Nu reprezinta nici o necunoscuta faptul ca violenta este una dintre cele mai pronuntate caracteristici ale naturii umane. Inca de la momentul nasterii, exista in pachetul nostru genetic, iar in procesul de socializare ea se invata, se cultiva, se promoveaza, prin adoptarea unor anti-modele de comportament de tip deviant sau sociopatic. Exista insa manifestari ale violentei si criminalitatii cu originea in psihopatologie, care ingreuneaza si sanctiunea, facand dificila incadrarea juridica a faptei si respectiv indreptarea individului catre forme alternative de privare de libertate: inchisoare sau ospiciu. 

Referindu-ne la societatea actuala din Romania , inca de la inceputul anilor ’90, observam o crestere considerabila a numarului de delicte, a caror cauze si motivatii sunt strans legate de perioada de criza pe care o traversam. Ne referim in acest sens, la o devalorizare a sistemului de norme si valori care a dus la diminuarea respectului fata de lege si fata de institutiile ce se ocupa cu impunerea acestora. Sentimentele de nesiguranta, de amenintare si de insecuritate sunt cele ce caracterizeaza societatea romanesca actuala. Starea de saracie in care se gasesc tot mai multi oameni, precum si scaderea posibilitatilor pentru o viata mai buna, fac din baza economica romaneasca un important factor criminogen. Pe fondul acestei dezorganizari sociale numarul crescand de boli nervoase si psihice, de prabusiri si dezintegrari de personalitate, isi aduc contributia la evolutia ascendenta a criminalitatii in Romania. 

Dezvoltarea societatii umane si diversificarea alternativelor a atras dupa sine un ritm de viata mai alert in care omul trebuie sa faca fata unei serii mai ample de probleme si situatii care-i solicita mai mult timp si implicare nervoasa. Problemele majore intervin atunci cand tot mai multi indivizi pierd controlul in fata ritmului ametitor in care se succed faptele si se alatura celor ce inaintea lor au abandonat orice masuri educative in familie si in societate. Astfel se explica de ce tot mai multe societati trec prin crize de randament, de incredere, de identitate, de solutii si de timp. Este un cerc vicios in care individul afecteaza prin comportamentul sau starea de sanatate a societatii, iar societatea prin natura sa are repercursiuni negative prin modelele educative pe care le ofera, asupra comportamentului uman. In acest sens gradul scazut de educatie si instruire contribuie la  o deresponsabilizare in fata actelor criminale, iar suprasolicitarea din ce in ce mai intensa are drept consecinta o crestere a numarului de boli psihice si tot mai multe crime cu violenta lipsite de discernamant.

Cunoasterea faptelor antisociale comise de acesti bolnavi este importanta atat pentru jurist, in scopul de a sesiza continutul lor patologic si de a cere examinarea bolnavului, cat si pentru publicul larg, in scopul de a evita faptele bolnavilor mintali, care pot deveni periculosi pentru oricine , dar mai ales in mediul familial. Boala mintala, in impact patologic cu normele de convietuire sociala este important sa fie cunoscuta, deoarece comportamentul bolnavului mintal poate avea grave consecinte umane si sociale. Un aspect important al acestei consecinte il constituie faptul ca deseori boala mintala debuteaza cu un fapt criminologic grav, pana atunci bolnavul nelasand impresia unei tulburari mintale, iar in al doilea rand ca fiecare boala psihica se asociaza cu un comportament asocial sau antisocial specific, ceea ce face ca deseori din modul de comitere al faptei sa deducem tipul de imbolnavire psihica. Relatarea pe larg a tuturor acestor aspecte o vom face pe parcursul acestei lucrari.

         Din punct de vedere antropogenetic, omul reprezinta o entitate in sine, de neinlocuit din  punct de vedere structural, morfologic si functional, avand particularitati somato-psihice individuale si o psihologie individuala tradusa prin modalitati de comportament si reactii proprii in raport cu mediul exterior si cu impactul socio-relational. Trasaturile constitutionale de ordin biogenetic si spiritual (aflate in relatie directa cu nivelul de dezvoltare al cunostiintelor sale, de ordin intelectual, cultural si ca si cu aptitudinile sale si capacitatea sa creatoare), care se adauga trasaturilor sufletesti de ordin afectiv, volitiv sau caracterial, constitutie baza psihimului a carui functie de sinteza este personalitatea.  

