1.1 Constituţia dihotomică a omului

  Omul este ultima şi cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este încheierea şi coroana credinţei, centrul şi sinteza creaţiei.

După dubla sa natură, trup material şi suflet spiritual, omul aparţine şi lumii materiale şi celei spirituale, el aflându-se la întretăierea dintre ele şi constituind o împreunare a acestora “o lume mica”, microcosmos, “chip al lumii celei mari”, al macrocosmosului .

  Omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământeşti, fapt ce se explică, după teologia Sfinţilor Părinţi, prin înţelepciunea planului dumnezeiesc de creaţie, anume : omul reprezentând încununarea creaturilor şi punctul de întâlnire a celor două lumi, spirituală şi materială, era potrivit să fie adus la existenţă în urma acestora; şi, în al doilea rând, omul fiind aşezat ca stăpân al pământului (conform Facerii 1,28) ca locţiitor al lui Dumenzeu pe pământ, era potrivit ca să se organizeze mai întâi pămantul ca loc de desfăşurare a vieţii omeneşti.

Omul este alcătuit din două elemente deosebite : trup material şi suflet spiritual, dar numai unirea lor într-un singur ipostas se cheama om . Trupul, fiind luat din ţărână, din pământ (conform Facerii 2,7) este compus din materie, adică este muritor, supus fiind devenirii, limitării şi afectelor.

Sufletul fiind spirit, adică simplu, nematerial şi nemuritor este creat de Dumnezeu din nimic. Lucrarea creatoare directă şi grija deosebită a Creatorului este exprimată astfel :

“Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2,7)

Sfântul Ioan Damschin rezumă astfel : “Dumnezeu crează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ, iar sufletul raţional şi gânditor îl dădu prin insuflarea Sa proprie” .

Chiar dacă textul biblic spune că “a suflat Dumenzeu şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2,7), aceasta nu înseamnă că sufletul emană din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este incomunicabil în esenţă. “Suflarea” înseamnă doar faptul că spiritul uman este într-adevăr “după chipul şi asemănarea” Spiritului suprem, cu care se află într-o legătură specială, fiind creat de Dumnezeu printr-un act direct, personal şi intim.

Sufletul în virtutea faptului că are cel mai strâns contact cu trupul, s-a întrepătruns cu acesta şi de aceea toate nevoile trupului trebuie să fie considerate şi ca nevoile sufletului .

Trupul e luat din pământ şi se simte legat de pământ şi de vieţuitoarele de pe pământ.

Trupul e condiţia vieţuirii omului pe pâmânt în timp şi în spaţiu.

Sufletul pătrunde trupul şi-l cuprinde, el conferă omului calitatea de persoană, prin el omul are conştiinţă, raţiune, responsabilitate. Prin suflet omul e Cineva; sufletul asigură unicitatea şi eternitatea omului în Univers.

        1.2 Starea primordială a omului

  Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu l-a înzestrat cu toate calităţile necesare pentru a transfigura creaţia : cunoaştere luminoasă şi clară, sănătoasă şi fără prejudecăţi, netulburată şi liberă de rătăciri .

În Rai Adam vorbeşte cu Dumnezeu (Facerea 2:23), a dat animalelor nume potrivit cu natura lor (Facerea 2, 19:20).

Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba : “oare nu era plin de înţelepciune şi ştiinţă acela care a putut da nume cuvenit animalelor, păsărilor şi fiarelor sălbatice, potrivit firii şi obişnuinţelor fiecăruia ?” .

Alături de puterea de cunoaştere voinţa era curată şi dreaptă supusă raţiunii lui şi voii divine. Fiinţa lui nu era tulburată de ispite şi de patimi, iar voinţa era înclinată către bine.

Nu era o luptă lăuntrică dintre trup şi suflet “Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau” (Facerea 2:25).

Primul om era o îmbinare desăvârşită între trup şi suflet, un tot perfectibil şi armonios, trup şi suflet nemuritoare, fără contradicţie între ele .

Fericitul Augustin spune că primii oameni nu se ruşinau fiindcă “nici o poftă nu micşorase încă simţirea lor împotriva voinţei” .

Iar Sfântul Vasile cel Mare arată că : “nu se ruşinau de goliciunea lor pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu veşmânt de lumină prin suflarea Sa de viaţă” . Adam şi Eva trăiau în armonie cu natura; vietăţile nu se opuneau stăpânirii lor, iar munca era plăcută, făcută pentru a le întări puterile fizice şi spirituale. Naturalul şi supranaturalul erau îmbinate.

Această armonie era incipientă deoarece ei trebuiau să o desăvârşească prin împlinirea voii lui Dumnezeu şi stăruinţa în bine “omul dintâi era perfect în sensul că avea totul, sufleteşte şi trupeşte, pentru îndeplinirea menirii sale” .

