A studia misiunea profeţilor biblici reprezintă un obiectiv deosebit de îndrăzneţ, dată fiind importanţa lor majoră în istoria poporului ales de Dumnezeu pentru desăvârşirea Revelaţiei Sale.

Instituţia profetică din Israel este de origine divină, după cum reiese încă din Deuteronom (XVIII, 15-22), unde se anunţă întemeierea unui nou oficiu diferit de instituţiile religioase, oficiu care are drept scop a face cunoscut mesajul lui Dumnezeu în mijlocul poporului lui Israel. Acest oficiu urma să îşi găsească împlinirea în persoana lui Iisus Hristis, Profetul prezis de Moise.

    Termenul care desemnează pe prooroc este ebraicul “nabi” care însemnează pe cel ce vorbeşte în numele altuia, pentru altul, interpret al cuvintelor altuia. Având în vedere instituţia divină, profetul, este cel care vesteşte voinţa lui Dumnezeu cu privire la cele viitoare.

    La mulţi Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti ca: Sfântul Ioan Hrisostom, Grigorie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, profet însemnă mai ales prezicător al viitorului, însemnare care s-a raspândit apoi foarte mult .

Făcând analiza etimologică a cuvântului “nabi” descoperim că profetul nu este numai cel ce vesteşte viitorul, ci în primul rând vestitor al voii şi al planurilor lui Dumnezeu către poporul ales. Acelaşi lucru reiese şi din observarea textelor de la Ieşire (IV, 15-16 ;VII, 1).

    În urma îndărătniciei lui Moise, care refuză a merge înaintea lui Faraon, Dumnezeu i l-a dat pe Aaron ca “să-i slujească drept gură”, “tu vei pune cuvintele în gura lui”, “şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău”.

Slujba lui Aaron ca purtător de cuvânt a lui Moise este denumită de Dumnezeu “slujbă de prooroc”, şi aici nu se face referire în mod direct la vestirea viitorului.

Profetul, este aşadar “gura Domnului faţă de credincioşi” , omul care vesteşte mesajul primit de la Dumnezeu Însuşi.

În Sfânta Scriptură găsim numeroase denumiri date proorocilor care indică pe de o parte modul prin care aceştia au fost luminaţi de Dumnezeu: “privitor“ (Isaia I, 1), “văzător” (I Cronici IX, 22), iar pe de altă parte numiri care arată rolul pe care-l au de îndeplinit: “veghetor” (Ieremia VI, 17), (Iezechiel III, 17), “păstor” (Zaharia XI, 3), (Ieremia XVII, 16) “străjerul” (Iezechiel  XXXIII, 1).

    După cum arăta Sfânta Scriptură, vocaţia profetică apărea ca urmare a unei chemări extraordinare a lui Dumnezeu. Uneori această chemare era însoţită de un semn extern care putea fi ungerea ca profet (III Regi XIX, 16), sau un act simbolic, cum a fost mantia pe care proorocul Ilie a lăsat-o lui Elisei (III Regi XIX, 19), sau cleştele cu cărbune de foc pus de Serafim pe buzele Isaia (Isaia VI, 6-7) .

    Având la bază o chemare specială, proorocii, sau profeţii Vechiului Testament, ca slujitori ai lui Dumnezeu au fost înzestraţi, pe lângă cuvânt şi cu puteri speciale care certificau în multe cazuri caracterul divin al mesajului pe care-l aveau de mărturisit.

Toţi profeţii indiferent de vârstă, sex, pregătire intelectuală sau clasă socială din care făceau parte s-au remarcat prin trăsături de caracter speciale, “ei au fost nişte oameni fericiţi, drepţi şi iubitori de Dumnezeu care au vorbit în Duhul Sfânt”.  Ei au dat dovadă de o mare renunţare de sine, ascultare faţă de Dumnezeu, o credinţă de nestrămutat, curaj, multă răbdare şi o adâncă umilinţă.

    Îndeplinirea oficiului profetic şi durata sau feluritele lui manifestări nu erau lăsate numai pe seama iniţiativei profetului, ci porneau dintr-o inspiraţie divină căreia profeţii i se supuneau fără să facă opoziţie.  Char dacă acceptă în mod liber şi au conştiinţa geutăţii misiunii, ei dau dovadă de deplină ascultare, aşa cum mărturiseşte profetul Amos: “Dacă leul mugeşte, cine nu se va înfricoşa? Şi dacă Domnul grăieşte cine nu va proorocii?” (Amos III, 8).