         Personalitatea reprezinta caracterul unitar, sintetic, si totodata individual al insului. Sinteza a trasaturilor psihice individuale, personalitatea isi afla sorgintea nu atat in predispozitiile mostenite cat mai ales in achizitii dobandite in cursul evolutiei social-istorice a omului. 

         Orientarile moderne renunta la exclusivismul teoriilor elementare care reduc personalitatea la determinanti bazali (biotip, temperament, caracter sau baza cultural-sociogena) acordand mai multa atentie teoriilor dinamice ale autogenezei si structurii personalitatii conform teoriilor genetice, teoria psihanalitica, cea dinamica, teoriile personaliste si antropologice) si indeosebi directiilor holiste si umaniste care cerceteaza personalitatea plecand de la recunoasterea caracterului activ al acesteia. Majoritatea teoriilor apreciaza ca individul, in decursul existentei sale, parcurge anumite stadii de dezvoltare intr-o succesiune stiuta. In acest sens cercetatorii se deosebesc in privinta aprecierii acestor stadii si a caracteristicilor care predomina in diverse trepte ale construirii personalitatii. G. Ionescu releva ca “sub aspct normal sau patologic, personalitatea poate fi privita sub patru unghiuri, poate fi analizata din patru puncte de vedere, prin prisma celor 4D: dezvoltare, dinamica, determinare si descriere.”(V.Dragomirescu, Introducere in medicina legala antropologica, 1999,pg.37).

      Personalitatea reprezinta o rezultanta dinamica a tuturor insusirilor psihice ale individului, ca atare ea integreaza si celelalte functii de sinteza si anume constiinta, temperamental, caracterul si intelectul. Dintre acestea caracterul constituie una din functiile de sinteza care exprima legatura stransa si directa a particularitatilor innascute de reactivitate. Temperamentul exprima in general particularitati de grad, tempo, viteza si intensitate a reactiilor psihice si motorii, fiind strans legat de fondul dispozitiei si variabilitatii acestuia. Se considera ca el contribuie la definirea tipului particular de reactie al subiectului, reprezentand din acest punct de vedere, complexul de particularitati innascute si capatate ale individului. El ar constitui nucleul primitiv pe care se structureaza caracterul, putand fi la randul lui modelat de caracter.  

       Personalitatea umana se prezinta ca sistem bio-psiho- social organizat in zone structurale dispuse concentric cu elemente componente sprcifice (C. Enachescu). Din combinatia acestor zone rezulta intregul sistem al personalitatii. Se disting astfel: zona biologica, care reprezinta baza somatica a persoanei (cuprinzand structura genetico-ereditara, biochimico-metabolica , sistemul endocrine si sistemul nervos vegetativ, toate constituind biotipul); zona psihologica, care reuneste structurile psihice pornind de la nivel instinctual (pulsiuni, trebuinte, tendinte), apoi nivelul afectiv (emotii, sentimente, pasiuni), nivelul cognitiv-volitional(senzatii, perceptii, activitate si vointa), nivelul intelectual symbolic (memorie, imaginatie, reprezentare, gandire, expresii, creativitate) toate reprezentand psihotipul; zona axiologica compusa din nivelul axiologic personal (aspiratii, atitudini, constiinta de sine)si nivelul axiologic dobandit (educatie, cultura, mentalitate, ideal); zona sociala numita si camp social reprezentata de mediul socio-comunitar al persoanei si totodata comun pentru ceilalti membrii ai colectivitatii umane din care face parte. Asimilarea totalitatii acestor aspecte de catre individ reprezinta in final, conturarea tipului social al acestuia care ii confera o anumita pozitie sociala, un anumit loc in comunitatea sociala(statut) si o anumita dinamica sau functii sociale(rol). In acest sens N. Marginean da urmatoarea definitie omului” Persoana umana este o structura bio-psiho-sociala,care se adapteaza in mod constient la lume si la societate, in formele cele mai individuale, cu cauzalitatea proprie cea mai ridicata, realizand salturile cele mai mari in directia binelui, adevarului si frumosului, pe care se bazeaza sanatatea, onestitastea si productivitatea muncii”. Omul isi dezvolta un puternic mediu psihologic intern si o viata intrapsihica deosebit de complexa si bogata. In acest moment putem defini starea de normalitate ca fiind “ suma componentelor a caror finalitate este optimizarea adaptiva. Parametrii normaliatii sunt relativi, iar capacitatea adaptiva pe care o exprima poate fi conceputa ca un continuum situate intre extrema unei functionari adaptive minime, marginale si cea a adaptarii optime”(Prelipceanu D,Adaptare—periculozitate si boala psihica ,Teza de doctorat,Timisoara 1993)”. 

• Unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent, organizat si rezistent.

• Vitalitatea sa. Aceasta constituie un ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta este conditionata de oscilitatile sale endogene si de stimuli exterilori, la care raspunde si reactioneaza. 

• Constientizarea. Individul isi faureste o reprezentare mentala a tuturor activitatilor sale fiziologice si psihice.

• Raporturile sale cu mediul ambient. Acest contact cu ambianta este de cea mai mare importanta, deoarece individul trebuie sa exercite o vigilenta constanta in fata mediului ambiant si sa-si regleze comportamentul in functie de circumstante.

      Ecosistemul uman in care se manifesta sanatatea si boala nu este izolat si nici static. Continutul conceptului de sanatate mintala este determinat de calitatea raportului personalitate- mediu. In conditiile vietii contemporane, relatiile omului cu factorii de mediu s-au complicat. Ele nu se realizeaza exclusiv prin mecanisme biologice, ci sunt dependente si de factorii socio-culturali , care se adauga si mijlocesc relatiile dintre om si natura. Deci socialul nu poate fi separat, dar nici identificat cu naturalul. Relatiile ecologice om-natura-societate trebuie privite prin interactiunea lor, cu evidentierea contradictiilor ce pot aparea in cadrul interactiunii dintre mediul social si cel individual.

Krafft considera ca un individ reactioneaza in mod normal, daca in cursul dezvoltarii sale se arata a fi capabil de o adaptare flexibila fata de situatiile conflictuale, cand este capabil sa suporte frustrarile si anxietatea care rezulta din ele. Pamfil vede normalitatea ca un echilibru intre organism si factorii de mediu. 

Klinderg o admite ca pe o stare care permite dezvoltarea optima fizica, intelectuala si emotionala a individului, care sa-l faca asemanator cu ceilalti indivizi. 

In ultima perioada, accentual se pune pe adaptarea social-comunitara, specificitatea normalului capata nuante diferite in functie de nivelul economico-social si cultural al unei comunitati. Mead, Linton si Hallowell au aratat dependenta conceptului de caracteristicile transculturale.

D.Lagache descrie urmatoarele caracteristici principale ale sanatatii mintale: “capacitatea de a produce si de a tolera tensiuni suficient de mari, de a le reduce intr-o forma satisfacatoare pentru individ; capacitatea de a organiza un plan de viata care sa permita satisfacerea periodica si armonioasa a majoritatii nevoilor si progresul catre scopurile cele mai indepartate; capacitatea de adaptare a propriilor aspiratii la grup; capacitatea de a-si adapta conduita la diferite moduri de relatii cu ceilalti indivizi;capacitatea de identificare atat cu fortele conservatoare cat si cu cele creatoare ale sociatatii”(D. Gorgos “Vademecum in psihiatrie”1985, pg210). 

Dupa W. Boehm, normalitatea (sanatatea mintala) este conditia de functionalitate sociala, impusa si acceptata de societate in scopul realizarii personale. 

E.Fromm leaga conceptual realizarii individului in concordanta cu restul indivizilor din comunitatea respectiva, care este in continua schimbare si intr-un permanent progress. In acest sens problema normalitatii trebuie corelata cu insasi dezvoltarea comunitatii respective tinand seama de particularitatile fiecarei etape pe care o parcurge. O alta corelatie trebuie facuta cu etapele de varsta ale subiectului: copilarie, adolescenta, adult, varstnic, deoarece in fiecare etapa a dezvoltarii sale, subiectul poate avea o pozitie diferita fata de unul si acelasi eveniment.

