Capitolul I. Educaţia religioasă – dimensiune specială a educatiei generale

    Din cele prezentate mai sus desprindem concluzia următoare: în epoca patristică, educaţia se făcea în vederea vieţii de aici în sensul şi în măsura în care această viaţă devenea un instrument pentru câştigarea vieţii celeilalte. Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viaţa veşnică. Educaţia profană pregătea şi pregăteşte pentru existenţa de aici, pentru a deveni un om de real folos societăţii printr-o viaţă de aleasă creştere şi printr-o temeinică pregătire intelectuală şi profesională. Educaţia din epoca patristică urmărea câştigarea virtuţii şi a desăvârşirii ca trepte care duc la mântuire.     Virtutea şi desăvârşirea preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioasă. Educaţia avea ca scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinţilor Părinţi urmărea mântuirea celor educaţi. Elaborau, deci, o educaţie soteriologică . Această educaţie avea la bază, în centrul şi în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educaţie. 

    Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-se în ceea ce priveşte formele de realizare. Educaţia religioasă creştină este o acţiune specific umană, desfăşurată în mai multe contexte: familie, biserică, şcoală, societate. Este o lucrare susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu.     În afară de om, în calitate de educator, educaţia religioasă presupune şi prezenţa dimensiunii transcendente a unui factor informant mai presus de om şi de lume.     Principiul colaborării libere şi active între harul dumnezeiesc şi strădania creştinului în scopul desăvârşirii acestuia din urmă, numit şi principiul sinergismului, stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştin-ortodoxe.  Aşa cum mântuirea în şi prin Hristos este posibilă, şi educaţia creştină – ca acţiune premergătoare mântuirii omului, acţiune de perfecţionare continuă – este posibilă. Căci ea constituie premisa esenţială a mântuirii sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească a creştinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu.

    În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece prin ea se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o viaţă curată, este invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute care să-i permită implicarea responsabilă în viaţa activă şi în social.

Rolul fundamental al educaţiei religioase este evidenţiat de Vasile Băncilă într-un mod foarte succint, numind această educaţie “consolidarea Botezului, un fel de Botez prelungit”.  Dacă prin Botez pruncul se naşte la o nouă viaţă, viaţa veşnică, prin educaţia religioasă el continuă acest Botez, asigură creşterea duhovnicească.

    Ca orice tip de educaţie în general, şi educaţia religioasă are un dublu scop: unul informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziţia elevilor o sumă de cunoştinţe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie şi filozofie a religiilor, şi necesare pentru o cultură generală, dar şi unul formativ, de interiorizare şi traducere în fapte de viaţă a normelor religioase. La întrebarea:”ce se urmăreşte prin educaţia religioasă ?”,părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religios moral-creştin.  În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma şi a-l convinge pentru un anumit fel de viaţă, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să memoreze preceptele noii învăţături, ci, mai mult, a-i forma toate facultăţile sale sufleteşti pentru a-şi atinge scopul final, mântuirea. Deci, ţinta prioritară a educaţiei religioase este formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite.

    Putem considera educaţia religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, de cunoaştere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor absolute şi o cale de perfecţionare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înşine, îi cunoaştem mai bine pe cei din jur, ne cunoaştem aproapele, îi înţelegem credinţa şi ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viaţă de comuniune creştină.

    Educaţia religioasă se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate.

    Biserica a aşezat la temelia ei încă de la început principiul învăţământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos: “Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19) dată Sfinţilor Apostoli şi prin ei slujitorilor bisericeşti din toate timpurile. Începând din epoca apostolică şi continuând în cea patristică, s-a acordat o importanţă majoră învăţământului catehetic. Desfăşurat de Sfinţii Apostoli după practica şi metodele Mântuitorului, învăţământul a fost continuat cu acelaşi zel de Părinţii Apostolici şi de Sfinţii Părinţi, dezvoltându-l prin introducerea unor elemente noi corespunzătoare specificului psihologic şi cerinţelor religioase şi spirituale ale catehumenilor.

    În Biserica Ortodoxă, învăţământul religios este unul dintre elementele constitutive ale întreitei activităţi desfăşurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alături de sfinţirea vieţii şi conducerea credincioşilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de la început pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar “katihein” care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunţa o veste, a anunţa pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18; Galateni 6,6.)  De-a lungul timpului, acest învăţământ s-a realizat sub diferite forme, în funcţie de contextul istoric şi religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre sub forma învăţământului pe clase şi lecţii. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de învăţământ a fost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligaţie fundamentală pentru fiecare membru al ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârşit dacă nu-şi luminează mintea cu ajutorul învăţăturii care trezeşte sentimente înalte şi determină voinţa spre realizarea faptelor bune.

    Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”. Ea urmăreşte, alături de celelalte discipline componente, formarea personalităţii în concordanţă cu valorile creştine şi dezvoltarea de caractere moral-creştine în spiritul dreptei credinţe. Atât în şcoala generală, cât şi în liceu, studiul religiei îşi propune atingerea următoarelor obiective cadru:

      cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii omului;

      cunoaşterea şi folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;

      cunoaşterea învăţăturilor Sfintei Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a istoriei Bisericii;

      formarea virtuţilor creştine şi consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;

      educarea atitudinilor de acceptare, înţelegere şi respect faţă de cei de alte credinţe şi convingeri. 

