Dacă vrei să te rogi, ai nevoie de Dumnezeu, care „dă rugăciune celui ce se roagă”(I Sam 2, 9). Prin urmare cheamă-L pe El zicând: „Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta” (Mat 6, 9-10) - adică Duhul Sfânt şi Fiul Tău, Cel Unul Născut. Căci El ne-a învăţat să zicem: „În Duh şi în Adevăr se cuvine să ne închinăm Tatălui” (Ioan 4, 24-25). Aşa ne spune avva Evagrie Ponticul, iar aceste cuvinte m-au impresionat profund şi am realizat cât de puţine ştim despre acest mare părinte al pustiei, ucenic al marilor părinţi capadocieni precum şi ai celor „doi Macarie”, dar şi cunoscător profund al operei origeniste, şi în urma acestui studiu cuprins în prezenta lucrare am ajuns la concluzia că avva Evagrie a oferit spiritualităţii bizan¬tine o bună parte din conceptele ei fundamentale şi chiar din ter¬minologia ei, lăsând la o parte unele aspecte doctrinare greşite care sunt nu sunt afirmate în mod formal de Evagrie (dar care nu pot fi îndepărtate din sistemul cosmologic origenist).

       Această lucrare, potrivit temelor ei de interes, a fost sintetizată şi redactată sistematic, fiind împărţită în trei părţi. Partea întâi este împărţită în trei capitole dedicate schiţării personalităţii spirituale a avvei Evagrie Ponticul şi încearcă să ofere date despre biografia acestui mare părinte al secolului IV, informaţii legate de opera sa, despre disputele doctrinare ale timpului său, chestiunea controversată a scrierilor sale, personalitatea marcantă reflectată atât în viaţa sa cât şi în ideile sale duhovniceşti asupra Spiritualităţii creştine ulterioare. Partea a doua, conţine patru capitole, ce tratează pe larg doctrina Ortodoxă cu privire la viaţa duhovnicească, tratatul Părintelui Stăniloae despre viaţa ascetică, apoi doctrina teologică a avvei, trasată în linii de ansamblu, finalizând acest capitol cu sistematizarea vieţii ascetice. Capitolul trei se ocupă cu actualizarea învăţăturii duhovniceşti a avvei Evagrie Ponticul, făcând o trecere în revistă a principalilor cercetători ai vieţii acestuia.

        În final, vom mai spune că am redactat această lucrare într-un stil academic, notele bibliografice fiind aşezate în subsolul paginilor, iar lista detaliată a operelor folosite, cel puţin a celor cunoscute de noi până azi, am socotit potrivit să o aşezăm la sfârşitul lucrării, într-o secţiune specială. 

        Acest imbold de a afla cât mai multe despre înţelepciunea acestui mare pedagog al virtuţii a venit din partea profesorului Lect. Univ. Dr. Adrian Paul, îndrumătorul meu, sub oblăduirea căruia, pe parcursul acestei perioade, am crescut atât în cunoaştere cât şi spiritual, urmărindu-l  la rândul meu, cu mare emoţie, cum urcă treapta diaconiei, apoi cea a preoţiei, dorindu-mi să mă dovedesc şi eu vrednic într-o zi de aceste daruri divine. 

        Ţin să mulţumesc formatorilor mei, referindu-mă aici la toate cadrele didactice ale acestei Universităţi , la aceşti adevăraţi „paidagogos”, că au avut răbdare şi o frăţească purtare de grijă faţă de noi, fără a uita să ne umple cugetele de informaţiile necesare dar şi spiritele de atitudinea potrivită menirii şi scopului pentru care am intrat la această facultate.

         Din această recunoaştere va creşte comuniunea şi, apoi, pentru cei aleşi, unirea cu Dumnezeu-Tatăl, prin Duhul, în Iisus Hristos.

       „Iată ce voiam să-ţi spun despre practică, mult dorite frate Anatolie: tot ceea ce am găsit, prin harul Duhului Sfânt, ciupind de ici de colo, la ceasul culesului, din ciorchinele nostru înnegrit. Dar când „soarele dreptăţii" (Mal. 3,20) va lumina puternic deasupra noastră, şi ciorchinele va fi copt de-a binelea, atunci vom bea şi vinul [făcut] din el, care „veseleşte inima omului” (Ps. 103, 16), prin rugăciunile şi mijlocirile dreptului Grigore, cel ce m-a răsădit, şi ale Sfin¬ţilor Părinţi care mă stropesc acum cu apă, precum şi prin puterea lui Iisus Hristos, Stăpânul nostru, Cel care mă creşte, slăvit şi puternic în vecii vecilor. Amin”. 

       Din aceste cuvinte, pe care avva Evagrie Ponticul le scrie la sfârşitul Tratatului practic, simţim o puternică trăire duhovnicească, un spirit modest, elogiindu-i pe formatorii săi spirituali: Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi pe ceilalţi învăţători ai săi, părinţii capadocieni şi părinţii pustiei. 

