Tumultuosul secol al XIX-lea, născător al unor mari ideologii care vor genera conflicte mondiale,  a fost o realitate de necontestat. Spre sfârşitul mileniului al II-lea, se împlineau „multe profeţii”. Oare într-o Europă prinsă în acest joc, extins la nivel mondial ce se mai putea îmtâmpla?

      Acesta a fost cadul istoric în care a trăit omul Vasile Lucaciu, preot greco-catolic, truditor întru cele de folosinţă neamului său. 

        Lucrarea de faţă încearcă să surprindă câteva aspecte din viaţa acestui suflet, care s-a aruncat cu îndârjire în lupta pentru eliberarea naţiei de sub jugul imperiilor apuse. Sunt surprinse momente din viaţa pastorală  dar şi din cea politică a „Leului de la Şişeşti”. Au fost folosite lucrări generale dar şi unele speciale cu referire la viaţa şi activitatea acestei personalităţi. În partea de nord-vest a României poate fi socotit cea mai reprezentativă personalitate angajată în lupta pentru emanciparea naţională, politică şi culturală a poporului român. 

        Oare ideea de multiculturalitate i-a fost străină? O percepem şi din acestă lucrare într-o mică măsură. Un studiu mai aprofundat al ideii de multiculturalitate la Vasile Lucaciu ar putea descoperi o parte mai mică dintr-un fundament al viitoarei comunităţi europene. Frământarea istoriei încă ni-l descoperă.  

        Dr. Vasile Lucaciu, preot greco-catolic, militant pentru făurirea Statului Naţional Unitar Român este şi un deschizător de drumuri spre o Europă unită. În acest spirit a fost concepută lucrarea de faţă. 

        Cea mai reprezentativă personalitate a luptei pentru emancipare naţională, politică şi culturală din partea de nord-vest a ţării, Vasile Lucaciu, s-a născut în localitatea Apa, judeţul Satu - Mare, la 22 ianuarie 1852 , în familia unui învăţător, din părinţii Mihai Lucaciu şi Iuliana Toth .

       Urmează clasele primare în  localitatea natală, Apa, unde tatăl său, învăţător de profesie, practica meseria de cantor şi învăţător conducând singur şcoala confesională greco-catolică din comună. Lipsurile materiale, dar şi faptul că nu avea post în permanenţă, la care se adaugă şi neînţelegerile cu parohul satului, îl determină pe Mihai Lucaciu să plece din Apa. Astfel, în anul 1858 acceptă postul ce i s-a propus la Baia Mare, unde la data de 28 mai în acelaşi an se va şi muta, în speranţa că va avea un „teren de muncă” mai vast. Deasemenea funcţionează şi la Gimnaziul Greco-Catolic din Baia Mare la catedra de limba şi literatura română .

       Pe cei doi copii ai săi, Alexandru şi Vasile, i-a înscris în propria sa şcoală şi le-a dat o educaţie aleasă, ca şi celorlalţi copii din oraş. Micul Vasile a frecventat această şcoală  tip de patru ani. Era unul dintre cei mai distinşi elevi din întreaga şcoală. După terminarea claselor primare, tatăl său 1-a înscris la gimnaziu, perioadă în care copilul Vasile, pentru prima oară a văzut şi a înţeles nedreptatea cu care erau trataţi românii şi în special cei săraci. În acest timp, în perioada gimnaziului, şi-a demonstrat  talentul de orator şi luptător de mai târziu . La terminarea clasei a IV-a, încheiată cu distincţii - neexistând alte clase superioare - a fost înscris la Liceul din Ungvar unde nu avea să stea mult, transferându-se mai apoi la Oradea. După absolvirea gimnaziului pleacă la Roma, unde va rămâne vreme de şaptesprezece ani, urmând Colegiul „De Propaganda Fide”. 

      La acest colegiu, tânărul Vasile  a fost coleg cu cel ce avea să fie Papa Benedict al XV-lea. Urmează Facultatea de Filosofie la Budapesta, unde obţine diploma în filosofie pe care o susţine în limba latină. Între anii 1871-1874 urmează teologia la Gherla. La 17 decembrie 1848 se căsătoreşte cu Paulina Şerbac, fiica preotului Ioan Şerbac din localitatea Potău. Din căsătoria lor s-au născut copiii: Vasiliu Cicerone Vergiliu (1876, a trăit doar trei luni), Epaminonda (1877), Maria Veturia (1878), Vasile Romulus (1885, căzut în primul război mondial) şi Tullia, căsătorită cu profesorul V. Meruţiu din Bucureşti. Toţi copiii au avut ca naş de botez pe George Pop de Băseşti .

