În contextul contemporan multe probleme devin acut actuale. Între ele, la loc de frunte şi insistent dezbătută, este şi problema familiei, o noţiune şi o realitate cu un orizont şi un conţinut vast şi dinamic. Morala creştină consideră familia întotdeauna la dimensiunile ei reale şi majore.

În logica şi optica creştină, familia este inseparabilă de căsătorie, mai precis de căsătoria taină. Este practic imposibil a le aborda distinct. De aceea plecând de la organicitatea lor, le vom discuta în cele ce urmează, încercând a le distinge semnificaţiile şi valenţele conjugale ce le degajă. 

1.Semnificaţia umană a unirii conjugale  - La originea vieţii se află familia, iar la temelia ei stă căsătoria. Primul act şi cel esenţial în procesul întemeierii familiei este asocierea a două fiinţe libere pentru convieţuire şi copărtăşie la toate .

Căsătoria şi familia se constituie ca aşezăminte şi  structuri majore ale existenţei. Familia, instituţie global pusă în slujba vieţii este, cel dintâi laborator al elaborării personalităţii umane, loc în care se naşte prima oară ideea de aproapele. Ea stă ca “celulă de bază la temelia organismului social” . Transformarea individului în persoană este întâi de toate opera familiei , în familie trebuie văzut chipul miniaturat desăvârşit al societăţii.

Bărbatul şi femeia exprimă cele două modalităţi de existenţă ale omului . Omul a fost creat ca dualitate pentru a exista în relaţie şi, considerat în sine, nu se simte complet, îl  caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie .

Căsătoria răspunde deci impulsului natural, înclinaţiei spontane ce se află în om de a consimţi la o viaţă comună, de a forma o permanentă şi exclusivă unire cu insul de sex opus, totul provenind mai întâi dintr-o nevoie înscrisă în natură . Cele două sexe se întregesc sufleteşte şi trupeşte prin unirea lor, constituind laolaltă un monolit uman. Căsătoria eliberează pe om din starea de solitudine, izolare şi separare egocentrică, îl predispune la a-şi depăşi propriile limite, a se abandona pe sine, a-şi deplasa centrul de gravitate spre altul, a i se dărui. 

Relaţia conjugală este cea mai expresivă şi originală relaţie de întâlnire, de descoperire mutuală şi dialog cu aproapele, ea reprezintă “prototipul umanităţii în calitate de comunitate” .

Individul izolat caută fiinţa care să fie cu el în armonie profundă, personală, fapt care înseamnă pentru el siguranţă, căldură umană, încredere în viaţă, afecţiune, dragoste . Fără-ndoială, însă ca dorinţa şi posibilitatea reală de perfecţionare reciprocă cauza originară, intrisencă şi prima în timp, care angajează la contactarea legăturii conjugale .

Angajându-se liber şi reciproc să pună bazele unui cămin, să ducă o viaţă comună, aparţinându-şi absolut şi pe viaţă, soţii sunt legaţi moral şi juridic; relaţia conjugală vizează persoanele lor şi rezidă din ele .

Asentimentul liber, personal şi irevocabil al bărbatului şi femeii,  voinţa şi dragostea de a se angaja în unirea conjugală este condiţia sine qua non a unei comuniuni de viaţă sănătoasă. 

Aşezată pe baze biologice şi social umane, căsătoria relevă puternice entităţi etice şi sacramentale. Dumnezeul este  creatorul naturii şi al legilor ei, nu mai puţin deci al căsătoriei, care aparţine deopotrivă ordinii naturale şi divine .

Juridic, căsătoria şi familia se întemeiază pe consimţământul liber al celor doi soţi de a trăi împreună, iar religios, legământul capătă un caracter sfânt, binecuvântat fiind de Dumnezeu prin rugăciunile Bisericii şi Taina respectivă. 

2.Funcţii şi valenţe religioase ale legăturii matrimoniale  - Căsătoria şi familia sunt două realităţi dinamice, ce cuprind vieţi umane în relaţie şi care au apărut odată cu istoria .

Convieţuirea bărbatului cu femeia este un aşezământ dumnezeiesc ce-şi are începutul odată cu crearea neamului omenesc ca cea mai mare taină a creaţiei. Prima familie s-a întemeiat în paradis, având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…” (Fac. I, 28).  Dumnezeu în Treime l-a creat pe om până la pluralitatea persoanelor, ceea ce implică  distincţie de sexe . Dar cele două aspecte ale omului sunt inseparabile în gândirea divină . Dumnezeu n-a creat femeia dintr-o materie eterogenă, ci din trupul bărbatului ca să arate unitatea funciară a naturii umane, identitatea de esenţă a celor două sexe . “Nu este bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem ajutor asemenea lui”(Fac. II, 18), arată că bărbatul şi femeia sunt făcuţi unul pentru altul, două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, o singură fiinţă prin origine şi menire .