       Cursul vieţii lui Evagrie a urmat un traseu sinuos şi plin de urcuşuri şi coborâşuri, după cum vom vedea, traseu (început din Pont, mai exact în localitatea Ibora) care, pe măsură ce era străbătut, l-a condus pe Evagrie către limanul unei vieţi duhovniceşti tocmai în Egipt, în munţii Nitriei, în pustia Kellia (sau Cellia). Acest itinerar tumultos trăit de Evagrie a fost, însă, marcat de întâlnirea acestuia cu oameni harismatici, înduhovniciţi, care şi-au pus amprenta asupra personalităţii lui Evagrie, ghidându-l pe acesta în momentele cruciale ale vieţii sale, ajutându-l să depăşească toate greutăţile.

         S-a născut în anul 345 (în acelaşi an în care a murit Pahomie şi şapte ani înaintea lui Antonie cel Mare), la Ibora , un orăşel din Pont, unde şi-a făcut primele studii. A crescut într-o familie care era nu doar creştină, ci chiar bisericească, tatăl său fiind preot şi mai târziu chiar horepiscop (episcop de sat), fiind sfinţit de Sfântul Vasile cel Mare pe seama localităţii Argeo, de lângă Cezareea. Tatăl său era în strânsă legătură de prietenie cu Sfântul Vasile cel Mare şi mai ales cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Aşa se explică şi faptul că tânărul Evagrie, crescut creştineşte în sânul familiei sale, este primit cu dragoste în societatea părinţilor capadocieni.  Ibora se afla la mică distanţă de Annesi, o proprietate a familiei lui Vasile cel Mare, unde acesta din urmă s-a retras o vreme pentru a se învăţa cu viaţa călugărească şi unde, se pare, împreună cu Grigore din Nazianz, a întocmit celebra Filocalie cu pasaje alese din opera lui Origen. Din acest lucru ne putem da seama că tocmai aici, la Annesi, a avut primul contact al lui Evagrie cu scrierile şi metoda de interpretare a Scripturii practicată de teologul alexandrin, datorită acestor doi capadocieni. Este, prin urmare, falsă ipoteza „că Evagrie s-ar fi convertit la origenism după întîlnirea, la Alexandria, cu Didim cel Orb. În preajma lui Didim şi-ar fi putut, cel mult, adânci origenismul.”  

       O concluzie se impune aici, şi anume: aceea că Evagrie a crescut duhovniceşte sub aripa oblăduitoare a părinţilor capadocieni. Sozomen ne transmite faptul că Grigorie de Nazianz i-a umplut anii tinereţii formându-l „întru filosofie şi educat în ştiinţa sacră” . De la Sfântul Grigorie de Nazianz s-a păstrat o scrisoare (Migne, P.G. 37, 24) trimisă în anul 360-361 către tatăl lui Evagrie, în care laudă virtuţile lui şi sârguinţa la învăţătură. Nu se cunoaşte nimic despre legătura spirituală pe care Evagrie ar fi avut-o cu Grigore de Nyssa, fratele lui Vasile, exersat în alegorism şi mult mai subtil într-ale filozofiei păgâne, dar faptul că nici un document nu a ajuns încă până la noi nu înseamnă că cei doi n-ar fi ştiut unul de celălalt. Existenţa acestei legături între Evagrie şi părinţii capadocieni ne-o demonstrează şi faptul că Sfântul Vasile cel Mare, înainte de a muri (la 1 ianuarie 379) 1-a uns citeţ (după studii efectuate probabil la Neocezareea ), iar Sfântul Grigore din Nazianz, diacon, mai întâi, şi apoi arhidiacon.

       Mulţi scriitori au speculat faptul că decizia de mai târziu a lui Evagrie de a urma calea monahală datorează ceva şi influenţei teologiei ascetice a Sfântului Vasile cel Mare, sau chiar că Evagrie a avut contact direct cu bazele monahismului fondat de acesta (Sfântul Vasile).  Însuşi Evagrie face această afirmaţie într-o scrisoare adresată Sfântului Vasile cel Mare. Textul grecesc al acestei scrisori s-a pierdut, în schimb a ajuns până la noi traducerea siriacă a acesteia . Cert este că moartea Sfântului Vasile precum şi cea a tatălui său (petrecută cam în aceeaşi perioadă) l-a cutremurat destul de tare pe tânărul de 33 de ani, care era pe atunci Evagrie, şi care a fugit din Cezareea fără nici un avertisment sau vreo explicaţie, după cum el însuşi scria, scuzându-se, prietenilor în Epistula Fidei . Această scrisoare este foarte interesantă, din moment ce este cel mai vechi text al penelului lui Evagrie care s-a descoperit. Gabriel Bunge  este de părere că această epistolă a fost scrisă în prima jumătate a anului 381. Aceasta conţine citate din cuvântarea cu numărul 36 a Sfântului Grigorie de Nazianz, despre care, Bunge crede că a fost primită între luna noiembrie 380 şi luna mai 381, dar totuşi Evagrie nu menţionează sau nu face nici o aluzie la sinodul II ecumenic de la Constantinopol (care a început în mai 382) şi în care Evagrie a  avut un rol activ.  