Putem deci considera normaliatea drept posibilitatea unei istorii echilibrate a subiectului, iar dimensiunile ei, drept totalitatea proceselor de adaptare la mediu conform modelului general al speciei (posibilitatea de raspuns a marii majoritati a colectivitatii).

Normalitatea trebuie sa ne apara ca o suma de ritmuri: biochimice, fiziologiceafective, relationale, motivationale, adaptate armonic solicitarilor din mediu si concordante cu raspunsurile majoritatii membrilor comunitatii.

In concluzie “sanatatea mintala, pare a fi o vasta sinteza, o rezultanta complexa a unei multimi de parametrii ai vietii organice si sociale, aflati in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional si morfologic, in istoria sa vitala. Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati si a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice si sociale, a muncii bazate pe autocontrolul volitional, acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trai si al echilibrului introversie-extroversie” (Ibidem pg.211).     

Alterarile izolate sau complexe ale acestor elemente diferite, realizeaza patologia personalitatii sau anormalitate, dupa cum o numesc unii autori. Asa cum observa A Porot termenul de anormalitate se aplica tuturor indivizilor ale caror resurse intelectuale, echilibru psihic si comportament obisnuit, (“normal”) scapa masurii si regulilor comune. Din punct de vedere medical anormalitatea exprima variate forme de perturbare a personalitatii ce instituie disociabilitatea , tulburarea constiintei de sine, sau defectul de comunicare interumana. Din punct de vedere social, ea reprezinta diferite forme de devianta comportamentala, adica abateri de la norma. Este evident insa ca nu orice act de devianta se inscrie in registrul anormalitatii, ci numai acela care implica dezorganizarea personalitatii sau forme psihopatologice simptomatice. In acest sens, orice act de delincventa reprezinta un act de devianta comportamentala, dar nu orice delincvent reprezinta un bolnav psihic.

Unele personalitati sunt in mod evident anormale. De exemplu, acele ale oamenilor violenti si sadici care, de repetate ori, fac rau celorlalti fara a avea remuscari. Este oricum imposibil sa se traseze o linie distincta intre normal si anormal. Au fost propuse doua criterii pentru aceasta distinctie: unul statistic si altul social. Dupa criteriul statistic, personalitatile anormale reprezinta variatii cantitative fata de normal si linia de separatie este decisa printr-un sxcor de departajare aceasta schema fiind folosita in definirea inteligentelor anormale. Insa delimitarea arbitrara este determinata de criteriile sociale . Aceste criterii sunt reprezentate de suferinta pe care individual si-o provoaca siesi sau altora. Astfel, o personalitate anormal sensibila si trista sufera ea insasi, in timp ce o persoana rece emotional si agresiva face pe ceilalti sa sufere. Chiar daca aceste doua criterii sunt subiective, ele corespund realitatiilor din practica clinica.

O definitie satisfacatoare a personalitatii anormale  a fost data de ICD (Clasificarea Internationala a Bolilor):” modelele de comportament neadaptat profound implantate ce se pot recunoaste din perioada adolescentei sau mai devreme, si care se continua de-a lungul celei mai mari parti a vietii adulte, cu toate ca adesea devin mai putin evidente la varsta medie sau inaintata. Personalitatea este anormala fie in ce priveste echilibrul componentelor sale, calitatea si expresia lor, fie in ce priveste aspectul sau total. Din cauza aceasta…pacientul sufera sau face pe ceilalti sa sufere, existand un efect advers asupra individului sau societatii”(Tratat de Psihiatrie Oxford, 1994, pg.100).    