       După hirotonire, în timp ce slujea ca preot în localitatea Sâncrai, judeţul Satu Mare (1875-1878), a fost numit la Căuaş preot administrativ. Acest lucru îl aflăm din Cartea de Aur a Bisericii Ortodoxe din localitatea Căuaş, care menţionează că în anul 1875 parohia este vacantă, dar administrată de marele luptător naţional pr. Dr. Vasile Lucaciu. El notează în Registrul de raţiuni acest lucru: „Cetindu-se aceste raţiuni şi neivindu-se dificultăţi s-a subscris Eriu Cavaş în 16 mai 1875 Vasile Vancea - protopop, Dr. Vasile Lucaciu - administrator interior al Căuaşului” . Dar numit fiind în Sâncrai, ambii soţi pleacă acolo cu mare însufleţire în mijlocul oamenilor din acea sărăcăcioasă comună. Trei ani a muncit ca preot realizând un adevărat apostolat, luminând poporul şi dând oamenilor sfaturi de viaţă. A luat legătura cu conducătorii românismului din acele timpuri: dr. Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Aurel Suciu, Teodor Mihali şi în acelaşi timp a colaborat cu publicaţiile româneşti „Gazeta Transilvaniei” (apărută la Braşov), „Foaia Poporului” (Blaj), „Tribuna” (Sibiu), „Românul” (Arad) care erau citite în secret, deoarece autorităţile îi pedepseau pe cei ce erau descoperiţi că citesc astfel de publicaţii. Colaborând la aceste ziare, Vasile Lucaciu a devenit repede cunoscut în tot Ardealul. După trei ani de apostolat la ţară viaţa lui ajunge la un moment de răscruce. Ministerul de Instrucţie din Budapesta, la intervenţia prietenilor şi admiratorilor lui, l-a numit profesor de religie la Gimnaziul de Stat din Satu Mare. Ca profesor de religie, el nu se limitează la explicaţii seci din catehism, ci reuşeşte să le transmită tinerilor Cuvântul lui Dumnezeu într-o manieră în care puţin profesori reuşeau. În locul predicilor lungi şi abstracte prefera să dea elevilor pilde istorice, îi ajuta cu întrebări bine plasate pentru ca ei înşişi să ajungă să descopere adevărul .

        La un moment dat intră în conflict cu autorităţile locale, şi astfel va fi mutat la parohia Şişeşti, îndeplinindu-i-se astfel, într-o oarecare măsură, dorinţa de a ajunge preot într-un sat românesc şi cu împrejurimi româneşti, dar care, din păcate, era una din cele mai sărace regiuni din Ardeal. Cel mai mult îşi dorea să îmbunătăţească soarta ţăranilor iar cel mai dureros lucru era faptul că românii nu erau consideraşi oameni.

        La Şişeşti, cu prilejul dărâmării vechii biserici de lemn, Vasile Lucaciu descoperă pe grinda principală sculptat în lemn următoarele cuvinte: ,Anno Domini 1043”. O altă inscripţie cu litere chirilice arată că biserica a fost renovată în anul 1600. Având în plan construirea unei noi biserici, Vasile Lucaciu era hotărât să-i dea forma Catedralei Sfântul Petru din Roma. Ajunge astfel să ia legătura cu arhitectul Alexe Berinde împreună cu care realizează planul bisericii închinate sfintei Uniri a tuturor românilor. Inscripţia „Pro Unione Omnium Romanorium”  se poate observa sub acoperiş, pe frontispiciu. 

       În septembrie 1887  este condamnat pentru calomnie şi întemniţat la Satu Mare timp de un an şi jumătate. În anul 1892 ajunge să facă parte din delegaţia memorandistă de la Viena. În anul următor are loc un nou proces la Satu Mare, proces la care este apărat de avocatul Iuliu Coroianu. În timpul procesului intentat la Cluj, în mai 1894, este condamnat la închisoare pe cinci ani şi jumătate, dar va sta în temniţa din Seghediu doar până la 15 septembrie 1895, fiind graţiat de împărat din cauza unei boli de ochi pe care o tratează la Montpellier, în Franţa .