    La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activităţi, dintre care cel mai frecvent utilizată este lecţia de religie. Acesteia i se alatură şi alte forme, precum: vizite la mănăstiri; participarea la conferinţe duhovniceşti; întâlniri cu tineri de alte confesiuni şi credinţe, rase, naţionalităţi; participarea la acţiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, împreună cu membrii altor confesiuni sau credinţe religioase; organizarea unui cerc de religie.

    Lecţia de religie este alcatuită dintr-o succesiune de etape ce se desfăşoară într-un anumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecţie folosit (lecţie mixtă, lecţie de transmitere şi însuşire de noi cunoştinţe, lecţie de formare de deprinderi, lecţie de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor, lecţie de verificare şi evaluare), însă urmărindu-se întotdeauna asigurarea legăturii între transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora. 

    Etapele corespunzătoare fiecărui tip de lecţie sunt selectate în funcţie de conţinutul informaţional, de obiectivele urmărite, de particularităţile clasei de elevi, existând, prin urmare, o multitudine de structuri, de secvenţe posibile. Menţionăm etapele scenariului didactic pentru o lecţie mixtă, deoarece acest tip de lecţie le cuprinde pe toate: 

       momentul organizatoric;

       verificarea cunoştinţelor;

       captarea atenţiei (sau pregătirea aperceptivă);

       anunţarea titlului lecţiei noi şi prezentarea obiectivelor propuse;

       predarea noilor cunoştinţe (sau tratarea);

       fixarea cunoştinţelor;

       asocierea;

       generalizarea;

        aplicarea.

     În şcoală, activitatea religioasă este coordonată de un educator, de o persoană special pregătită în acest scop, care să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de cunoştinţe care să-l ajute să trateze complet, competent şi cu autoritate ştiinţifică temele propuse. De asemenea, să aibă şi cunoştinţe de psihologie şi logică, pentru a şti ce materie să folosească şi cât anume din ea, şi mai ales cum să o facă uşor inteligibilă, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor. La toate acestea se adaugă şi cunoştinţe de pedagogie care să-i ofere metodele necesare activităţii de catehizare. 

    Prin termenul de educator vom desemna atât profesorul laic, înţelegând prin acesta o persoană ce urmează cursuri speciale de pedagogie şi psihologie în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, unde se insistă şi pe elemente de psihologie a copilului şi pe educaţia religioasă a acestuia, cât şi preotul profesor. 

    Şi unul şi celălalt trebuie să fie pătrunşi de evlavia bisericească, de spiritul supremului Pedagog Iisus Hristos, să aibă un suflet cald care să poată încălzi şi alte suflete şi să le aducă la înălţimea lui Hristos.  Atât profesorul cât şi preotul au datoria de a aprinde scânteia evlaviei în sufletele elevilor, de a crea ambianţa educativă religioasă necesară lecţiei, de a învăţa şi lumina sufletele copiilor, de a forma caractere moral-religioase. Căci “cel ce va face şi va învăţa şi pe alţii să le facă, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor.” ( Matei 5, 19 ). Educatorul, prin cunoştinţele teologice şi culturale, prin munca, rugăciunea şi harul primit de sus, prin curăţenia vieţii lui trebuie să devină model de imitat pentru toţi cei cărora le propovăduieşte adevărurile sfinte.

    În general, activitatea religioasă din şcoală are puncte comune cu alte discipline în ceea ce priveşte principiile didactice după care se călăuzeşte, metodele şi procedeele utilizate. Apar şi aspecte specifice, care vor fi orientate de către educator conform unui plan şi unor metode bine precizate. Educaţia , în general, este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti. De asemenea, şi educaţia religioasă . Omul mereu poate fi supus modelării prin educaţie, poate fi condus spre cele bune. De aceea, un aspect important, cu implicaţii în dezvoltarea ulterioară a elevului şi, în acelaşi timp, în realizarea cu succes a educaţiei religioase în şcoală, este respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor. De acest aspect ne vom ocupa în lucrarea de faţă, încercând să punem în valoare necesitatea respectării acestuia, precum şi formele de realizare a educaţiei religioase în şcoală ţinând cont de aceste particularităţi ale elevilor. 

Pag.

Introducere: Educaţia – o acţiune specific umană;    Evoluţia idealului educaţiei. Câteva repere..........................................

Cap. 1. Educaţia religioasă – dimensiune specială a culturii generale..................................................................................

Cap. 2. Psihologia religioasă a copilului şi adolescentului............

2.1. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale..................................................................................

2.2. Profilul psihologic al şcolarului mic..........................................

2.2.1. Caracterizarea generală a vârstei.......................................

2.2.2. Elemente de psihologie religioasă.....................................

2.2.3. Educaţia religioasă în şcoală.............................................

2.3. Profilul psihologic al şcolarului mijlociu...................................

2.3.1. Caracterizarea generală.....................................................

2.3.2. Factorul religios în viaţa puberului...................................

2.3.3. Educaţia religioasă în şcoală.............................................

2.4. Profilul psihologic al şcolarului mare........................................

2.4.1. Caracterizarea generală.....................................................

2.4.2. Factorul religios în viaţa adolescentului...........................

2.4.3. Educaţia religioasă în liceu...............................................

Concluzii............................................................................................