Omul, încoronarea creaţiei, şi-a umplut golul fiinţei printr-o persoană de un chip cu el, ajutor asemenea lui, de aceeaşi fiinţă cu el. Crearea Evei este esenţialul  consubstanţialităţii conjugale. Dacă Eva înseamnă viaţă, această viaţă este a omului complet, iar starea conjugală corespunde structurii ei, este norma ontologică .

Dumnezeu a gândit, a voit şi a instituit pozitiv familia. Realitatea umană înainte  de căderea în păcat este prin excelenţă conjugală. Conştienţi de măreţia actului divin, am putea spune că “fără frumuseţea şi armonia conjugală a primului cuplu, paradisul însuşi ar fi pierdut ceva din plenitudinea sa” . 

Idealul conjugal primar a fost însă pervertit prin păcatul strămoşesc. 

În Vechiul Testament, perioada mântuirii-speranţă, se vorbeşte mai mult de unirea naturală a bărbatului şi a femeii, omul fiind îndeobşte plasat în cadrul speciei . Legătura conjugală este justificată mai ales de procreare în vederea asigurării posterităţii neamului ales. De o comuniune conjugală este vorba, dar cu totul vag şi secundar.

Odată cu venirea Mântuitorului, instituţia matrimonială îşi regăseşte perfecţiunea pe care urmările păcatului în istoria umană o adusese aproape de decadenţă (Matei XIX, 1-9) şi este inclusă în opera Sa de mântuire .

Legătura conjugală este restaurată în plenitudinea şi puritatea sa paradisiacă, este ridicată de Hristos la rangul de “demnitate sacramentală şi lucrare a harului” , la semnificaţia sublimă de a reprezenta propria sa unire cu Biserica.

Doctrina creştină se situează deasupra concepţiei care considera aşezământul conjugal doar din punct de vedere al utilităţii sociologice, care subordona cuplul necesităţii speciei, iar dragostea strict în slujba procreării .

Realitatea psiho-fizică şi metafizica dragostei, proprii unei ordini naturale, coruptă de păcat, au fost pe deplin recreate în Hristos, care I-a revalorizat, la modul divin, valenţele ontologice .

Cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul întăreşte convingerea că legătura conjugală are în esenţă vrednicia unui lucru sfânt, al unei taine, în care se revarsă peste hotărârea şi vrerea oamenilor binecuvântarea lui Dumnezeu. 

Cuvintele Mântuitorului asupra indestructibilităţii familiei (“ce a împreunat Dumnezeu omul nu poate să despartă” (Matei XIX, 5-6) introduc unirea soţilor în ordinea harului . Mântuitorului repudiază divorţul (Marcu X, 11) recunoscând dreptul natural al soţilor la o permanentă şi nedespărţită afecţiune reciprocă. Adulterul este condamnat nu numai ca fapt ci şi ca intenţie şi dorinţă (Matei V, 27; XIX, 9).

Creştinismul a emancipat femeia, aducând corective relaţiilor personale între ea şi bărbat, le-a consfinţit amândurora egalitatea în latura religioasă, ei doi având, cu evidenţă, aceeaşi parte la mântuire şi aceeaşi filiaţie cu Dumnezeu .

Sfântul Pavel prezintă unirea matrimonială ca o “taină mare, în Hristos şi în Biserică” (Efes V, 32), ca o reflectare a dragostei răscumpărătoare a lui Hristos şi a celei ascultătoare a miresei – Biserica, drept pildă de urmat pentru credincioşi. Omul este îndemnat să-şi iubească femeia cu toată grija cu care Hristos a iubit Biserica (Efes V, 25). În concordanţă cu spusele Mântuitorului, el subliniază de asemenea  indisolubilitatea unirii credincioşilor şi egalitatea bărbatului cu femeia în ce priveşte drepturile lor (I Cor. VII, 10-11) .

         Unirea conjugală îşi are obârşia în ordinea creaţiei şi scopul ei este creaţia în sine, omul având implantat în el chipul lui Dumnezeu pentru a fi şi creator, la dimensiuni existenţiale,  nu izolat, ci în comuniune.

