacerea acestora după cum prevede societatea din care individul face parte;

o Socializarea insuflă aspiraţii şi năzuinţe cu scopul de a obţine unele lucruri şi calităţi, precum şi a unui prestigiu;

o Prin socializare se transmit unele cunoştinţe;

o Socializarea permite satisfacerea unor roluri;

o Socializarea asigură o calificare profesională  

    Normele şi valorile unei culturi sunt însuşite de către individ prin intermediul socializării. Acest proces presupune reacţia pozitivă a copilului faţă de valorile, concepţiile sau modelele de comportare ce sunt transmise cu scopul formării şi integrării sociale. Astfel, interiorizând diferite cunoştinţe, comportamente, abilităţi cu ajutorul cărora are capacitatea să se comporte aşa cum asteaptă cei din jurul său, individul învaţă  să îndeplinească diverse roluri sociale.

    Celulele A şi B indică faptul că individul cunoaşte ceea ce se aşteaptă de la el, precum şi scopurile pe care le are de îndeplinit. Celulele C şi D arată că individul poate manifesta o conduită adecvată şi adoptarea unor valori corespunzătoare. Celulele E şi F indică un individ motivat să se comporte într-un anumit fel şi care urmează scopuri compatibile cu grupul din care face parte. Procesul de socializare are ca prioritate celula F, adică modelarea impulsurilor primare ale copilului şi transformarea lor în dorinţa de a fi recunoscut şi de a se afirma social, în concordanţă cu valorile grupului social de referinţă. În socializarea adultului prioritară este însa celula C, adică dezvoltarea capacităţii de a aplica ceea ce a acumulat pe parcursul socializării primare.

    Datorită eşecului acestor procese pot apărea efecte de devianţă. Astfel, devianţa localizată în celula A evidenţiază faptul că individul nu ştie ceea ce se aşteaptă de la el. În această situaţie se găseşte un copil care nu cunoaşte importanţa studiului pentru dobândirea unor poziţii mai bune în societate, deşi ştie că părinţii doresc ca el să obţină performanţe şcolare. În celula B devianţa indică faptul că un individ nu cunoaşte scopurile ce trebuie urmate. Un exemplu este copilul care se poate conforma comportamental la aşteptările părinţilor, deşi nu înţelege că valoarea acestei conduite trebuie să se concretizeze în performanţe şcolare. Devianţa din celula C presupune că individul deviază de la celula acceptată pentru că nu se poate conforma. De exemplu, un şcolar nu poate obţine note mari pentru că are probleme de sănătate. Forma de devianţă care corespunde celulei D apare când individul nu poate urma anumite valori.     Copiii care provin din medii sociale defavorizate nu au zestrea necesară urmării scopurilor impuse de societate.  În celula E, lipsa de motivaţie a conduitei poate provoca o serie de devieri de la normele existente. Dacă elevul nu consideră procesul de instrucţie atrăgător va căuta mijloace deviante pentru a obţine performanţe. În celula F individul se conformează din punct de vedere comportamental, dar nu are motivaţii pentru a urma scopurile propuse. Având aspiraţii, un tânăr se poate supune dorinţei părinţilor de a urma o anumită carieră, dar nu este motivat.  

Socializarea îndeplineşte un rol fundamental şi în transferul de cultură care are loc de la o generaţie la alta. Fiecare individ se naşte cu o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite apoi generaţiei care urmează.

    ,,Ca rezultat al procesului de socializare, orice individ manifestă puternice tendinţe de adeziune la subcultura grupului care l-a socializat, făcând din normele şi valorile acesteia un etalon al propriului comportament”  

    Prin procesul de socializare indivizii sunt legaţi de societate şi sunt supuşi unor influenţe culturale. Societatea nu ar putea exista fără socializare tot aşa cum nici individul nu poate supravieţui în afara socializării. Pe de altă parte, socializarea contribuie la configurarea unei ordini sociale ce se întemeiază pe raporturile ierarhice dintre clase de vârstă şi generaţii, pe relaţii de coordonare sau subordonare dintre membri.