    Profetul nu este numai cel trimis să anunţe, să vestească, ci în primă instanţă el este “cel chemat de Dumnezeu” prin cuvânt. Vocaţia lui este hotărâtă de Dumnezeu Însuşi: “Fost-a cuvântul Domnului căre mine şi mi-a zis” (Ieremia I; 4); “Cuvântul Domnului a fost către mine.” (Iezechiel I; 3). Alteori această împuternicire este descrisă în Sfâna Scriptură ca şi când mâna Domnului ar fi asupra profeţilor. Iată exemplul ce este scris despre profetul Elisei: “şi dacă a început acesta a cânta, s-a atins mâna Domnului de Elisei” (IV Regi III, 15), iar profetul Iezechiel mărturiseşte: “acolo a fost peste mine mâna Domnului“ (Iezechiel I, 3) şi iarăşi “dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea.” (Iezechiel III, 14).

    Un alt mod de vestire pe care profeţii îl mărturisesc este acela că ei au experiat anumite vedenii atunci când au fost chemaţi de Dumnezeu. Isaia spune: “Că Domnul a tunat peste voi un duh de toropeală (adormire). El a închis ochii voştri profeţilor, şi capetele voastre văzătorilor.” (Isaia XXIX, 10), iar profetul Amos mărturiseşte că este acela “care a avut vedenii pentru Israel” (Amos I, 1).

Modul de viaţă al profeţilor era în general auster. Parte din ei erau căsătoriţi şi trăiau în mijlocul poporului iar alţii singuratici, trăiau în pustie în post şi rugăciune. 

    Profeţii pustietăţii îşi făceau apariţia în lume doar în perioadele de vocaţie când aveau de transmis anumite adevăruri revelate, aşa cum este exemplul Sfântului prooroc Ilie şi Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. De regulă, hrana lor era alcătuită din miere de albine sălbatice, rădăcini de plante sau lăcuste. În unele cazuri se vorbeşte despre purtarea de grijă a hranei de către Dumnezeu în mod miraculous, după cum observăm în cazul profetului Ilie (III Regi, cap. XIX).

În ceea ce priveşte modul în care şi-au desfăşurat activitatea, originea socială şi îndeletnicirile particulare ale profeţilor, acestea erau destul de diverse.

Caracterul misiunii profetice la poporul biblic era dublu, religios-moral şi social, şi se raporta atât la cele ce se petreceau în mod curent cât şi la cele viitoare. 

Misiunea pe care o aveau să o îndeplinească proorocii în mijlocul poporului evreu era determinată de chemarea acestui popor, era misiunea de a vesti oamenilor lucrarea mântuirii. 

    Dumnezeu a aşezat profetismul pentru garantarea împlinirii poruncilor divine şi respectarea legământului, precum şi pentru manifestarea voinţei Sale în cazuri extraordinare. 

    De aici rezultă că proorocii, sau profeţii Vechiului Testament au împlinit un rol deosebit în viaţa poporului biblic, care, ca trimişi extraordinari ai lui Dumnezeu, adică, ca reprezentanţi autentici ai religiei celei adevărare, au conservat, au apărat şi au cultivat monoteismul Vechiului Testament, pregătind astfel pe credincioşi pentru Testamentul cel Nou şi desăvârşit încheiat de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos. 

    I.2. Numărul profeţilor

    Sfânta Scriptură ne-a păstrat un număr relativ mic de profeţi care au activat în Israel. 

În ordinea umană, omul desăvârşit, Adam, cel ce aude cuvântul Domnului este profet: “primul om află de la Dumnezeu că va ieşi din femeie o sămânţă binecuvântată care va strivi capul şarpelui” .

    “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere III, 15).

Tot în sens larg, Enoh, Lameh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif pot fi numiţi profeţi, deoarece duhul profetic al lui Dumnezeu a fost asupra lor.

Profetismul, ca instituţie, apare în timpul lui Moise “ea (instituţia profetică) a fost făgăduită de Dumnezeu poporului Său (Deuteronom XVIII, 15-22) şi a început să se dezvolte o dată cu Samuel şi a durat până în vremea lui Neemia (milocul sec. V, î. Hr.)”. 

    Moise este considerat ca fiind primul profet de vocaţie chemat personal de Dumnezeu să scoată poporul din robia Egiptului. El este autorul Pentateuhului, primele cinci cărţi ale Sfintei Scripturi denumite şi cărţi profetice.

    În timpul judecătorilor sunt amintiţi ca profeţi (nebiim) Aaron, Miriam (sora lui Moise) şi Deborah, dar aceştia sunt numiţi astfel numai în sensul de vorbitori pentru alţii. De asemenea, au exitat şi profeţi care în misiunea lor au avut ucenici, aşa cum este cazul profetului Ilie care l-a avut discipol pe Elisei, şi profetul Ieremia care l-a avut ucenic şi secretar pe Baruh.

    Din vremea profetului Samuel apar şcolile profetice care durează până în vremea profetului Maleahi.

În timpul domniei regelui şi proorocului David sunt amintiţi ca profeţi Gad şi Natan.

În vremea dezbinării regatului lui Israel, în timpul lui Roboam şi Iroboam este amintit ca profet Ahia din Şilo iar ceva mai târziu Şemaia, Iddo, Azaria, fiul lui Obed, Hanani, Ehu, Miha, fiul lui Imla ş.a.