Omul din Rai nu avea cunoştinţa binelui şi răului şi nu poseda o perfecţiune intelectuală şi morală absolută, deci nu era o personalitate morală definitiv cristalizată, avea tendinţe spre cele bune, căci nu gustase păcatul.

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că “Era fără de păcat în fire şi liber ca voinţă, dar fără de păcat nu ca inaccesibil păcatului, ci ca unul ce nu avea în fire pornirea spre păcătuire, ci avea această putinţă şi libertate de alegere. Avea libertatea să stăruie şi să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc, dar în acelaşi timp putea să se abată de la bine la rău. Dumnezeu a îngăduit acestea de dragul libertăţii, căci ceea ce se face cu sila nu este virtute” .

Posibilitatea morţii putea deveni imposibilă prin păstrarea comuniunii cu Dumnezeu.

Sfântul Atanasie cel Mare spunea că : “ei erau de o natură coruptibilă, dar prin harul participării la Cuvânt ar fi putut scăpa de condiţia naturii lor dacă ar fi rămas buni” .

Pomul vieţii oferea posibilitatea nemuririi.

“Trebuie să te hrăneşti din Dumenzeu pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea” .

Adam şi Eva erau muritori după fire, dar puteau deveni nemuritori prin har.

        1.3.1 Definiţia sufletului

  Sfântul Grigorie de Nyssa defineşte sufletul ca fiind “natură creată, vie, înţelegătoare (raţională), care împărtăşeşte trupului organic şi senzorial putere de viaţă şi de receptare a impresiilor senzoriale – atâta timp, fireşte, cât trupul rămâne în viaţă” .

Sufletul prin energia şi puterea sa mişcă trupul, adică activează simţurile. Deci, sufletul este creat, născut, făcut de Dumnezeu, viu care transmite viaţa trupului atâta timp cât se menţie uniunea trup şi suflet.

O definiţie şi mai completă a sufletului o formulează Nichita Stithatul: “Sufletul este, aşa cum atât de frumos au filosofat alţii, natură simplă, netrupească, vie, nemuritoare, nevăzută ochilor pământeşti; înţelegătoare (raţională), fără chip, care se foloseşte de un trup material şi îi dăruieşte acestuia mişcare de viaţă, puterea de creştere, simţire şi înmulţire, având mintea (nous) ca partea cea mai pură a sa, zămislitoare a cuvântului, de sine stăpânitoare prin fire (adică dotată prin fire cu liber arbitru), înzestrată cu voinţă şi cu lucrare şi cu stare a se pleca spre rău, ca unul ce este zidit” .

Sfântul Teofan Zăvorâtul defineşte sufletul : “Este acea putere pe care Dumnezeu a suflat-o asupra omului atunci când l-a creat. Pământul a purtat toate speciile creaturilor pământeşti făcute prin porunca lui Dumnezeu. Din pământ a apărut şi sufletul tuturor creaturilor vii. Sufletul omului, deşi seamănă cu sufletul animalului în partea inferioară omului, este incomparabil superior acestuia în partea superioară. Faptul că există această cale în om este datorită legăturii sale cu duhul. Duhul, insuflat de Dumnezeu, s-a unit cu acesta şi l-a ridicat mult deasupra fiecărui suflet non-uman. De aceea observăm în noi, în plus faţă de ceea ce vedem în animale, ceea ce este specific sufletului înduhovnicit al omului; şi chiar mai mult, ceea ce este specific numai duhului” .

Deci, sufletul este puntea de legatură dintre trup şi duh, fiind întrepătruns cu trupul şi participând la îndeplinirea nevoilor sale şi fiind însufleţit către împărăţia cerească cu pătrunderea duhului.

Foarte importantă este şi definiţia Sfântului Ioan Damaschin : “Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără formă. Se serveşte de un corp organic şi-i dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, simţire, naştere. Nu are spirit deosebit de el (sufletul), ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Sufletul este liber, voliţional, activ schimbător prin voinţă” .

        1.3.2 Crearea şi geneza sufletului

  Definiţiile de mai sus scot la iveală notele esenţiale ale sufletului. Dar mai înainte de acestea trebuie menţionat faptul că în Biserica Ortodoxă noi credem că sufletul şi trupul sunt create de Dumnezeu în acelaşi timp. “Trupul şi sufletul au unul şi acelaşi început” .

Sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie, directă, personală şi intimă, nu prin emanaţie, şi, prin el, omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.

Sufletul este o substanţă reala, vie, nematerială şi nemuritoare.

Sufletul este abstract (nu se poate vedea cu ochii trupeşti), netrupesc şi simplu.

Trupul omului este complex alcătuit din diferite elemente : apă, aer, pământ şi foc după cum susţin şi vechii filozofi. De accea trupul se descompune în elementele din care este alcătuit după ce este părăsit de suflet.