Creştinismul a sfinţit vocaţia însoţirii soţilor prin marea taină a cununiei, care are ca scop să exprime o realitate terestră ce conţine un mesaj revelat, de mântuire. “Capodopera morală  a creştinismului este printre altele de a fi sfinţit căsătoria”  .

Instituţia umană şi realitatea sacramentală sunt legate indisolubil. La puterile fireşti, prin rugăciunea Bisericii şi binecuvântarea preotului, se invocă harul Sfântului Duh care întemeiază unirea soţilor şi-I asigură fermitatea, ajută pe soţi să-şi îndeplinească, cu credincioşie şi eficace, în sânul familiei, îndatoririle ce le incumbă din făgăduinţele ce le-au făcut, le conferă demnitatea de a reprezenta unirea spirituală a lui Hristos cu Biserica Sa. 

Taina nunţii sfinţeşte edificiul dragostei , căreia îi conferă permanenţă şi exclusivitate, în taina cununiei, ca revelare a vieţii divine, bărbatul şi femeia devin conştienţi fiecare de chipul divin întrupat de celălalt, fiecare vine să iubească pe celălalt în Dumnezeu , autorul, martorul absolut al indisolubilităţii şi viabilităţii unirii sacramentale .

Căsătoria – taină ce semnifică prin excelenţă participare în har care înnobilează dragostea umană reciprocă, fortifică indisolubilitatea unirii şi sfinţeşte pe soţi. Rânduiala tainei şi a rugăciunilor ei în cultul ortodox este un rezumat simbolic al întregii vieţi conjugale viitoare, exprimă deosebit de plastic temeiurile de instituire divină şi fiinţare a familiei, scopurile şi responsabilităţile ei:  “Dintru început ai zidit parte bărbătească şi parte femeiască şi de la Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia spre ajutor şi urmarea neamului omenesc”. Se cere lui Dumnezeu, printre altele, “să li se dăruiască lor (tinerilor) nunta cinstită şi pat neîntinat, fără bântuială, dar de prunci” “fii spre moştenirea neamului”, “dragoste unul pentru altul în legătura păcii” etc.

Taina nunţii se dovedeşte pentru soţi ocazia de a redescoperi şi vedea alianţa divină cu omul . Prin ea se intră plenar şi consistent în legătură cu Dumnezeu la nivelul naturii umane. Dumnezeu însuşi, creând bărbatul şi femeia, I-a chemat în unirea lor, să colaboreze cu El. De altfel, sensul profund al unirii sacramentale rezidă şi în aceea că Dumnezeu, prin providenţa Sa, vrea mântuirea creaturii umane  şi pe această cale, în mica biserică a familiei. Dacă soţii se dovedesc din plin şi conştient angajaţi în acest adevăr, legătura lor se sfinţeşte. Pornind de la baza ei naturală, sancţionată de legile umane ale vieţii în comun şi concepând-o ca pe un teren şi mijloc de primire activă a ajutorului divin, taina nunţii se relevă ca marea taină a omniunităţii, a unirii după modelul divin, taina vieţii în Biserică. Din conştiinţa acestei înalte demnităţi, a unirii sacramentale creştine, decurge pentru soţi imperativul de a-i păstra măreţia, neprihănirea şi sfinţenia (Efes. V, 27).

Viaţa comună în totalitatea sa, consecinţă a angajamentului sacramental, este stimulată şi susţinută de har .

Legea perpetuă şi exclusivă a soţilor, simbol viabil şi reflex al unirii lui Dumnezeu cu omul, este o unire a voinţelor pătrunse de iubire, o neîncetată înnoire şi susţinere în har, o colaborare cu Dumnezeu în opera de viaţă şi dragoste .

Mântuirea poate fi câştigată real în viaţa de familie (…soţul necredincios se sfinţeşte prin soţia credincioasă”. I Cor. VII, 14) starea conjugală fiind vocaţia tipică şi particulară de a atinge plenitudinea fiinţei în Dumnezeu.

        Se împlineşte în Hristos şi în Biserică, prezenţa lui Hristos în familie, face din aceasta o mică biserică domestică şi un organism în care pulsează veşnicia .