        Ca o reacţie, la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice maghiare de Hajdu-Dorogh, Vasile Lucaciu a susţinut în 1912, la Odoreu, un discurs împotriva maghiarizării greco-catolicilor. Reacţia preoţilor şi a credincioşilor a continuat fără încetare, în fruntea mişcărilor de protest aflându-se preoţii Vasile Lucaciu, Alexandru Nicolescu şi Victor Macovei, sprijiniţi de Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu şi Ştefan Ciceo Pop.

       În 2 septembrie, pe când se afla la Odoreu, părintele Vasile Lucaciu   s-a ridicat cu vehemenţă împotriva Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorogh ce urmărea maghiarizarea satelor româneşti aflate în Pusta . Redăm mai jos câteva fragmente din discursul său susţinut la Odoreu:

       „Domnilor şi fraţilor, Din cele expuse clar şi lămurit, se vede că în lupta de apărare ce am întreprins, stăm pe temeiul neclintit al drepturilor noastre, garantate prin acte publice. Călcarea acestor drepturi înseamnă călcarea bisericii însăşi, iar asta duce cu sine tulburarea conştiinţei noastre religioase, înseamnă provocarea unei lupte, a unui război nesfârşit pentru apărarea bisericii, a credinţelor strămoşeşti şi a culturii noastre religioase - naţionale.

        Drepturile, limba naţională, legea strămoşească, vii nu le lăsăm pradă uneltirilor politice ale unor ateişti şi francmasoni care vor să facă din religie unealtă politică pentru scopurile lor mârşave şi condamnate de toată lumea cultă.

     Nu este permis ca fondurile şi fundaţiunile diecezane sau provinciale din Provincia de Alba Iulia şi Făgăraş să fie controlate, supravegheate, ţinute în evidenţă şi administrare de o altă autoritate eclesiastică în afară de cea a Provinciei bisericeşti amintite.

       Deodată declarăm că prin aceste decrete sinodale nu voim să prejudecăm dreptului şi dorinţei ce o au arhiereii noştri de a conlucra cu prelaţii Bisericii Catolice de rit latin în toate chestiunile care se referă la interesele generale ale Bisericii Catolice din Ungaria şi la cele comune ale Provinciei noastre bisericeşti cu ale Bisericii de rit latin.

       Limba în care se celebrează sacrificiul liturgic în biserica noastră este cea română. Folosirea unei alte limbi în Sfânta Liturghie este contrară dispoziţiunilor Scaunului Apostolic şi strâns oprită. Protopopii, în vizitaţiunile lor, să fie cu mare băgare de seamă că abuzuri în materia aceasta să nu se furişeze în biserică şi mai ales să nu se întrebuinţeze în uzul liturgic, decât numai cărţi aprobate de Ordinariatul mitropolitan Alba Iulia şi Făgăraş şi recunoscute de Scaunul Apostolic.

       Protestele noastre să le înaintăm la tronul imperial-regal, precum şi la cel papal: să le arătăm că înfiinţarea Episcopiei cele noi nu ne poate atinge şi că vii nu vom suferi să fim dezmembraţi din legăturile fireşti şi canonice în care suntem şi ne aflăm cu diecezele noastre române şi cu provincia mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş. Asta cere de la noi simţul de dreptate şi patriotism, precum şi alipirea noastră nestrămutată către legea şi limba noastră naţională.”  (din discursul lui Vasile Lucaciu la Odoreu, 2 septembrie, 1912)

     Odată cu izbucnirea războiului, revine în România, apoi pleacă în Italia, S.U.A. şi Franţa, militând pentru cauza dezrobirii românilor ardeleni. În ziua de 2 iulie 1917 este primit la Casa Albă. Din America merge la Paris, Roma şi Geneva făcând cunoscută lumii întregi visul naţiunii române. Vasile Lucaciu nu participă la lucrările Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, fiind cooptat în lipsă în Consiliul Dirigent al acesteia. În zilele Conferinţei de pace de la Paris din 1919 are mai multe convorbiri cu personalităţi   ale   diplomaţiei   ţărilor  participante.  Convins  acum că şi  diplomaţia marilor puteri a recunoscut cauza românilor, după ani de luptă şi sacrificii, obosit şi bolnav, dar victorios, se reîntoarce în patrie unde este primit cu mare bucurie, mai ales la Satu Mare.