I.2. Creativitatea – nucleul realizării educaţiei viitoare

Ideea după care educaţia reprezintă un act de modelare prin prisma valorilor şi strategiilor validate, confirmate şi apreciate social este unanim acceptată. Noile concepţii pedagogice nu supun îndoielii acest fapt ci, mai degrabă, efectele mai îndepărtate ale cercetării exclusive a actului formativ pe dimensiunea trecutului, a continuităţii, a identităţii, prin ignorare (mai mult sau mai puţin conştientă) a dimensiunii viitorului, discontinuităţii. Cel mai semnificativ dintre acestea se pare a fi edificarea unei personalităţi reactive, înzestrată cu un larg repertoriu de cunoaştere, cu mare capacitate de memorare şi gândire convergentă, aptă de învăţare reproductivă şi capabilă să soluţioneze probleme standard, în baza unor algoritmi temeinic asimilaţi şi autonomizaţi. Optimismul ce o caracterizează vine din validitatea soluţiilor care se impun „de la sine”, prin reluarea şi rezolvarea aceloraşi categorii de sarcini. Că la acest rezultat a contribuit nu doar şcoala (prin stilul didactic, tipul sarcinilor de învăţare şi al evaluării, natura exigenţelor şi recompensele) ci şi alte numeroase elemente sociale (de la ritmul vieţii sociale, presiunea activităţilor, normelor şi exigenţelor, tipul şi amploarea solicitărilor) nu încape nici un dubiu. Presiunea exercitată de conformism, de regulă de ceea ce „trebuie” pentru că „aşa e bine sau frumos” a devenit la un moment dat extremă, chiar şi în domenii cum sunt moda şi arta.

Pentru a-şi asigura o evoluţie controlată şi un progres autentic, cu costuri umane şi materiale minime, societatea trebuie să-şi regândească oferta educaţională. Acest lucru trebuie realizat în baza a două premise obiective: ritmurile superaccelerate ale schimbării contemporane şi rezerva de creativitate existentă ca potenţial uman şi insuficient valorificată. În felul acesta, educaţia tradiţională, devenită insuficientă pentru că asigura doar menţinerea prin reproducerea unor roluri sociale bine încadrate în structura de personalitate, se va transforma într-un proces de descătuşare a unor energii şi forţe psihice nebănuite – creativitatea şi aptitudinile – precum şi de formare a unor pârghii valoric-orientative de maximă importanţă:

- motivaţia intrinsecă

- interesele

- atitudinile.

Capătă certitudine ideea că „şcoala de azi are menirea de a ieşi (mult mai mult decât până acum) în întâmpinarea cerinţelor de mâine; aceea de a pregăti generaţia tânără pentru trecerea de la era consumului la era creaţiei” . 

În felul acesta, accentul în efortul educaţional trebuie să se mute pe un repertoriu amplu de operaţie, procese, deprinderi, pe gândire divergentă şi imaginaţie, pe învăţarea creativă, aptă să conducă la soluţionarea unor probleme inedite, în baza nu a unor soluţii prestabilite ci a unei acluziţii funcţionale fundamentale: deprinderea de a fi creativ. Rezultatul îl reprezintă formarea personalităţii proactive înzestrată cu largi capacităţi proiective anticipative şi rezolutive ce au drept suport psihologic libera iniţiativă şi încrederea în sine. 

Guilford evidenţiază posibilitatea ca întreg sistemul educativ să-şi îndrepte atenţia spre educarea creativităţii, încă un motiv în plus pentru a considera că nucleul educaţiei viitoare este creativitatea. Dincolo de argumentul autorităţii şi de rezultatele cercetărilor psihopedagogice, această aserţiune trebuie înţeleasă şi acceptată sub trei aspecte. Astfel, nucleul educaţiei viitoare este creativitatea concepută în calitate de: 

1. potenţial

2. demers formativ ce pleacă de la acest potenţial

3. rezultat, trăsătură definitorie a personalităţii proactive autonome şi respunsabile.