      În anul 378 moare împăratul Valens, cunoscut persecutor al ortodocşilor şi arian declarat. Comunitatea creştinilor ortodocşi din Constantinopol îl roagă pe Grigorie de Nazianz să accepte scaunul patriarhal, propunere pe care acesta nu o acceptă dar nici nu o refuză, fiind din fire un om discret şi retras, fără preocupări de natură administrativă, cu o convingere adâncă in nepotrivirea persoanei sale cu rolul de conducător al unor obşti numeroase.

       Deschiderea lucrărilor sinodului II ecumenic, în anul 381, la Constantinopol, la iniţiativa noului împărat, Teodosie, un bun ortodox, precum şi moartea lui Meletius al Antiohiei (preşedinte al lucrărilor sinodului, prieten şi protector al lui Grigorie) la scurtă vreme de la deschiderea dezbaterilor, au avut ca rezultat sosirea la Constantinopol a episcopilor egipteni, recunoscuţi pentru lipsa lor de punctualitate şi caracterul lor certăreţ. Noul lor subiect de scandal fiind acum, după părerea lor, lipsa legitimităţii ocupării scaunului patriarhal din Constantinopol de către Grigorie. Acesta atât aştepta, încât părăsi, în cea mai mare grabă, lucrările sinodului oprindu-se abia la Nazianz.

      Evagrie a participat şi el la aceste evenimente turbulente, lucru demonstrat de chiar testamentul lui Grigorie, redactat în 21 mai 381  (exact în luna deschiderii lucrărilor sinodului): „Diaconului Evagrie, care a împărţit cu mine multe suferinţe şi multe griji şi care, în atâtea şi atâtea împrejurări, mi-a arătat bunăvoinţă, îi sunt recunoscător în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Recompensele cele mari i le va da însuşi Dumnezeu; dar, pentru ca nici din partea mea să nu lipsească micile semne de prietenie, vreau să i se dea o cămaşă, o tunică, două mantii şi treizeci de galbeni” .

       Câteva lucruri trebuiesc notate în ceea ce priveşte şederea lui Evagrie în Constantinopol: în primul rând, deşi a slujit sub Sfântul Grigorie de Nazianz ca diacon pentru mai puţin de doi ani, influenţa acestuia asupra lui Evagrie a fost profundă şi de durată. În al doilea rând, Evagrie a fost prezent în Constantinopol ca membru al clerului Sfântului Grigorie când acesta a ţinut faimoasa sa cuvântare teologică din 379-381. Deci, putem trage concluzia că numai prin Sfântul Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz a devenit Evagrie familiar cu învăţăturile lui Origen, el a primit de la aceşti doi capadocieni o abordare extrem de critică şi de selectivă, exemplificată de propria lor compilaţie a Filocaliei, a cărţii lui Origen: De principiis.

         Alături de Sfântul Grigorie, Evagrie a pus în slujba Ortodoxiei niceene întinsele sale cunoştinţe teologice şi talentul său oratoric, luptând din toate puterile împotriva ereziilor care tulburau liniştea Bisericii.

         La Constantinopol a mai rămas şi după plecarea lui Grigorie, pe lângă patriarhul Nectarie, succesorul acestuia. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei, ţinea în acelaşi timp predici foarte apreciate în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. Fiind deja celebru în Constantinopol pentru cultura sa subţire, gusturile rafinate şi îmbrăcămintea aleasă, soţia unui mare demnitar al Curţii (despre care nu ştim absolut nimic) se îndrăgosteşte de el. Episodul va fi povestit de către Evagrie însuşi ucenicilor săi din pustiul egiptean. Palladius 1-a notat în Istoria lausiacă, transfigurând însă realitatea brută, iar Sozomen repovesteşte aventura (Istoria Bisericească VI, 30), care, redată prin descrierea unei viziuni în extaz, pentru partea a doua a evenimentelor, e o punere în scenă destul de naivă, care acoperă partea întâi a faptului.          Evagrie povesteşte cum, într-o noapte, se trezi cu o ceată de îngeri înzăuaţi, care-1 luară pe sus şi-1 închiseră într-o celulă de puşcărie. Îngerii trebuie să fi fost soldaţi în carne şi oase; ei îl arestară fără prea multe discuţii pe arhidiaconul îndrăgostit de soţia demnitarului cu pricina, în urma plângerii acestuia pe lângă prefectul Constantinopolului. Cum stătea el în celulă, gândindu-se la ce era mai rău, iată că un alt înger, sub chipul unui bun prieten, i se arătă, îi zâmbi liniştitor şi-i propuse următorul târg: el se angajează să-1 scoată din închi¬soare, dacă Evagrie îi jură pe Sfânta Scriptură că va părăsi de îndată Constantinopolul pentru totdeauna. Zis şi făcut: Evagrie jură, dar cere un răgaz de o zi, cât să-şi împacheteze lucrurile trebuincioase şi să le ducă pe vapor.