În concluzie putem afirma că deşi tradiţia iudaică vorbeşte de un număr de 48 de profeţi şi 8 profetese, se presupune că numărul profeţilor biblici a fost cu mult mai mare.

    Putem afirma cu certitudune că toţi profeţii Vechiului Testament au primit darul inspiraţiei şi al propovăduirii, însă numai “o parte din ei au primit darul special al inspiraţiei de a scrie profeţiile lor” .

    Profeţii care au activat până în timpul regelui Ozia, au avut misiunea de a povăţui numai pe contemporanii lor, ei au predicat numai oral. Aceşti profeţi poartă numele de “profeţii vechi”, aceia care nu şi-au fixat în scris cuvântările lor.

Între prooroci de vocaţie, de la care n-avem scrieri, Sfânta Scriptură menţionează pe Gad, Natan, Ahia din Şilo, Şemaia, Ido, Azaria, Henani, Mihea, fiul lui Imla, Ilie şi Elisei .    Profeţii care au activat după domnia regelui Ozia au avut o misiune mai grea şi anume de a îndrepta numai pe contemporanii lor, ci şi să lase pentru posteritate mesajul divin pe care l-au primit de la Dumnezeu. Astfel ei au fost nevioţi să trasnpună în scris cuvântările pe care le-au rostit sub inspiraţia divină. Aceşti profeţi poartă numele de “profeţii noi” sau “profeţii scriitori”.

    Profeţii noi, care u fixat profeţiile lor în scris pentru posteritate sunt în număr de şaisprezece.  “12 sunt numiţi mici pentru că scrierile lor sunt scurte, în comparaţie cu ale altora care sunt numiţi mari (4) pentru că au lăsat volume mari” .

În rândul profeţilor mari avem pe Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel.

În rândul profeţilor mici enumerăm pe: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Ahgeu, Zaharia şi Maleahi.

    I.4. Profeţii mincinoşi

    Adesea, în istoria poporului biblic, în rândul căpeteniilor s-au aflat oameni care din dorinţa de câştig s-au transformat în profitori, atribuindu-şi autoritate divină.

Neavând inspiraţia Duhului Sfânt, profeţii mincinoşi au fost dovediţi a fi falşi învăţători de către profeţii cei adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aceştia au fost numiţi “profeţi falşi” şi au fost condamnaţi vehement în toate ocaziile de către profeţii Domnului:

    “Aşa zice Domnul împotriva proorocilor care rătăcesc pe poporul Meu, care atât cât au în ce să-şi înfigă dinţii propovăduiesc pacea dar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură se pornesc cu război” (Miheia III, 5).

    Profetul Ieremia în faţa poporului demască pe prorocul mincinos Anania arătând adevărata vocaţie:

“Proorocii care au fost demult înaintea mea şi înaintea ta, au prevestit multor ţări şi regate război, strâmtorare şi molime. Când însă vreun prooroc a vestit pacea, atunci numai aşa a fost luat el ca prooroc cu adevărat trimis de Domnul, dacă s-a împlinit cuvântul acelui prooroc.” (Ieremia XXVIII, 8-9).

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.

I. PROFETISMUL BIBLIC

I.1. Instituţia şi vocaţia

I.2. Numărul profeţilor

I.3. Împărţirea profeţilor

I.4. Profeţii mincinoşi

I.5. Ordinea cronologică

I.5.1. Epoca asiriană

I.5. 2. Epoca haldaică

I.5.3. Epoca persană

I.6. Scrierile profetice şi stilul lor

CAPITOLUL II

Monoteismul şi preoţia Vechiului Testament

II.1. Învăţătura despre Dumnezeu

II.1.1. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi numirile Lui

II.1. 2. Fiinţa lui Dumnezeu

II.1. 3. Însuşirile sau atributele lui Dumnezeu, după  profeţi

II.2. Raportul lui Dumnezeu cu creaţia

II.2.1. Providenţa lui Dumnezeu în lume

II.2.2. Raportul lui Dumnezeu cu poporul ales

II.3. Preoţia şi misiunea profeţilor

CAPITOLUL III

 III. VIAŢA SOCIALĂ ŞI MORALĂ

III.1. Legea divină şi organizarea socială

III.2. Lupta contra idolatriei

III.3. Lupta contra exploatării sociale şi restabilirea dreptăţii

III. 4. Falşii închinători şi spiritualizarea ideilor religioase

CAPITOLUL IV

IV. PROFEŢIILE MESIANICE ŞI PACEA VIITOARE

CAPITOLUL V

V. ACTUALITATEA PROFEŢILOR

V.1. Plinirea vremii

V.2. Ioan Botezătorul, ultimul profet

V.3. Atitudinea Mântuitorului şi a Apostolilor Săi faţă de profeţi

V.4 Importanţa profeţilor în Biserica lui Hristos

CONCLUZII