Harul divin, temelia fiinţială şi desăvârşitoare a familiei, este cel care face pe soţi vrednici să lupte eficace pe plan moral pentru disciplinarea trupului, face posibilă sfinţirea cuplului conjugal. El se dovedeşte şi prin căsătorie a fi intrat în istorie ca un factor reconstructiv şi reparator (I Cor. VII, 6) . Mai mult, soţia, în stare matrimonială, se mântuieşte şi aduce omagiu maternităţii prin naştere de prunci 

În Iisus Hristos soţii vor putea să se iubească, “precum Hristos a iubit Biserica” (Efes. V, 25) şi vor depăşi înţelept, într-o strictă disciplină morală, greutăţile şi încercările vieţii conjugale şi-şi vor consolida “căminul sfinţeniei” .

“Prin Hristos, familia devine sacră către cer şi comunitate de sfinţi”  căci soţii, străduindu-se să desăvârşească dragostea naturală, vor înţelege sensul adânc şi etern al angajamentului sacramental şi al dăruirii reciproce .

Asociind şi integrând finalităţile unirii naturale, însoţirea conjugală creştină nu semnifică doar o realitate transcedentă ci şi o imanenţă reală, o reflectare şi o actualizare a misterului unirii Hristos – Biserică ce stă la originea oricărei comunicări de har .

a) Dragoste conjugală. Familia este o comuniune voită, liber consimţită, necesară, ce descoperă  credinciosului profunzimea originală a naturii sale, consubstanţialitatea aproapelui său absolut, a complementarului său . Pentru ca ea să aibă şanse de durată, pentru a nu degenera în suferinţă trebuie ca pivotul ei să fie dragostea, reciproc împărtăşită .

      Din perspectiva creştină, unirea conjugală îndeamnă esenţial pe soţii creştini la dragoste generoasă, cu atât mai mult cu cât ea este fondată pe darul pe care Hristos  l-a făcut El însuşi Bisericii, iubind-o şi murind pentru ea. Pentru că Dumnezeu fiind iubire, l-a creat pe om din iubire, pentru a se împărtăşi  de iubirea semenului şi a fi el însuşi dătător de viaţă .

        Doctrina iubirii dă iubirii conjugale o vocaţie sacerdotală, putându-se astfel vorbi de un adevărat sacerdoţiu, conjugal. La stadiul său sacramental, dragostea cuplului apare ca dar esenţial al Sfântului Duh şi ca o poruncă, deoarece actul harului este totdeauna sinergic, cerând omului o atitudine activă, un răspuns . Harul înnobilează  iubirea, o transfigurează, dintr-un sentiment fragil şi fluctuant într-o virtute, într-o putere spirituală. 

     Esenţial pnevmetaforă şi expresie fidelă a virtuţii iubirii aproapelui, dragostea conjugală reprezintă aspectul individual cel mai concludent al comunităţii în Biserică. Iubindu-se unii pe alţii, soţii iubesc pe Dumnezeu, iar infinitatea şi universalitatea dragostei lor dă mărturie de valoarea proprie a vieţii lor.

    Conform cu exigenţele creştine, numai iubirea conjugală întemeiată pe virtute vizează perfecţiunea cuplului şi are şanse de durabilitate.

       Familia presupune comuniune, iar comunitatea nu-i posibilă fără iubire sinceră şi jertfelnică. Ea are de realizat desăvârşitul altruism ce predispune la dăruire totală până la sacrificiu. Dăruirea de sine în viaţa familială, ce-şi are izvorul în voinţa liberă, trebuie să fie totdeauna o întâlnire în libertate, o pătrundere reciprocă, o cunoaştere intimă şi o profundă înţelegere umană. 

         Sfântul Pavel recomandă soţului nu numai să-şi iubească soţia şi mai ales să i se dăruiască, ci să se jertfească pentru ea.

        Dumnezeu încredinţează în fiinţa cu care ne însoţim un destin şi noi devenim răspunzători de veşnicia lui .

b) Comuniunea. Iubirea este prin excelenţă un act de ieşire din singurătate şi orientare către persoana altuia. Străbătând şi acţionând nebănuite resorturi  intime ale sufletului uman, ea îi intuieşte şi explorează bogăţia interioară de valori.

Iubirea izvorăşte din însăşi fiinţa spirituală a omului, identică omul (I Iona III, 1) – persoana însăşi este iubire, adică tendinţa fundamentală spre comuniune 

     Vocaţia spre căsătorie este în fond vocaţia spre comuniune în dragoste. Deschiderea spre dragoste şi promisiunii ei, dreptul la dragoste şi afecţiune nedezbinată consolidează esenţial traiul comun, certifică realitatea existenţială a unirii şi aduce plenitudinea cuplului prin slujire şi creaţie comună .