1. A început să fie acceptată tot mai des în literatura de specialitate ideea după care există un potenţial general-uman de creativitate, diferit cantitativ şi calitativ de la o persoană la alta şi apt de a fi identificat, pus în evidenţă şi dezvoltat (toţi oamenii beneficiază de această resursă, dar ea nu-i poate transforma pe toţi în creatori, şi mai puţin în genii).

2. Educarea creativităţii – acest lucru a devenit posibil treptat, pe măsura cumulării de argumente în următoarele direcţii: existenţa unui potenţial creativ general – uman, definirea creativităţii într-un număr şi o diversitate de variante impresionante; identificarea factorilor creativităţii; elaborarea şi aplicarea unor metode şi tehnici specifice de educare a sa; realizarea, validarea şi utilizarea unor teste de măsurare a creativităţii şi a factorilor săi, sub diversele lor aspecte (diferită de la autor la autor). Educarea creativităţii trebuie să devină calea transformării creativităţii dispoziţionale în creativitate manifestă, drumul valorificării şi amplificării resursei creative latente, procesul stimulării conversiei creativităţii, copilului în creativitatea adultului, creativităţii individuale în creativitate de grup.

Se impune ca începutul acestui proces să se situeze temporal cât mai devreme în existenţa individuală, date fiind premisele psihologice favorizante: gradul sporit de curiozitate infantilă, tentativele exploratorii fireşti ale copilului, nonconvenţionalismul inerent, originalitatea implicită. Chiar dacă acest demers poate fi inteprins şi de familie, cel mai mare impact revine, totuşi, instituţiilor educative, în special şcolii, în calitatea lor de factori specializaţi şi abilitaţi. Numai că, spre deosebire de familie, unde intervenţia de acest gen este sporadică nesistematică şi inegală cantitativ şi calitativ, şcoala poate asigura (dacă îşi propune acest lucru) o intervenţie la standarde superioare. Dar imediat ce intenţionează acest lucru, intervin o serie de obstacole ce-i frânează activitatea: gradul sporit de tradiţionalism şi conformism al propriilor sale structuri şi conţinuturi; mentalitatea depăşită a unei părţi semnificative a propriilor săi agenţi, indisponibilitatea acestoraîn raport cu un efort suplimentar de transformare paradigmatică şi acţională; dificultăţi legate de conceperea, organizarea şi realizarea unui program de educare a creativităţii (inclusiv găsirea celor dornici de a se implica într-o asemenea acţiune); bariere financiare, partivularităţile individuale ale elevilor sub aspectul gradului de dezvoltare a creativităţii (respectiv, o posibilă distribuire a lor pe o scală de la slab creativ până la foarte înalt creativ) şi dificultăţi de intervenţie educativă ce decurg de aici.

Educatorii sunt din ce în ce mai convinşi că educaţia la timpul viitor nu mai poate fi concepută în afara unui efort dinspre modelarea creativităţii.

Dacă educarea creativităţii conduce la „operativitatea general creativă şi tehnici intelectual-atitudinale” destul de elastice înseamnă că ideal ar fi ca procesul de educare a creativităţii să includă o restructurare a predării tuturor disciplinelor la care să se adauge cel puţin un curs special de educare a creativităţii în învăţământul preuniversitar şi unul în cel universitar. În această structură s-ar putea asigura identificarea şi dezvoltarea potenţialului de creativitate în mod constant şi continuu şi s-ar putea ajunge, către finalul şcolarităţii, pe de o parte, la dezvoltarea cercetivităţii specifice şi pe de altă parte, la închegarea unei personalităţi creative în adevăratul sens al termenului.