Sufletul este simplu, adică nu este compus din elemente dferite şi de aceea nu se descompune după părăsirea sufletului.

Sufletul pătrunde tot trupul material şi-l cuprinde, el depăşeşte materialitatea trupului, dar este legat de trup.

Trupul nu găzduieşte sufletul pur şi simplu – altfel spus, trupul nu este o temniţă a sufletului, după cum au spus vechii filozofi – ci sufletul dă viaţă trupului şi-l controlează. De aceea, de îndată ce sufletul părăseşte trupul, prin voinţa Domnului, trupul moare, se descompune.

Note esenţiale ale sufletului :

1. sufletul este real şi superior trupului, deoarece trupul se întoarce şi se distruge în pământ, iar sufletul merge la Dumnezeu (conform Ecleziastului 12,7). Mântuitorul însuşi afirma că sufletul nu poate fi ucis odată cu trupul, tot El spune că sufletul este osârduitor, iar trupul neputincios.

2. sufletul este imaterial şi de aceea nemuritor, fiind insuflat de Dumnezeu însuşi (coform Facerii 2,7).

3. sufletul este înzestrat cu raţiune, sentiment şi voinţă, adică cu însuşirile fundamentale ale oricărui spirit. În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare spune : “Doar omul cugetă cele din afară de sine şi se gândeşte la cele ce nu sunt de faţă, şi revine la cugetarea lor şi prin judecată alege ceea ce e mai bun dintre cele cugetate” .

  Că sufletul omului este înzestrat cu raţiune sau minte se vede din aceea că, după creare, omul a fost aşezat de Dumnezeu, ca stăpân al pământului şi al făpturilor materiale de pe el (Facerea 1,28).

Adam a ştiut să se deosebească pe sine de celelalte făpturi pe care le-a cunoscut, dându-le nume potrivite, precum a ştiut să se deosebească pe sine de Creatorul său, Dumnezeu, văzându-se ca făptură a mâinilor Sale şi dependent de El (Facerea 2,7; Iov 10,9).

4. sufletul este înzestrat cu simţire sau sensibilitate. Prin el omul simte identitatea sa, simte că este el însuşi cu manifestările sale diferite.

  Sfântul Ioan Damaschin zice : “simţirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaşte lucrurile materiale” .

Datorită sensibilităţii sufletului, există în om o legătură deosebită între sensibilitatea coporală a celor cinci simţuri şi sensibilitatea spirituală. Prin aceasta, omul ia cunoştinţă de prezenţa obiectivă a lucrurilor şi fiinţelor şi formulează o atitudine de judecată critică faţă de ele.

5. sufletul este înzestrat cu voinţă liberă. El are această voinţă prin creaţie, de la Dumnezeu, pentru a se îndrepta spre ceea ce mintea şi simţirea sa îi arată ca demne de urmat sau aparent demne de urmat. Aşadar, omul are voinţa liberă prin creaţie şi nu prin dobândire în timp. Libertatea omului este un dar din libertatea lui Dumnezeu; deşi este dar şi nu se poate compara cu libertatea absolută, supremă a lui Dumnezeu, totuşi nu e mai puţin reală.

1.3.3 Nemurirea sufletului din punct de vedere filosofic şi potrivit teologiei ortodoxe

  Ceea ce numim moarte reprezintă despărţirea sufletului de trupul care se produce datorită fiinţei umane şi a morţii, şi este fructul păcatului originar.

Dragoste, datorie şi responsabilitate faţă de cei repausaţi

Introducere

I. Crearea omului

1.1 Constituţia dihotomică a omului

1.2 Starea primordială a omului

1.3 Sufletul omului

1.3.1 Definiţia sufletului

1.3.2 Crearea şi geneza sufletului

1.3.3 Nemurirea sufletului : din punct de vedere filozofic şi potrivit teologiei ortodoxe

1.4 Păcatul originar şi moartea. Monogenismul uman

II. Prima perioadă a vieţii de dincolo de mormânt

2.1 Taina despărţirii sufletului de trup

2.2 Vămuirea sufletelor

2.3 Judecata particulară a sufletului

2.4 Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Rai

2.5 Învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Iad

III. Mijlocirile ce se fac pentru cei repausaţi

3.1 Foloasele rugăciunii pentru sufletul celui repausat

- rugăciunea particulară

- rugăciunea publică : Sfânta Liturghie şi Parastasele

3.2 Foloasele milosteniei pentru sufletul celui repausat

IV. Cultul morţilor

4.1 Doliul

4.2 Coliva şi pomenirile

4.3 Semnificaţia lumânărilor şi a candelelor

4.4 Semnificaţia mormintelor, a cimitirelor şi a crucii

4.5 Semnificaţia clopotelor

V. Concluzii