        1. 1. Definiţii şi caracteristici

    Conceptul de socializare ocupă un loc ambiguu în sociologie, central pentru unii autori şi secundar pentru alţii. În cadrul psihologiei sociale, termenul desemnează procesul prin care indivizii învaţă modul în care să acţioneze şi să gândească despre mediul în care trăiesc. Interiorizând cunostinţele, ei devin membri ai unor grupuri care au un status specific.

    ,,În sens larg, a socializa înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inoculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare” .

    Socializarea a fost abordată de autori din diferite puncte de vedere. Unii autori consideră că este un proces fundamental prin intermediul căruia se transmite din generaţie în generaţie moştenirea culturală, precum şi normele şi valorile perene.     Astfel, socializarea este definită ca fiind un ,,proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane.” 

    Sociologul J. Szczepanski este de aceeaşi părere, definind socializarea drept ,,acea parte a influenţei mediului, care determină individul să participe la viaţa socială, îl învaţă cultura, îl face capabil să îndeplinească anumite roluri sociale.”  Din acest punct de vedere, socializarea este considerată un proces de comunicare interactiv, care presupune considerarea dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale din două puncte de vedere: modul personal, în care fiecare individ receptează şi interpretează mesajele primite, pe de o parte, şi intensitatea şi conţinutul influenţelor sociale care variază, pe de altă parte.

    Alţii văd în socializare un mecanism de formare a personalităţii umane de către cultura unei societăţi. Socializarea în cadrul familiei este determinată de imaginea pe care societatea o are despre copil. Acesta este văzut în mod diferit  în culturi diferite: este tratat ca un mic animal, ori ca un om mai mic. În alte culturi este considerat o fiinţă pură ce trebuie apărată de mizeria socială sau o fiinţă sălbatică, impură ce trebuie transformată în om.

    Socializarea, ca proces spontan, neintenţionat care asigură continuitatea societăţii prin formarea din punct de vedere cultural al generaţiilor, vizează sensuri valorice ale societăţii, deoarece:

 copiii intră în contact, de cele mai multe ori, cu comportamentele pozitive, iar cele negative sunt, de regulă, ascunse;

 se formează şi se dezvoltă responsabilitatea prin implicarea treptată a copiilor în activităţi sociale, fie în gospodărie, dar mai ales în grădiniţă, şcoală şi diferite asociaţii;

 comportamentele dezirabile social sunt recompensate prin recunoaştere, elogiere, prestigiu şi solicitare continuă, precum şi sancţionarea celor negative prin blamare, ridiculizare, evitare  

    Sorin M. Rădulescu consideră că ,,În ansamblul ei, socializarea leagă indivizii de societate, supunându-i aceloraşi influenţe culturale determinate de raporturile între clase de vârstă şi clase generaţionale asemănătoare sau diferite între ele”. 

Prin contactul cu diferite mecanisme şi exigenţe, ce sunt promovate în primul rând de familie, apoi de şcoală şi grupuri profesionale, individul se transformă prin procesul de socializare (prin zestrea culturală), căpătând modalităţi specifice de gândire, acţiune şi conduită şi putându-se integra într-o colectivitate socială şi în grupurile acesteia.

1. Alegerea metodei de cercetare……………………………….3

a. Ipoteze si intrebari de cercetare

b. Metodologie

2. Socializarea…………………………………………………….7

a. Definitii si caracteristici

b. Tipuri de socializare

c. Mecanisme de socializare

3. Cauze si aspecte ale crizei familiei…………………………….21

a. Definitii si caracteristici ale familiei

b. Tipuri familiale

c. Structura familiei

d. Functiile familiei

4. Actiuni ale Bisericii Ortodoxe Romane pentru combaterea destramarii familiei crestine……………………………………41

5. Familia monoparentala in actualitate………………………….49

a. Tipologie

b. Consecinte asupra copiilor

6. Politici sociale pentru familie in Romania…………………….64

7. Cercetare – studii de caz………………………..……………...73

8. Concluzii………………………………………………………….81

9. Bibliografie……………………………………………………….83