     

           1. Personalitate matura(sau imatura);

           2. Personalitate nevrotica;

           3. Personalitate psihopatica(dizarmonica);

           4. Personalitate psihotica;

           5. Personalitate dementiala;

1. Nedezvoltarea personalitatii apare in toate gradele de oligofrenie, in care lipsa dezvoltarii diferitelor procese psihice duce la o personalitate de un nivel inferior. Trairile afective difuze si incapacitatea de previziune sunt trasaturi care explica inadaptarea acestor personaliatti imature. Pe de alta parte, pentru aceasta categorie inadaptarea apare ca o trasatura paradoxala, avand in vadere sugestibilitatea crescuta si posibilitatile inductive asupra personalitatii lor. Exista o serie de dificultati relationale, dupa cum remarca Henri Ey : reactiile mediului in care traieste debilul determina in mare parte tulburarile sale de adaptare. Exista astfel situatii care pot coexista sau se pot succeede si anume: prezenta in mediu a debilului mintal poate fi bine tolerata; el poate fi obiectul farselor sau al bataii de joc; poate fi supus tutelei de catre parinti, frati sau sotie; poate fi indepartat din anturaj.

La aceste situatii de intoleranta si neintelgere, personalitatea imatura raspunde prin reactii afective elementare si anume: reactii de demisie care conduc individul catre inertie sau refugiu intr-o lume fantasmatica; reactii de opozitie(suparare, refuzul hranei); reactii de compansare(mitomanie, lacomie, fuga si alte reactii cu continut medico-legal).

2. Personaliatea nevrotica prezinta particulariatti de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu. Acest tip de personalitate prezinta tendinte la conduite agresive complicate sau disimulate, deoarece “nevroticului ii este frica de propria violenta asa cum ii este teama de propria dorinta”(Henri Ey). Inadaptarea personalitatii nevrotice este o consecinta a nehotararii, incapacitatii, neindemanarii in relatiile sociale. Chiar daca indivizii din aceasta categorie nu prezinta alterari profunde ale personalitatii, am subliniat raporturile cu anumite forme de inadaptare deoarece ele se pot exprima la un moment dat prin reactii autoagresive majore si specifice(suicid).   

3. Personalitatea dizarmonica sau psihopatica reprezinta prototipul comportamentului deviant prin trasaturi esentiale care realizeaza inadaptarea in mediul social de origine. Comportamentul deviant in cazul acestui tip de personalitate prezinta urmatoarele caracteristici: 

• Un mare potential de anti si asocialitate;

• Un comportament delictual polivalent;

• Spontaneitatea actiunilor deviante, nu prin insuficienta capacitatii de deliberare, cat prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emtionale si imaturitatii afective;

• Agresivitatea exacerbata de tendintele narcofilice;

• Rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care il desfasoara ;

• Tendintele de bravare si de simulare;

• Malignitatea conduitelor deviante atat prin efectele social-negative, cat si prin posibilitatile de decompensare, in care tulburari majore de intensitate psihotica pot antrena concomitant grave implicatii pe plan social.

         4. Personalitatea psihotica se dezvolta treptat distrugand componentele structural functionale ale vietii psihice de baza. Motivarea comportamentului deviant pentru aceasta categorie este in esenta patologica. In situatia personalitatii psihotice, reactia heterodistructiva, omorul patologic, apare ca rezultat al ciocnirii personalitatii patologice care se dezvolta treptat cu  personalitatea anterioara restanta, manifestandu-se pregnant personalitatea patologica. Intre psihozele afective, mania reprezinta o periculozitate sociala mai redusa decat melancolia. Gravitatea pe plan social a comportamentului deviant melancolic, decurge din orientarea agresivitatii de la pruncucideri , omucideri si pana la automutilari si suicid. Fata de maniac, care este frecvent descoperit in flagrant, melancolicul disimuleaza cu abilitate faptele savarsite.

     Dereglarea unitatii si integritatii psihicului in schizofrenie explica polimorfismul si particularitatile tulburarilor sale de comportament. Adesea debutul bolii se insoteste de manifestarile cele mai periculoase, cu violente si impulsii nediscriminatorii. Alegerea victimei sau victimelor se motiveaza psihopatologic ca autoaparare. In perioada de stare, scaderea capacitatii de adaptare si afectivitatea neadecvata, ca si instrainarea si delirul contradictoriu determina conduite deviante heteroagresive, acuzatii sau injurii.