3. Ca rezultat al identificării potenţialului creativ şi valorificării sale printr-un traseu formativ specific, se structurează personalitatea autonomă, responsabilă, înzestrată cu capacităţi creative, prin intermediul cărora persoana „iese din anonimat, se eliberează şi participă în mod unic şi irepetabil” la existenţa socială. Acest tip de implicare se completează fericit cu alegerea şi punerea în mişcare a algoritmilor asimilaţi, realizând o integrare socio-profesională superioară, pe axa continuitate în discontinuitate (ceea ce nu face din fiecare membru al societăţii un geniu sau un inovator, dar face ca fiecare să se raporteze mai liber, mai curajos, eliberat de pseudofrâne, mai încrezător în forţele sale, deci, mai creativ la multitudinea aspectelor problematice). Se elaborează, în acest fel, suportul transformării creativităţii şcolare în creativitate socială.

Această triplă perspectivă din care trebuie abordată şi înţeleasă creativitatea ca nucleu al educaţiei viitoare nu poate fi asigurată decât dacă numeroasele şi diversele studii asupra ei vor deveni convergente, ceea ce poate dobândi realitate prin constituirea sistemului ştiinţelor creativităţii. El trebuie să realizeze sinteza între cele două tendinţe manifestate la nivelul investigaţiei fenomenului amintit: multiplicarea unghiurilor şi perspectivelor de cercetare cu unificarea lor într-o interpretare totalizatoare, interdisciplinară; specializarea studiilor asupra unor faţete ale creativităţii cu generalizarea şi sistematizarea concluziilor parţiale; adâncimea investigaţiilor cu înălţimea soluţiilor.

Dacă pornim în studierea sa de la premisa că problema creativităţii are în esenţă, un caracter filosofic, atunci concepem acest sistem ca având următoarele nivele de generalitate:

- bazal – al ştiinţelor monodisciplinare care se raportează la creativitate ca fenomen de sine stătător, şi încearcă să-i pună în evidenţă esenţa, laturile, tipurile, fazele sub aspectul lor general (psihologia generală, creatologia, pedagogia generală);

- secundar – al ştiinţelor de ramură care se adâncesc în studiul creativităţii, abordând-o din unghiuri diferite, în esenţă în scopul descătuşării şi stimulării sale (psihologia creativităţii, pedagogia creativităţii);

- terţial – al ştiinţelor cu caracter intern – şi trandisciplinar care se raportează la creativitate ca fenomen „prins” într-o reţea de relaţii cu alte fenomene şi influenţat de acestea. El integrează şi generalizează datele obţinute de toate celelalte categorii de studii la un nivel superior (euristică, inventică);

- final – al filosofiei creativităţii care întemeiază şi justificăontologic, epistomologic, axiologic şi praxiologic fenomenul creativităţii.

Cap. I.  CREAŢIE. CREATIVITATE. CREATOR. LĂMURIRI   CONCEPTUALE.

I.1. Definiţii şi sensuri.

I.2. Creativitatea – nucleul realizării educaţiei viitoare.

I.3. Factorii creativităţii.

I.4. Implicaţii psiho-pedagogice.

Cap. II. MODALITĂŢI DE DEZVOLTARE A CREAŢIEI ÎN PROCESUL DE PREDARE – ÎNVĂŢARE – EVALUARE.

II.1. Posibilităţi de dezvoltare a creaţiei în procesul de învăţământ.

II.2. Povestirile şi compunerile create de copii. Rolul lor în stimularea creativităţii.

II.3. Jocul didactic – rolul său în dezvoltarea creativităţii.

II.4. Învăţarea creativă a matematicii la clasele I – IV.

II.5. Istorie, geografie – cultivarea exprimării corecte şi creative.

Cap. III. INSTRUMENTE DE EVALUARE.

III.1. Instrumente de evaluare – Lămuriri conceptuale

III.2. Instrumente de evaluare a creativităţii în cadrul activităţii de matematică.

III.3. Rebusul şcolar – instrument de evaluare

III.4. Educaţie plastică – evaluarea lucrărilor.